Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person Dr.Hook
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
Anul 1980. Un plan secret, elaborat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR. Cum a fost fentată Elena Ceauşescu în privinţa originii romane a monumentului de la Adamclisi. Mijloace paranormale de investigare. Probe materiale ce contestă originea romană a monumentului. Cheia enigmei de la Adamclisi se află pe metopa cu numărul de inventar 32. O altă metopă, din marmură, având figurată creaţia omului de către divinitate, după ce a fost fotografiată a dispărut din muzeu. Celebrul explorator Rob Ballard caută în zonele de litoral ale Mării Negre, o metopă cu informaţii iconografice despre creaţia omului. Raiul biblic, în bazinul Mării Negre?

Vom publica în JURNAL PARANORMAL fotografia metopei dispărute şi alte fotografii făcute de autor componentelor originale ale monumetului de la Adamclisi, ce atestă faptul că monumentul datează dintr-o epocă mult mai veche.

V-aţi gândit vreodată la motivul pentru care monumentul de la Adamclisi, colosal prin proporţiile sale şi unicat în arhitectura monumentală antică, a fost lăsat de izbelişte de către UNESCO, organism mondial care ar fi trebuit să acorde protecţie luându-l sub egida sa? Indiferenţa manifestată de către UNESCO vizavi de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s-ar mândri orice popor din lume, rezidă din cercetarea superficială, după ureche, făcută de câţiva aheologi români şi străini asupra componentelor originale şi reconstrucţia hatotică a monumentului în jurul nucleului original.

La finele anului 1980, am fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru o discuţie între patru ochi cu secretarul stiinţific al institutului, dr. Nicolaie Copoiu. Colaboram de câţiva ani cu institutul ca expert în verificarea în teren a datelor comunicate de către arhelologi, în legătură unele situri din tară. Nicolaie Copoiu dădu drumul unui aparat de radio şi îmi făcuse semn să vin la fereastră, să discutăm ceva important.

Am aflat asfel că potrivit unor informaţii provenite din documente secrete existente la biblioteca Vaticanului, monumentul de la Adamclisi nu este roman, ci dintr-o epocă anterioară. Nicolaie Copoiu îmi spuse că s-a consultat şi cu căţiva istorici români şi ei i-au spus că ştiau de mult că monumentul de la Adamclisi nu este roman, dar nu se bagă în treaba asta, pentru că Nicolaie Cauşescu a semnat în cartea de onoare care atesta recostituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian să comemoreze victoria repurtată asupra dacilor.

Copoiu m-a întrebat dacă mă încumet să verific la faţa locului treaba asta, spunându-mi că, dacă accept, el va fi alături de mine în situaţia că Elena Ceauşescu se va dezlănţui împotriva mea. (Era în joc semnătura lui Nicolae Ceauşecu în cartea de onoare, prin care atestase că monumentul era roman.)

Am fost de acord. Nicolaie Copoiu spuse că planul nostru trebuie să rămână secret până când va fi finalizat şi îmi propuse să aplic şi metode paranormale în cercetarea pe care urma să o întreprind. Totodată, să rămân deschis pentru orice rezultat. M-a asigurat că delegaţia pentru efectuarea cercetărilor îmi va fi semnată de academicianul Nicolaie Teodorescu, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România (în facsimil), iar banii pentru deplasare urma să-i procur din altă parte.



În finalul discuţiei, m-a sfătuit să găsesc eu o formă oficială pentru expediţie şi să iau, dacă se poate, şi câţiva copii paranormali din echipa M.Ap.N., care să facă investigaţii telepatice în subsolul din perimetrul monumentului.

Ajuns cu echipa la Adamclisi (în limba turcă, Adamclisi înseamnă Templul lui Adam sau Biserica Omului), am început investigaţiile.

Istoricului român Grigore Tocilescu şi austriacul Otto Benndorf, care au studiat componentele originale ale monumentului din punct de vedere arheologic în anul 1882, au socotit că este vorba de un monument triumfal ridicat de împăratul Traian în anul 109 e.n., pentru a celebra victoria obţinută pe muchie de cuţit de romani împotriva dacilor, prin războiul desfăşurat în anul 105-106 e.n.

Anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost scos din burtă, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru. Mai mult, istoricii au decis că monumentul „triumfal” de la Adamclisi a fost ridicat la fruntariile de est ale imperiului roman, după ce a fost înălţată Columna de la Roma pentru preamărirea faptelor de vitejie ale împăratului Traian, în cele două războaie purtate împotriva dacilor.

Să vedem ce scrie pe soclul Columnei de la Roma.

SENATUS.POPVLVSQVE.ROMANVS
IMP.CAESARI.DIVI.NERVAE.F.NERVAE
TRAIANO.AVG.GERM.DACICO.PONTIF
MAXIMO.TRIB.POT.XVII.IMP.VI.COS.VI.P.P.
AD.DECLARANDVM.QVANTAE.ALTITVDINIS
MONS.ET.LOCUS.TANTIS.OFERIBUS.SIT.EGESTVS

În traducere,

SENATUL ŞI POPORUL ROMAN
ÎMPĂRATULUI CEZAR, FIUL LUI
NERVA CEL TRECUT ÎNTRE ZEI
NERVA TRAIAN AUGUSTUL, ÎNVINGĂTORUL
GERMANILOR, ÎNVINGĂTORUL DACILOR,
MARE PONTIF, INVESTIT PENTRU A XVII-A
OARĂ CU PUTEREA DE TRIBUN, ACLAMAT
DE VI ORI CA IMPERATOR, CONSUL PENTRU
A VI-A OARĂ, PĂRINTE AL PATRIEI,
PENTRU A SE ARĂTA CÂT DE ÎNALT
ERA MUNTELE ŞI LOCUL SĂPAT CU
EFORTURI ATÂT DE MARI.

Prin urmare, nici pomeneală ca cetăţenii Romei să-i înalţe lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia, la fruntariile de răsărit ale imperiului. Columna de la Roma a fost un reper geodezic după cum este menţionat chiar pe soclul acestuia, fiind împodobit mai târziu cu scene din războaiele lui Traian cu Dacii. Se observă că o parte din textul iniţial de pe coloana geodezică a fost înlocuită cu un text de preamărire a persoanei lui Traian.
Unica „dovadă” adusă de istorici că monumentul de la Adamclisi ar fi fost înălţat de Traian, este doar o lespede găsită printre componentele ruinelor monumentul original, cu titlurile lui Traian săpate în piatră. Însă pe lespede nu figurează verbul prin care să susţină Traian că monumentul ar fi fost înălţat de dânsul. Dealfel şi-a mai scris fiul lui Nerva numele şi funcţiile şi pe alte ziduri, însă nu a îndrăzit să pretindă vreodată că acele ziduri ar fi fost ridicate de dânsul. Pentru acest obicei „scriitoricesc” a fost beştelit cum se cuvine pe către împăratul Constantin cel Mare, care îl poreclise herba parietaria, adicăiarba zidurilor. Care obicei s-a păstrat sub dictaturi până în zilele noastre.

Să aruncăm o privire asupra componetelor originale ale monumentului de la Adamclisi, păstrate în muzeul din localitate. Să ne oprim asupra metopei cu numărul de inventar 4, în care este dată „sigură” scena sinuciderii regelui dac, Decebal. „Descoperirea” sinuciderii lui Decebal a fost făcută de istoricul Michael P. Speidel la de Univesitatea din Honululu, Hawaii (SUA) şi publicată în Franţa, în Revue Archeologique, fascicula 1, din anul 1971. Istoricul american, după ce a studiat o fotografie copiată după un negativ existent la Institutul german arheologic din Roma, a „descoperit” că oşteanul pedestraş figurat pe metopă se sinucide cu o sica dacică. Prin urmare, nu poate fi altcineva decât regele dac, Decebal (foto 1).
Oare aşa să fie? Să privim fotografia metopei 4 (foto 2), realizată de autor la Adamclisi.
Reiese clar că oşteanul de pe metopă nu se sinucide, ci se apără cu scutul de lancea călăreţului (vârful lancei cu care loveşte călăreţul scutul a fost răzuit), iar „sica dacică” a lui Michael P. Speidel este tivul cămăşii luptătorului pedestru. Prin urmare, pe metopa 4 nu poate fi vorba de sinuciderea regelui dac Decebal şi nici de războiul purtat de romani cu dacii. Potrivit mărturiilor scrise de istorici antici, dacii porneau vitejeşte la luptă, nu stăteau pasivi în faţa inamicului cum se vede pe motopa 4.

Ajungem la metopa cu număr de inventar 32 (foto 3), care în fapt conţine cheia enigmei monumentului de la Adamclisi.
Istoricii au decis, în absenţa oricărei menţionări documentare, că pe metopa 32 este figurat împăratul Traian, însoţit de doi scutieri. Identificarea lui Traian s-a făcut după capul meduzei, retuşat pe lorica personajului după o fotografie existentă la Academia Română. Retuşarea emblemei de pe lorica personajului a fost necesară, deoarece nu se vede bine cu ochiul liber în lumina în care este expusă metopa la muzeu.

Să privim cu atenţie foto 3, realizată de mine după componenta originală a metopei nr. 32. Personajul imperial figurat pe metopă este scund, purta barbă (faţa şi barba personajului au fost distruse pe metopă) iar pe lorică are o emblemă formată dintr-o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant. Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma (foto 4). Personajul este însoţit de doi lăncieri înalţi, cu bărbi.
Prin urmare, nu este vorba de împăratul Traian. Emblema de pe lorica personajului central, redat pe metopa cu numărul de inventar 32, constituie cheia enigmei monumentului de la Adamclisi. Propun cititorilor noştri să indentifice personajul, după emblema pe care o poartă pe lorică. Misterul emblemei nu fost dezlegat până acum.

Ştergerea unor elemente inconografice de pe motopele de la Adamclisi, nu se rezumă numai la cele două metope semnalate. Există şi alte motope „pelucrate” într-o epocă tărzie, printre care şi o metopă având un cartus cu text răzuit, scris într-un alfabet necunoscut. „Prelucrarea” metopelor originale ale monumentului de la Adamclisi poate să dateze din epoca romană, dar este posibil să fi intervenit asupra informaţiilor iconografice originale arhelogii care au făcut cercetări în anul 1882, pentru a le face accesibile ipotezei originii traiane a monumentului.

Istorici români și străini au contestat, la vremea lor, ipoteza potrivit căreia monumentul de la Adamclisi ar fi fost roman. Nicolae Iorga, referindu-se la data atribuită construirii monumentului, scria că “Baza însăși a vechii argumentații nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.” Adolf Furtwängler, arhelog german: ”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaște din epoca lui Traian.” G. Wutzer: “Nu mi s-a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.” Și lista punctelor de vedere contrare originii romane a monumentului de la Adamclisi ar putea continua cu argumente pertinente, imbatabile.

Pentru a risipi îndoiala asupra faptului că Institutul de studii istorice şi social-politice pe lângă C.C. al PCR fost implicat în probleme profund româneşti – institut la care autorul a colaborat în calitate de expert privind verificarea în teren a raportărilor făcute de către arheologi, semnalez că în clădirea acestei instituţii se afla afişată la vedere o hartă mare a României, pe care figurau Bucovina de Nord, Ţinul Herţa, Basarabia şi Cadrilaterul cu menţiunea scrisă cu litere mari „Teritorii româneşti aflate sub administraţie străină”. Astflel se explică şi interesul manifestat de către istorici din institut, faţă de monumentul de la Adamclisi.
Poporul român are, din păcate, vocaţia de a se lăuda cu origini impuse de cei ce l-au atacat, jefuit şi prigonit. Iar adularea agresorului se regăseşte şi în textul imnului naţional actual, spre ruşinea înaintaşilor noştri. Poporul român are origini în preistorie, înainte de a fi fondată Roma. Potrivit concluziilor recente ale unor istorici occidentali, războiul purtat de romani împotriva dacilor era un război de exterminare a locuitorilor Daciei. Romanii au distrus cea mai importantă stavilă interpusă în calea tăvălugului naţiilor migratoare din străfundurile Asiei, asupra Europei.

Monumentul colosal de la Adamclisi a fost reconstituit lăutăreşte, în absenţa oricăror izvoare documentare de epocă sau dintr-o perioadă mai târzie, în care să fie menţionată originea şi destinaţia acestui edificiu enigmatic al antichităţii. Anul 109 hotărât de câţiva istorici români şi străini ca fiind data înălţării monumentului „triumfal de la Adamclisi de către împăratul Traian pentru a celebra victoria romanilor asupra dacilor”, a fost scos din burtă în urma unor falsuri grosolane comise asupra componentelor originale ale monumentului.

Pe monumentul reconsituit din replici în jurul nucleului original, dacii – cei mai drepti şi mai viteji dintre traci, după cum îi descria Herodot în antichitate – au fost puşi în lanţuri la comandă sovietică, potrivit informaţiilor deţinute de istoricul dr. Nicolae Copoiu. Pe componentele originale ale monumentului, păstrate la muzeul „Tropaeum Traiani” din Adamclisi (foto 1, 2 și 3, realizate de autor în anul 1981), se vede limpede că bărbatul şi cele două femei puse la picioarele statuii „trofelului” nu au fost la origine cu mâinile legate la spate, după cum a fost redaţi pe monumentul reconsituit după un plan controversat, la care şi-au adus obolul istorici români şcoliţi în fosta U.R.S.S.
Pe componentele originale ale monumentului de la Adamclisi se disting două şcoli diferite de sculptură monumentală, din care reiese faptul că monumentul a fost reconstruit în antichitate, într-o epoca anterioară războaielor daco-romane. De exemplu, gorgonele figurate pe componentele originale prezintă două şcoli de sculptură monumentală diferite ca epocă (foto 4, 5, 6, 7). Acelaşi lucru se poate observa şi la metopa cu număr de invetar 10 (foto 8), care a fost realizată într-o epocă anterioră celei în care a fost creată dublura acestei metope cu număr de invetar 32, pe care a fost redat acelaşi grup de personaje (foto 9). Pe site-ul Muzeului de arheologie de la Adamclisi au fost postate alte numere de inventar ale componentelor monumentului, nu cele care au existat în anul 1981. (Să fie vorba de împuţinarea metopelor originale ale monumentului?)
Pe metopa intitulată de un istoric român „Soldat roman la vănătoare de daci căţăraţi în copac” (foto 10), este redat în fapt mitul arhaic al amazonelor de la Dunărea de Jos. Silueta din copac este a unei femei, ce luptă cu arcul cu un oştean îmbrăcat în zale. A se vedea şi foto 11, intitulată „Lupta grecilor cu amazoane” existentă la British Museum, provenită din Mausoleul de la Halicarnas (335 î.e.n.). După toate evindenţele, cele două cu metope cu tematică comună au fost relizate în epoci istorice diferite. Argumentul adus de istorici că ar putea fi vorba de o şcoală sculpturală monumentală nepretenţioasă de la periferia imperiului roman, nu stă în picioare. „Trofeul” (foto 12)a fost realizat conform regulilor şcolii sculpturale clasice, înlocuind cu probabilitate o statuie sculptată cu aceeaşi temă într-o epocă anterioară. În foto 5 şi 6 se pot observa scutul şi pulparele primei variante a „Trofeului”.
Pe aceeaşi metopă de la Adamclisi (foto 10), în primul plan se vede un personaj uriaş cu capul tăiat. Personaje uriaşe au fost redate şi pe alte metope (foto 13). Or, nicio cronică a războaielor purtate de împăratul roman Traian cu dacii nu menţioneză că acesta ar fi luptat şi cu uriaşi, sau că a avut asemenea luptători în legiunile sale.
Armele de pe metopele de la Adamclisi sunt specifice epocii brozului.

Pe friza inferioară a monumentului este figurat un cap de lup stilizat, pornind din lujeri de acant, cu păsări dintr-o specie necunoscută. Un monument roman nu trebuia să aibă friză cu asemenea simboluri.

Istorici români şi străini au decis, împotriva tuturor evindenţelor, că monumentul de la Adamclisi este triumfal fără să ţină cont de simbolurile funerare existente, gorgonele, leii funerari.
Despre vegetaţia cu specific subtropical figurată pe metope şi creneluri, istorici români a găsit o explicaţie cel puţin ciudată. După părerea lor este semnătura realizatorului monumentului, care provenea dintr-o zonă geografică cu climă subtropicală!

Şi acum ajungem la „prizonierii daci” figuraţi pe creneluri, despre care istorici români pretind că ar fi cu mâinile legate la spate, înlăţuiţi de copaci. În realitate nu se vede nici urmă de lanţuri, frânghii sau sfori. Luptătorii de pe creneluri stau în poziţie de repaus, cu braţele la spate şi picioarele depărtate (foto 14).
În privinţa vegetaţiei subtropicale şi a faptului că sunt redaţi pe metope luptători îmbrăcaţi sumar, unii dintre aceştia sunt goi până la brâu şi desculţi (potrivit unor izvoare documentare, bătălia dintre romani şi daci în Moesia s-a dat în iarna anilor 101 – 102 e.n.) ar putea exista o explicaţie rezonabilă. Cu vreo 5000 de ani în urmă, în zona menţionată era o climă subtropicală. În acea perioadă în Anglia se coceau două recolte de cereale pe an. Existenţa pitonilor vii de cavernă în zona monumentului, ar pleda pentru această ipoteză. Autorul şi echipa lui au văzut un piton viu ce a ieşit din subteran în luna aprilie 1981, având o lungime de aproximativ 4,5 metri şi cu circumferinţa corpului în partea mai groasă de aproximativ 47-48 cm. Şi caruselul inadvertenţelor de la Adamclisi ar putea continua, fără să schimbe datele reale ale problemei.

Este cunoscut faptul că ahelogii români au găsit 56 dintre metopele monumentului de la Adamclisi. În anul 1981 erau doar 48. O metopă a ajuns la muzeul din Istambul din neglijenţa unui arhelog român, iar 7 metope au fost scăpate în Dunăre cu prilejul încărcării pieselor originale ale monumentului într-o barjă, spre a fi duse la Bucureşti. Intresant e faptul că după ce a fost scăpată în Dunăre o metopă, au fost scăpate şi celelalte 6. Ce reprezentau acele metope care zac în Dunăre? Şi de ce n-au fost scoase până acuma, că doar au fost scăpate în apropiere de malul Dunării iar locaţia metopelor este cunoscută?

În interiorul nucleului original se detecteză două camere suprapuse şi o cameră mortuară sub nivelul solului. Prin detecţie extrasenzorială au fost localizate ziduri ce pornesc radial de la nucleul monumetului, temple şi alte vestigii de clădiri. Aşezarea de tip protourban din jurul monumentului a fost fortificată cu două ziduri relativ concentrice. Zidul de apărare exterior traversează canalul de irigaţii din apropire. Muncitorii locali care au participat la construcţia canalului, au spus că întradevăr a fost găsit un zid masiv la baza canalului în locul indicat de mine, iar blocurile de piatră fasonată au fost încărcate cu o macara în basculante şi duse într-o direcţie necunoscută.

Altarul roman, unde au fost încineraţi aproape 3800 legionari romani ce „au pierit de moarte năpasnică” după cum ne spune inscripţia de pe placa de piatră a altarului, este amplasat între cele două ziduri de apărare ale aşezării fortificate. Despre ce „moarte năprasnică” vorbeşte inscripţia, ştiindu-se că în epoca respectivă un ostaş putea să moară pe câmpul de luptă fie străpuns cu sabia, cu lacea, sau săgeta, fie altoit în cap cu măciuca? Atari decese erau normale în timpul luptelor. Prin „moarte năprasnică” inscripţia se referă la moarte neprevăzută, fulgerătoare, prin utilizarea de către inamic a unor mijloace de luptă neobişnuite pentru acea epocă?

Proiectata reabilitare a monumentului de Adamclisi în anul 2012 din fonduri europene, va merge pe aceeaşi cale cu ipoteza Tocilescu- Benndorf din anul 1882, potrivit căreia acest enigmatic edificiu al antichităţii este un monument triumfal roman? Şi statuia „trofeului” va fi reabilitată în forma în care a fost executată la reconstrucţia monumentului în anul 1977, adică în interpretarea fantezistă a artistului conteporan care nu a ţinut cont de statuia originală aflată în muzeul de la Adamclisi?

Aşa cum am promis în episodul 1 al acestui material, ofer cititorilor fotografia piesei din marmură ce înfăţişeză, cu probabilitate, actul creaţiei omului de către divinitate(foto15) – dispărută din muzeul de la Adamclisi după ce a fost fotografiată de autor. Personalul muzeului nu îşi aminteşte să fi existat o asemenea piesă în evidenţele muzeului.
Pe placa de mamură este figurat un personaj în armură, cu cască semisferică, fără faţă (Biblia ne spune că era interzis muritorilor să privească faţa lui Dumnezeu), cu două scuturi în loc de braţe. În zona mediană a personajului este un cap de adolescent.

Este placa de marmură pe care o caută celebrul explorator Rob Ballard, pentru fundamentarea ipotezei situării raiului biblic în bazinul Mării Negre? Ipoteza Edenului în Marea Neagră pare şocantă la prima vedere, dar se sprijină de dovezi materiale şi documentare serioase. Vom vedea în continuare despre ce este vorba.

Deși la prima verdere pare paradoxal, războiul pornit de romani asupra Daciei continuă și în zilele noastre. Mizele disputelor sunt limba română și Monumentul colosal de la Adamclisi. În privința limbii române a se citi și declarația unui fost oficial al Vaticanului, publicată Jurnal Paranormal. În ce privește Monumentul de la Adamclisi, amplasat pe o colină la marginea localității dobrogene cu același nume, istorici mai puțin informați l-au inclus, împotriva oricăror evidențe, în patrimoniul roman decretându-l drept triumfal, închinat împăratului Traian. Am argumentat în cele două episoade precedente că nu există nicio sursă documentară istorică de epocă, în care să fie menționată ridicarea și destinația monumentul de la Adamclisi. Mai mult, cetățenii romani nu au ridicat Columna de la Roma pentru a preamări faptele de vitejie ale lui Traian în războiul cu dacii. Textul pus pe soclul Columnei este edificator:

SENATUS.POPVLVSQVE.ROMANVS

IMP.CAESARI.DIVI.NERVAE.F.NERVAE

TRAIANO.AVG.GERM.DACICO.PONTIF

MAXIMO.TRIB.POT.XVII.IMP.VI.COS.VI.P.P.

AD.DECLARANDVM.QVANTAE.ALTITVDINIS

MONS.ET.LOCUS.TANTIS.OFERIBUS.SIT.EGESTVS

În traducere,

SENATUL ŞI POPORUL ROMAN

ÎMPĂRATULUI CEZAR, FIUL LUI

NERVA CEL TRECUT ÎNTRE ZEI

NERVA TRAIAN AUGUSTUL, ÎNVINGĂTORUL

GERMANILOR, ÎNVINGĂTORUL DACILOR,

MARE PONTIF, INVESTIT PENTRU A XVII-A

OARĂ CU PUTEREA DE TRIBUN, ACLAMAT

DE VI ORI CA IMPERATOR, CONSUL PENTRU

A VI-A OARĂ, PĂRINTE AL PATRIEI,

PENTRU A SE ARĂTA CÂT DE ÎNALT

ERA MUNTELE ŞI LOCUL SĂPAT CU

EFORTURI ATÂT DE MARI.

Forma criptică în care este redată inscripția este cauzată de faptul că o parte din textul original a dispărut, fiind înlocuit cu numele lui Traian și cu titlurile sale. Dar spre cinstea sa, nu a îndrăzit să spună în textul adăugat că acea coloana ar fi fost ridicată de dânsul.

Prin urmare, Columna de la Roma era un reper topometric și nimic mai mult. Surse documentare istorice menționează că reperul topometric, sub forma unei coloane realizată în stilul doric, a fost împodobit ulterior cu scene din campaniile lui Traian împotriva dacilor.

În privința Monumentului de la Adamclisi – în absența oricăror surse documentare de epocă în care să fie consemnată originea și destinația sa – este riscant să atribuim acest monument, unicat în arhitectura monumentală antică, patrimoniului roman și pretindem că este “triumfal” și că ar fi fost ridicat la fruntariile de răsărit ale imperiului roman, pentru a slăvi victoria împăratului Traian asupra geților. Istoricii mai puțin documentați aduc în sprijinul ipotezei romane a monumentului de la Adamclisi, o placă de piatră pe care au fost săpate numele și titlurile lui Traian. Dar omit cu bună știință că din text lipsește verbul prin care Traian să afime că monumentul a fost înălțat de către dânsul. După cum scriam în primul episod al acestui articol, bazat pe dovezi ducumentare, fiul lui Nerva și-a scris numele și titlurile și pe alte monumente, pe care nu le-a ridicat el. Pentru acest obicei detestabil s-a ales cu porecla herba parietaria (iarba zidurilor, iederă), dată de împăratul Contantin cel Mare. Dar să continuăm cu prezentarea inadvertențelor între ipoteza originii romane a Monumentului colosal de la Adamclisi și o serie de observații făcute la fața locului.

Bărbații, femeile şi copiii figuraţi pe metope (foto 1) nu au aspectul unor captivi. Dimpotrivă, personajele sunt redate în poziţii ralaxate vădind încredere şi demnitate.

Simbolurile funerare aparținând monumentului de la Adamclisi, gorgonele și leii funerari (foto 2, 3) atestă fără dubii că monumentul este tip mausoleu, adică funerar şi nicidecum triumfal. În episodul 2 relatam că prin detecţie s-a revelat existenţa a două camere suprapuse în nucleul original al monumentului de la Adamclisi și o cameră amplasată sub baza nucleului monumentului. Camere similare există şi la mausoleul la Halicarnas (anul 335 î.Ch.).

Pe friza superioară a monumentului de la Adamclisi sunt simboluri necunoscute, unicat în arhitecura monumentală antică. Romburi preistorice (ce îşi au originea în epipalelotic, conform dicţionaruluiDicţionarului esoterismului elaborat de Pierre Riffard, lucrare de referinţă în domeniu), octogoni şi alte figuri geometrice ce se înlănţuiesc într-o ordine prestabilită, pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze până în prezent (foto 4).

Există o metopă în incinta muzeului (foto 5), care nu a intrat în vederile restauratorilor. Este vorba de roata cu opt spiţe. În absența oricăror surse documentare privind originea și destinația monumentul de la Adamclisi, se cuvine să nu omitem informații colaterale ce ne pot ajuta să deslușim informațiile iconografice de pe basoreliefurile componentelor monumentului. Potrivit dicționarului citat, roata cu opt spițe simbolizează Rota mundi(Roata universală). Roata universală reprezintă devenirea lumii în ordinea sa. În budism, roata cu opt spiţe simbolizează Roata legii(Dharmacakra, în limba sanscrită). „Preafericitul Buddha a pus în mişcare roata legii, a cărei mişcare nimeni de aici de jos nu o poate inversa”. (Citat din L’Enseignement du Bouddha, de W.Rahula). Se găsesc metope cu roți cu opt spițe și pe temple budiste. Este posibil să existe o legătură între roata figurată pe metopa de la Adamclisi și roata universală din credințele străvechi.

Atrag atenţia şi asupra unei alte metope apartinând monumentului de la Adamclisi, pe care istoricii români au interpretat-o ca reprezentând bogăţia locală (foto 6). Se poate observa similitudinea dintre animalele figurate pe metopă şi viziunea biblică a lui Daniel, care a văzut pe greci în formă de ţapi iar pe perşi sub formă de berbeci. Datorită acestui fapt, în antichitate triburile greceşti erau cunoscute prin expresia „ţapi”, iar perşii prin expresia „berbeci”. Aceste denumiri au fost menționate şi în unele cronici referitoare la bătălia de la Marathon (490 î.e.n.) între greci şi perşi. Din acest punct de vedere, o posibilă interpretare a mesajul iconografic de pe metopă, ar putea fi: În timp ce grecii (țapii) se luptau între ei, perșii (berbecii) au trecut nestigeriți pe lângă ei. De reținut că zona Adamclisi a făcut parte din Imperiul Persan. (A se vedea în acest sens și foto 7, configurația Imperiului Persan în anul 500 î.Hr.).

Monumentul de la Adamclisi nu este o construcție singulară pe colina pe care a fost amplasat. În zona monumentului se detectează vestigii de ziduri, sanctuare și vestigiile unor clădiri publice. În jurul așezării am localizat prin detecție vestigiile a două ziduri de apărare, dispuse relativ concentric. Baza zidurilor de apărare a fost reperată în taluzul canalului de irigații din apropiere, iar blocurile de piatră au fost extrase și cărate cu basculante într-o direcție necunoscută, potrivit mărturiei a doi muncitori localnici ce au lucrat la canalul de irigații.

Altarul roman pe care au fost incinerați circa 3800 de legionari romani, care “au pierit de moarte năprazică” după cum glăsuiește inscripția dăltuită în piatră, a fost amplasat între cele două ziduri de apărare ale aşezării. Naște întrebarea, prin ce mijloace de luptă au fost eliminați legionarii romani menționați, de „au pierit de moarte năpraznică”. Despre ce „moarte năpraznică” vorbeşte inscripţia, ştiindu-se că în epoca antică un ostaş putea să piară pe câmpul de luptă fie străpuns cu sabia, cu lancea, sau săgeata, sau să fie altoit în cap cu măciuca? Atari decese erau normale în timpul luptelor. Prin „moarte năpraznică” inscripţia se referă la o moarte neprevăzută, fulgerătoare, prin utilizarea de către inamic a unor mijloace de luptă neobişnuite pentru acea epocă? Vrând-nevrând, trebuie să luăm în calcul și ipoteza folosirii de către asediaţi a unor arme ce nu își aveau corespondent în epoca respectivă. Și care a fost rezultatul bătăliei pe care au purtat legionarii romani, de n-au îndrăznit să construiască altarul pe care au incinerat pe luptătorii lor decât între zidurile de apărare ale așezării, din preajma enigmaticului monument?

Despre poziția unui istoric de la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța referitoare la Monumentul de la Adamclisi, publicată în ziarul Ziua de Constanța, potrivit căreia monumentul este roman și triumfal pe deasupra, numai de bine. Fiecare este liber să creadă ce dorește, în special dacă și-a luat doctoratul eventual cu teza originii romane a monumentului. Iar “metopa” lipsă din muzeu la care face referire era o placă de marmură albă cu basorelief, ce a fost expusă la etaj, protejată de un geam de sticlă. Țin bine minte locul în care a fost expusă, am fotografiat-o și păstrez negativele imaginii acesteia. Pentru împrospătarea memoriei istoricului tomitan, public încă odată imaginea artefactului așa cum a fost fotografiată în anul 1980. Mai ales că celebrul explorator Rob Ballard, care a emis ipoteza situării raiului biblic în bazinul Mării Negre, caută în zonă o placă din piatră pe care să fie figurată creația omului de către divinitate.



Placa de marmură cu basorelief, dispărută din Muzeul de la Adamclisi.

Autorul a recuperat în anul 1981, prin fotografiere, emblema de pe platoșa personajului imperial de pe metopa cu numărul de inventar 32, aparținâd monumentului antic de la Adamclisi. Emblema, care nu se vede bine cu ochiul liber pe metopa expusă la muzeu, a fost retușată în formă de meduză pe fotografia existentă la Academia Română, ca să semene cu lorica împăratului Traian. În fapt, emblema reprezintă o pasăre cu aripile desfăcute (nu este vulturul roman), încadrată cu motive florale de acant. Menționez că, din motive necunoscute, numerele de inventar ale metopelor monumentului de la Adamclisi au fost schimbate între timp.
Personajul imperial de pe metopa 32 (foto 1) este de statură potrivită, purta barbă (fața i-a fost distrusă) și este însoțit de doi scutieri înalți, cu bărbi, purtând arme specifice epocii bronzului. Vegetația de pe metopă este de factură subtropicală. Metopa cu număr de inventar 32 a fos realizată în antichitate, pentru a înlocui o altă metopă cu aceeași temă, ce se deteriorase între timp (foto 2).

Pe metopele de la Adamclisi sunt redați și oșteni de statură uriașă (foto 3), care nu au corespondent în epoca lui Traian. Să fie ceva în legătură cu uriașii din vechime, menționați în Biblie? A se vedea și necropola cu schelete de uriași (peste 2,40 metri) de la Scăieni, județul Buzău și necropola cu schelete uriașe descoperită în Spania.

Emblema de pe platoșa personajului imperial de pe metopa 32, este cheia enigmei monumentului de la Adamclisi. Istoricii – și nu numai istoricii – trebuie să caute documente de epocă, eventual și la Biblioteca Vaticanului, pentru a afla cui a aparținut emblema cu pasărea cu aripile desfăcute, încadrată cu motive florale de acant și se va rezolva enigma de la Adamclisi privind originea monumentului și data înălțării acestuia. Persoana care va dezlega enigma, ar merita un premiu de cel puțin 1 milion de euro, din cele 22 miloane de euro, bani alocați de guvernul României pentru reabilitarea monumentului de la Adamclisi, ca monument “triumfal” al împăratului Traian.

Sursa: http://jurnalparanormal.ro/


http://www.topromani.ro/2017/06/20/mausoleul-de-la-adamclisi/

Ti-am spus de nenumarate ori ca tot ce aduni aici e mizeria netului.
"Paranormalul" Vasile Rudan e un mizerabil insetat de publicitate, asadar nu pierde niciun prilej de a face dezvaluiri - chipurile - senzationale.
Sa-ti demonstrez:
- Metopa la care se refera NU a fost descoprita la Adamclisi, ci la Capidava. O poti vedea in cartea istoricului Radu Florescu, "Capidava", aparuta la editura Meridiane in 1965.
- Metopa NU a disparut, e bine-mersi la Muzeul din Constanta, iar in urma cu 9 ani, mai exact in mai, 2010, a fost expusa in cadrul unei expozitii tematice la Muzeul de Istorie din Bucuresti.

https://www.anticariat-unu.ro/capidava-radu-florescubuc1965-p20399
https://terramirabilis.ro/wp-content/uploads/2019/04/img095.jpg
https://terramirabilis.ro/2019/04/03/istoricii-vasile-rudan-metopa-si-facerea-lumii-dacia/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Aurora Pețan(arheolog), dată afară din ședința festivă Unesco, pentru că a atras atenția asupra rapoartelor mincinoase, care nu arată situația reală și dezinteresul față de cetățile geto-dacice, de la noi.


https://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/arheologul-sesizat-unesco-despre-starea-cetatilor-dacice-fost-alungat-sedinta-festiva-concluzia-tragica-s-a-mintit-codru-1_5cb97998445219c57eb64121/index.html


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
Aurora Pețan(arheolog), dată afară din ședința festivă Unesco, pentru că a atras atenția asupra rapoartelor mincinoase, care nu arată situația reală și dezinteresul față de cetățile geto-dacice, de la noi.


https://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/arheologul-sesizat-unesco-despre-starea-cetatilor-dacice-fost-alungat-sedinta-festiva-concluzia-tragica-s-a-mintit-codru-1_5cb97998445219c57eb64121/index.html

Orice ar spune, oricine, dacă alții inventează atâtea aberații, pentru a-și justifica pretențiile și ticăloșiile făcute peste tot, la noi, până și teoriile cele mai greu de crezut au mai multă bază, decât invențiile alogenilor, și ale celor din Lumea Veche "Civilizată" Colonialistă!!

Cu bune, cu rele, cu ipoteze mai fantasmagorice, însă, așa cum le spun, tuturor, "Totul este relativ, există vreun domeniu, pe lumea asta, în care, să se fi descoperit totul...!? Nu...!? Atunci, de unde, atâta rigiditate, în legătură cu aproape orice ipoteză care contrazice căile vechi, bătute de toată lumea...!?", de asemenea, "Dintre doua variante, ce este mai rău...!? Să crezi într-o teorie, care se va dovedi neadevărată, sau, să nu crezi într-o ipoteză, care se va dovedi a fi reală...!? Pentru mine, cea de-a doua, mi se pare mai păguboasă...!"

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

În istoriografia românească s-a creat mitul ”bunului păstor” român, crescător de vaci și oi refugiat din istorie direct în ”spațiul mioritic” ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga. O altă greșeală peremptorie a istoriografiei noastre este faptul că românii încep să apară în evul mediu în istorie abia în secolul XIV, odată cu ”descălecatul” lui Dragoș din Maramureș. Iar a treia eroare a istoriografiei o reprezintă faptul că românii se întindeau doar între actualele granițe de stat ale României de azi sau interbelice. În realitate poporul român, încă din primii zori ai evului mediu, erau organizați în cnezate și voievodate, cu obști sătești tradiționale, lucru dovedit în special de cronicile bizantine, dar și de cele vikinge. Un fapt mai puțin cunoscut în istorie este participarea românilor la conflictele cu vikingii din secolul XI. Istoricii români doar recent au experiat și conexat datele despre conflictele dintre români și popoarele scandinave cunoscute în părțile noastre ca și vikingi sau varegi.Cronicile bizantine și scandinave amintesc de valahii negri sau blakumeni, care trăiau dincolo de Nistru până la Nipru și în stepele nord-pontice până în zona actualului Donbas. Valahii negri erau luptători dârzi, care înarmați cu armuri și arme ușoare, se implicau în luptele cu năvălitorii varegi peste popoarele slave din zona cunoscută ca Rusia kieviană. În vechile cronici, vikingii suedezi au fost atestaţi pe teritoriul Rusiei actuale în secolul al IX lea de Cronica lui Nestor, care spune că purtau numele de ”rus” şi că au fost chemaţi de neamurile slavilor să îi conducă şi să îi organizeze, varegii suedezi fiind cunoscuţi ca războinici de temut dar şi comercianţi pricepuţi. ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor(jurul anului 860 dHR). Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri. Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi.(….)Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor : Ţara noastră este mare şi bogată dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, se arată în cronica lui Nestor, elaborată în jurul anului 1113 la o mănăstire din Kiev. Conform aceste cronici vikingii au fost factorul civilizator în zonă şi au întemeiat Novgorodul în 862 şi Kievul în 869, prin Rurik şi Oleg, iar numele dat slavilor răsăriteni, adică ruşi, vine tot de la aceşti vikingi. De altfel sunt şi numeroase scrieri runice(n.r. alfabetul viking), în special pe pietre funerare care atestă călătoriile nordicilor în zona estică. Rurik şi mai apoi urmaşii săi vor continua să stăpânească o bună parte din ţinuturile slavilor, întemeind şi o binecunoscută dinastie rusească, cea a rurikovicilor. Cert că vikingii și noua Rusie controlată de acești bărbați dârzi, blonzi și uriași, se învecina cu teritoriile locuite de români, supranumiți valahii negrii. Descopririle arheologice, denumite de tip Dridu, de către arheologii D. Şerbănescu sau G. Trohani, teritoriul Moldovei în secolele IX-XI era locuit de o populaţie stră-românească. Din aspectul Dridu se desprind culturile Sântana de Mureş Cerneahov şi Răducăneni pentru teritoriul Moldovei, aparţinând dacilor liberilor, goţilor şi slavilor, grupuri etnice care au dus la formarea şi modelarea etnică a locuitorilor Moldovei prestatale. Populaţia românească era grupată în obşti săteşti, conduse juridic de un sfat al bătrânilor după cum arată şi Mircea Vulcănescu în ”Mitologie românească” dar şi de jupani sau cnezi.



Existenţa unei organizări prestatale este dovedită şi de cetăţile cu întărituri din lemn şi val de pământ, precum cele de la Răciula, Calfa,Măşcăuţi, Dersca,Fundu Herţii,Tudora sau Horodişte, aşa cum arată şi reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea sa ”Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi: aşezarea de la Fundu Herţii”. Teritoriul locuit de aceste comunităţi romîneşti sau româno-slave pe alocuri era stăpânit de triburile turcice ale pecenegilor în secolele IX-XI şi după aceea a cumanilor un alt trib turcic nomad. Stăpânirea era formală şi se concretiza prin plata unui tribut din partea populaţiilor de pe teritoriul Moldovei, către triburile nomade. Existenţa cetăţilor de pământ dar şi a aşezărilor fortificate arată că anumite comunităţii fie doreau să se protejeze de eventualele jafuri ale călăreţilor nomazi, fie erau centre de rezistenţă, așa cum le descrie istoricul Cosmin Zamfirache (Legăturile temuţilor vikingi cu românii, Adevărul, 7 februarie 2016). Prezența vikingilor deranja comunităților cneziale românești dintre Nistru și Nipru, iar valahii negre s-au aliat cu pecenegii pentru a împiedica înaintarea vikingilor înspre râul Prut. Specific voievozilor români în istoria medievală, aceștia s-au implicat în luptele pentru putere între pretendenții puterilor vecine. Pecenegii și românii au fost implicați în războaiele varegilor de succesiune pentru conducerea Kievului, care au debutat după moartea ducelui Vladimir. Un cunoscut doument islandez Eymundar pattr/saga păstrat într-o copie la de la sfârșitul secolului al XIV-lea relatează eroismul valahilor negri în lupta cu vikingii. Autorul anonim a obținut de la mercenarii vikingi reîntorși pe meleagurile natale informații despre bătălia de la Alta desfășurată în cadrul războiului pentru scaunul ducatului Kievului dintre Sviatopolk și Iaroslav s-a aliat în diverse momente cu polonii, pecenegii și românii (în cronici Blokumenn). Înfrânt Sviatopolk de către Iaroslav se retrage în zona Bugului la nordul Basarabiei de astăzi, unde formează o mare oaste din poloni, , pecenegi și valahi. Trupele mixte ale lui Sviatopolk s-au îndreptat spre Nipru. Pe stânga fluviului lângă râul Alta se dă în 1019 o crâncenă luptă. Iaroslav era sprijinit de 1000 de mercenari vikingi. Trupele valahilor negri au fost amplasate în centrul bătăliei în fața temuților vikingi. ”Păstroii” români au rezistat o perioadă dar sunt respinși de temuții nordici blonzi. Doar în cronicile vikinge apare lupta cu românii fapt ce aată că mercenarii scandinai au dus greul luptei cu strămoșii noștri, care le-a rămas și în amintirea barzilor. A fost singura bătălie rămasă amintire în istorie dintre români și vikingi. Românii din zona Moldovei nu s-au lăsat mai prejos și s-au răzbunat pe vikingi, dar nu pe luptători, ci pe negustorii prinși și apoi uciși. Incidentul este înscris pe o piatră runică (Blakumen) de pe o piatră de mormânt din Gotland, din Suedia. Inscripția datată din anul 1050 vorbește de doi negustori vikingi uciși de valahii negri. După bătălia de la râul Alta, românii se organizează mai eicient în ducate mai mari. Ei încep să fie cunoscuți în cronici ca locuitori ai Țării Onutului și Țara Strășinețului. De daa aceasta românii sunt numiți bolohoveni și ”țările” lor erau în zona Cernăuțului de azi. Există și azi un sat Onut pe vechea cetate medievală cu același nume. Există o descriere într-o cronică de la 1150 că lângă o biserică de lângă liov exista o icoană bizantină dăruită de un Ioan al Valahilor. Vlahii mai apar ca popor la este de Munții Carpaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor” prin ducele Ramunc şi a sa ceată dar şi ”Welthcronik” a lui Rudolf din Ems din secolul al XIII lea, care vorbeşte despre o ţară a ”vlahilor sălbatici” situată în zona Moldovei Mari de astăzi. Totodată apare denumirea de ”vlahii negrii” sau ”Cumania neagră”, despre care apreciatul academician ieşean Victor Spinei precizează că ar fi vorba de o culoare care desemna nordul în cronici. (Victor Spinei, Spațiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Ed. Universității Ioan Cuza, Iași, 1997). Ca să înțelegem cu cine s-au bătut valahii negrii, strămoșii românilor vom prezenta o descriere ”fioroasă” a acestora în cronica unui înțelept arab.”Nu am văzut niciodată oameni atât de perfecţi din punct de vedere fizic. Înalţi, blonzi şi rumeni. Nu purtau tunici sau caftane, dar bărbaţii aveau o haină care acoperea o parte a corpului lăsându-le un braţ liber pe cealaltă parte. Fiecare bărbat avea un topor, o sabie şi un junghier pe care le ţinea lângă el tot timpul”, îi descria pe vikingii varegi din Rusia, cunoscutul călător arab Ahmad Ibn Faladan în 922 aflată în vizită la bulgarii de pe Volga. Aceşti războinici care luptau în special pe jos, foloseau arme puternice. În special săbii lungi „groase şi mari, de tip franc”,completează Ibn Faladan dar şi topoare de luptă. Se apărau cu scuturi mari din lemn şi întărite cu metal şi piele, pe care desenau scene mitologice sau simboluri nordice. Intrau cu lăncile şi scuturile în diferite formaţii de luptă, cea mai cunoscută fiind ”zidul de scuturi” sau ”capul de mistreţ”. Vikingii au băgat groaza în bizantini conform cronicilor epocii, dar se pare că nu i-a speriat pe dârzii valahi negri care li s-au opus mercenarilor blonzi la râul Altai în secolul XI. Istoria începuturilor cnezatelor românești din zorii evului mediu trebuie rescrisă. Descoperirile arheologice și cronicile vremii aduc la lumină formațiuni statale românești în afara arcului Carpatic care se întindeau dincolo de Nistru până la Nipru, punând în dificultate Rusia kieviană, mercenarii vikingi sau incursiunile imperiului bizantin. Istoria românilor din Moldova nu începe cu ”descălecatul” lui Dragoș, ci cu bătălia anti-vikingă de pe râul Alta din anul 1019.

Ionuț Țene, 28.06.2016

http://www.jurnalulromanesc.at/romanii-i-au-infruntat-pe-vikingi-la-inceputul-secolului-xi-pe-malul-niprului-scandinavi-ucisi-de-valahii-negri/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
În istoriografia românească s-a creat mitul ”bunului păstor” român, crescător de vaci și oi refugiat din istorie direct în ”spațiul mioritic” ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga. O altă greșeală peremptorie a istoriografiei noastre este faptul că românii încep să apară în evul mediu în istorie abia în secolul XIV, odată cu ”descălecatul” lui Dragoș din Maramureș. Iar a treia eroare a istoriografiei o reprezintă faptul că românii se întindeau doar între actualele granițe de stat ale României de azi sau interbelice. În realitate poporul român, încă din primii zori ai evului mediu, erau organizați în cnezate și voievodate, cu obști sătești tradiționale, lucru dovedit în special de cronicile bizantine, dar și de cele vikinge. Un fapt mai puțin cunoscut în istorie este participarea românilor la conflictele cu vikingii din secolul XI. Istoricii români doar recent au experiat și conexat datele despre conflictele dintre români și popoarele scandinave cunoscute în părțile noastre ca și vikingi sau varegi.Cronicile bizantine și scandinave amintesc de valahii negri sau blakumeni, care trăiau dincolo de Nistru până la Nipru și în stepele nord-pontice până în zona actualului Donbas. Valahii negri erau luptători dârzi, care înarmați cu armuri și arme ușoare, se implicau în luptele cu năvălitorii varegi peste popoarele slave din zona cunoscută ca Rusia kieviană. În vechile cronici, vikingii suedezi au fost atestaţi pe teritoriul Rusiei actuale în secolul al IX lea de Cronica lui Nestor, care spune că purtau numele de ”rus” şi că au fost chemaţi de neamurile slavilor să îi conducă şi să îi organizeze, varegii suedezi fiind cunoscuţi ca războinici de temut dar şi comercianţi pricepuţi. ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor(jurul anului 860 dHR). Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri. Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi.(….)Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor : Ţara noastră este mare şi bogată dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, se arată în cronica lui Nestor, elaborată în jurul anului 1113 la o mănăstire din Kiev. Conform aceste cronici vikingii au fost factorul civilizator în zonă şi au întemeiat Novgorodul în 862 şi Kievul în 869, prin Rurik şi Oleg, iar numele dat slavilor răsăriteni, adică ruşi, vine tot de la aceşti vikingi. De altfel sunt şi numeroase scrieri runice(n.r. alfabetul viking), în special pe pietre funerare care atestă călătoriile nordicilor în zona estică. Rurik şi mai apoi urmaşii săi vor continua să stăpânească o bună parte din ţinuturile slavilor, întemeind şi o binecunoscută dinastie rusească, cea a rurikovicilor. Cert că vikingii și noua Rusie controlată de acești bărbați dârzi, blonzi și uriași, se învecina cu teritoriile locuite de români, supranumiți valahii negrii. Descopririle arheologice, denumite de tip Dridu, de către arheologii D. Şerbănescu sau G. Trohani, teritoriul Moldovei în secolele IX-XI era locuit de o populaţie stră-românească. Din aspectul Dridu se desprind culturile Sântana de Mureş Cerneahov şi Răducăneni pentru teritoriul Moldovei, aparţinând dacilor liberilor, goţilor şi slavilor, grupuri etnice care au dus la formarea şi modelarea etnică a locuitorilor Moldovei prestatale. Populaţia românească era grupată în obşti săteşti, conduse juridic de un sfat al bătrânilor după cum arată şi Mircea Vulcănescu în ”Mitologie românească” dar şi de jupani sau cnezi.



Existenţa unei organizări prestatale este dovedită şi de cetăţile cu întărituri din lemn şi val de pământ, precum cele de la Răciula, Calfa,Măşcăuţi, Dersca,Fundu Herţii,Tudora sau Horodişte, aşa cum arată şi reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea sa ”Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi: aşezarea de la Fundu Herţii”. Teritoriul locuit de aceste comunităţi romîneşti sau româno-slave pe alocuri era stăpânit de triburile turcice ale pecenegilor în secolele IX-XI şi după aceea a cumanilor un alt trib turcic nomad. Stăpânirea era formală şi se concretiza prin plata unui tribut din partea populaţiilor de pe teritoriul Moldovei, către triburile nomade. Existenţa cetăţilor de pământ dar şi a aşezărilor fortificate arată că anumite comunităţii fie doreau să se protejeze de eventualele jafuri ale călăreţilor nomazi, fie erau centre de rezistenţă, așa cum le descrie istoricul Cosmin Zamfirache (Legăturile temuţilor vikingi cu românii, Adevărul, 7 februarie 2016). Prezența vikingilor deranja comunităților cneziale românești dintre Nistru și Nipru, iar valahii negre s-au aliat cu pecenegii pentru a împiedica înaintarea vikingilor înspre râul Prut. Specific voievozilor români în istoria medievală, aceștia s-au implicat în luptele pentru putere între pretendenții puterilor vecine. Pecenegii și românii au fost implicați în războaiele varegilor de succesiune pentru conducerea Kievului, care au debutat după moartea ducelui Vladimir. Un cunoscut doument islandez Eymundar pattr/saga păstrat într-o copie la de la sfârșitul secolului al XIV-lea relatează eroismul valahilor negri în lupta cu vikingii. Autorul anonim a obținut de la mercenarii vikingi reîntorși pe meleagurile natale informații despre bătălia de la Alta desfășurată în cadrul războiului pentru scaunul ducatului Kievului dintre Sviatopolk și Iaroslav s-a aliat în diverse momente cu polonii, pecenegii și românii (în cronici Blokumenn). Înfrânt Sviatopolk de către Iaroslav se retrage în zona Bugului la nordul Basarabiei de astăzi, unde formează o mare oaste din poloni, , pecenegi și valahi. Trupele mixte ale lui Sviatopolk s-au îndreptat spre Nipru. Pe stânga fluviului lângă râul Alta se dă în 1019 o crâncenă luptă. Iaroslav era sprijinit de 1000 de mercenari vikingi. Trupele valahilor negri au fost amplasate în centrul bătăliei în fața temuților vikingi. ”Păstroii” români au rezistat o perioadă dar sunt respinși de temuții nordici blonzi. Doar în cronicile vikinge apare lupta cu românii fapt ce aată că mercenarii scandinai au dus greul luptei cu strămoșii noștri, care le-a rămas și în amintirea barzilor. A fost singura bătălie rămasă amintire în istorie dintre români și vikingi. Românii din zona Moldovei nu s-au lăsat mai prejos și s-au răzbunat pe vikingi, dar nu pe luptători, ci pe negustorii prinși și apoi uciși. Incidentul este înscris pe o piatră runică (Blakumen) de pe o piatră de mormânt din Gotland, din Suedia. Inscripția datată din anul 1050 vorbește de doi negustori vikingi uciși de valahii negri. După bătălia de la râul Alta, românii se organizează mai eicient în ducate mai mari. Ei încep să fie cunoscuți în cronici ca locuitori ai Țării Onutului și Țara Strășinețului. De daa aceasta românii sunt numiți bolohoveni și ”țările” lor erau în zona Cernăuțului de azi. Există și azi un sat Onut pe vechea cetate medievală cu același nume. Există o descriere într-o cronică de la 1150 că lângă o biserică de lângă liov exista o icoană bizantină dăruită de un Ioan al Valahilor. Vlahii mai apar ca popor la este de Munții Carpaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor” prin ducele Ramunc şi a sa ceată dar şi ”Welthcronik” a lui Rudolf din Ems din secolul al XIII lea, care vorbeşte despre o ţară a ”vlahilor sălbatici” situată în zona Moldovei Mari de astăzi. Totodată apare denumirea de ”vlahii negrii” sau ”Cumania neagră”, despre care apreciatul academician ieşean Victor Spinei precizează că ar fi vorba de o culoare care desemna nordul în cronici. (Victor Spinei, Spațiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Ed. Universității Ioan Cuza, Iași, 1997). Ca să înțelegem cu cine s-au bătut valahii negrii, strămoșii românilor vom prezenta o descriere ”fioroasă” a acestora în cronica unui înțelept arab.”Nu am văzut niciodată oameni atât de perfecţi din punct de vedere fizic. Înalţi, blonzi şi rumeni. Nu purtau tunici sau caftane, dar bărbaţii aveau o haină care acoperea o parte a corpului lăsându-le un braţ liber pe cealaltă parte. Fiecare bărbat avea un topor, o sabie şi un junghier pe care le ţinea lângă el tot timpul”, îi descria pe vikingii varegi din Rusia, cunoscutul călător arab Ahmad Ibn Faladan în 922 aflată în vizită la bulgarii de pe Volga. Aceşti războinici care luptau în special pe jos, foloseau arme puternice. În special săbii lungi „groase şi mari, de tip franc”,completează Ibn Faladan dar şi topoare de luptă. Se apărau cu scuturi mari din lemn şi întărite cu metal şi piele, pe care desenau scene mitologice sau simboluri nordice. Intrau cu lăncile şi scuturile în diferite formaţii de luptă, cea mai cunoscută fiind ”zidul de scuturi” sau ”capul de mistreţ”. Vikingii au băgat groaza în bizantini conform cronicilor epocii, dar se pare că nu i-a speriat pe dârzii valahi negri care li s-au opus mercenarilor blonzi la râul Altai în secolul XI. Istoria începuturilor cnezatelor românești din zorii evului mediu trebuie rescrisă. Descoperirile arheologice și cronicile vremii aduc la lumină formațiuni statale românești în afara arcului Carpatic care se întindeau dincolo de Nistru până la Nipru, punând în dificultate Rusia kieviană, mercenarii vikingi sau incursiunile imperiului bizantin. Istoria românilor din Moldova nu începe cu ”descălecatul” lui Dragoș, ci cu bătălia anti-vikingă de pe râul Alta din anul 1019.

Ionuț Țene, 28.06.2016

http://www.jurnalulromanesc.at/romanii-i-au-infruntat-pe-vikingi-la-inceputul-secolului-xi-pe-malul-niprului-scandinavi-ucisi-de-valahii-negri/

Evaluarea raportului mincinos către UNESCO cu privire la Cetățile Dacice
Am reușit să termin, după foarte multă muncă, evaluarea raportului către UNESCO cu privire la Cetățile Dacice.

Raportul cu privire la Cetățile dacice din Munții Orăștiei Periodic Reporting – second cycle elaborat pentru World Heritage Center (UNESCO) de către managerii de sit din județele Hunedoara și Alba și avizat de către Institutul Național al Patrimoniului prin Punctul Național Focal pentru Patrimoniu Cultural UNESCO a fost publicat online în data de 13 octombrie 2014.

La o parcurgere superficială a acestui raport, ies în evidență multe date false (existența unor multiple surse de finanțare pentru restaurarea acestor cetăți, inclusiv donații internaționale, existența unui muzeu de sit, a căilor de acces adecvate la toate cetățile, a mijloacelor de informare, absența factorilor negativi care afectează monumentele și prezența unui număr mare de factori pozitivi, inexistenți în realitate, starea de conservare bună a monumentelor ș.a.). Prin urmare, am considerat necesară o analiză amănunțită a raportului și o evaluare obiectivă a acestuia.

Am folosit două metode: pe de o parte, am comparat datele din raport cu situația de la fața locului, pe care am documentat-o permanent pe toată perioada acoperită de raportare (2008-2014); pe de alta, am comparat răspunsurile din raport cu cele date de managerii altor situri arheologice din Europa în raportările lor, în general situri UNESCO pe care le-am vizitat personal.

Raportările periodice reprezintă un instrument de bază prin intermediul căruia se implementează prevederile Convenției de la Paris. Statele-Părți sunt obligate să participe la cicluri de rapoarte organizate o dată la 6 ani. Această obligație derivă din art. 29 al Convenției, coroborat cu cap. V al Ghidului Operațional pentru implementarea Convenției. Până în prezent au fost organizate două astfel de cicluri, cel de-al doilea încheindu-se în 2014 (pentru țările din Europa).

Scopul acestor raportări este acela de a oferi o evaluare a stadiului de implementare a Convenției de către Statele-Părți, de a facilita actualizarea informațiilor despre monumentele înscrise și de a înregistra eventualele modificări ale stadiului de conservare al acestora. Acest proces trebuie să ducă la formularea unor strategii pentru îmbunătățirea capacităților Statelor-Părți și la dezvoltarea unor mecanisme mai durabile de conservare a proprietăților statelor respective. Totodată, în baza acestor rapoarte, WHC urmărește o evaluare globală a portofoliului său de monumente. Rapoartele periodice permit WHC să evalueze condițiile în care se află aceste monumente și, atunci când este necesar, să decidă cu privire la adoptarea de măsuri specifice pentru a rezolva problemele și provocările recurente. Pentru managerii de situri, se așteaptă ca raportările periodice să constituie un exercițiu util în activitatea lor. În sfârșit, raportările periodice constituie un mecanism de cooperare regională și schimb de informații și experiențe între Statele-Părți cu privire la implementarea Convenției.

Concluzia analizei este următoarea:

Raportul elaborat de cei doi manageri de sit și avizat de coordonatorul Punctului Focal Național cuprinde o cantitate mare de date false sau inexacte, fapt ce reprezintă o încălcare flagrantă de către România a Convenției de la Paris pentru protejarea Patrimoniului Mondial Cultural și Natural.

Consecințele acestui fals se vor resimți pe două planuri.

Pe de o parte, ocultarea situației reale a acestor monumente le privează de posibilitatea de a beneficia de ajutor din partea UNESCO. Rolul acestor raportări este acela de a identifica probleme și de a se găsi soluții pentru rezolvarea acestora. WHC pune la dispoziție fonduri, specialiști și consultanță, implicându-se activ în rezolvarea problemelor semnalate. Rolul acestui organism este să ajute, nu să sancționeze.

Pe de altă parte, datele false furnizate au fost / vor fi utilizate de către WHC pentru realizarea de statistici și evaluări, cu scopul implementării unor strategii regionale, și sunt la dispoziția membrilor și partenerilor WHC, precum și a publicului larg, ducând la deformarea statisticilor și studiilor în care vor fi utilizate și, implicit, la dezinformare.

Nu în ultimul rând, imaginea României poate avea de suferit în urma furnizării acestor date false.

Raportul meu poate fi citit aici: Evaluare a Raportării Periodice către World Heritage Center (Periodic Reporting – Second Cycle) cu privire la Cetățile dacice din Munții Orăștiei.

Cei care nu au cont pe Academia, pot descărca textul de pe site-ul Fundației.

arh. Aurora Pețan, 24.08.2016

http://dacica.ro/aurora/evaluarea-raportului-unesco/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Cetăţile dacice mai puţin cunoscute. Ce nume purtau localităţile strămoşilor noştri şi unde se găsesc ruinele acestor aşezări 0
23 Apr 2019 06:12:08
Autor: Daniel Guţă

De-a lungul timpului, arheologii au încercat să identifice locurile unora dintre cetăţile dacice mai puţin cunoscute, dar menţionate de istoricii din Antichitate.
Ruinele celor mai cunoscute aşezări dacice pot fi văzute în Munţii Orăştiei, dar, în afara fostei capitale Sarmizegetusa Regia şi a cetăţilor Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Căpâlna, Ardeu şi Băniţa, alte câteva zeci de situri dacice aşteaptă să fie redescoperite.

Cele mai multe menţionări ale „davelor” (cuvânt dacic care semnifică o localitate mai însemnată) se regăsesc în Geografia lui Ptolemeu (87 - 165 d. Hr.), un învăţat grec care a lăsat posterităţii una dintre cele mai preţioase lucrări despre toponimele din vremea sa.

Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu a cuprins în opt volume date despre aproape 8.000 de localităţi antice. Au fost menţionate aprope 50 de oraşe (poleis) cunoscute de acesta pe actualul teritoriu al României. Multe dintre acestea purtau sufixul dacic „dava”.

Printre localităţile menţionate de Ptolemeu se numărau: Rucconium, Docidava, Porolissum, Arcobadara, Triphulum, Patridava, Carsidava, Petrodava, Ulpianum, Napoca, Potaissa, Salinae, Praetoria Augusta, Sangidava, Angustia, Utidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Apulum, Germizera, Cumidava, Ramidava, Pirum, Zusidava, Popnda, Zurobara, Aizizis, Argidava, Tibiscum, Sarmizegethusa Regia, Aquae, Netindava, Tiasum, Zeugma, Tibiscum, Dierna, Acmonia, Drubetis, Frateria, Arcinna, Pinum, Amutrium, Sornum.

Lor li se adaugă toponime dacice precizate de alţi autori antici şi denumirile din hărţile romane care menţinau drumurile şi localităţile din imperiu.

În preajma „davelor” existau sanctuare şi se desfăşura o intensă activitate meşteşugărească şi comercială, susţin istoricii. Unele au rămas doar cu numele, rămăşiţele lor fiind şterse de pe faţa pământului, în timp ce în cazul altor foste cetăţi dacice, coordonatele date de autorul antic şi alte izvoare istorice au ajutat la identificarea lor de către arheologi.

Iată unde s-ar fi aflat davele antice, potrivit cercetătorilor:

Acidava (Acidaua) a fost un oraş-fortăreaţă în Dacia romană, lângă râul Olt, aproape de Dunăre. Astăzi se găseşte în apropiere localitatea Enoşeşti din judeţul Olt.

Aedava (Aedeva, Aedabe, Aedeba sau Aedadeba) a fost o aşezare dacică situată la sud de Dunăre, azi în nordul Bulgariei.

Arcidava (Argidava, Arghidava) a fost o aşezare dacică şi castru roman pe drumul imperial spre Apulum, pe locul unde se găseşte astăzi satul Vărădia, lângă Oraviţa, judeţul Caraş-Severin.

Buridava ar fi fost capitala tribului geto-dac al burilor, localizată în oraşul Ocnele Mari, judeţul Vâlcea.

Capidava a fost un centru fortificat geto-dac, apoi castru roman, pe malul drept al Dunării dobrogene, pe locul unde se află astăzi satul cu acelaşi nume Capidava, judeţul Constanţa.

Cumidava ar fi fost situată în apropiere de Râşnov, judeţul Braşov.

Dacidava ar fi fost o cetate dacică de la Şimleu Silvaniei.

Deva ar fi fost o aşezare dacică, pe Dealul Cetăţii Devei.

Netindava ar fi fost localizată în stânga râului Ialomiţa, pe actualul Pisc al Crăsanilor.

Petrodava a fost identificată cu grupul de aşezări dacice din zona oraşului Piatra Neamţ.

Piroboridava ar fi fost o aşezare dacică, localizată pe teritoriul actual al comunei Nicoreşti, judeţul Galaţi.

Ramidava a fost localizată de unii istorici în zona comunei Drajna de Sus, din Prahova.

Sacidava ar fi fost situată pe teritoriul localităţii Rasova, judeţul Constanţa.

Singidava este o cetate dacică de pământ situată pe culoarul Mureşului, în oraşul Cugir judeţul Alba.

Sucidava ar fi fost vechea capitală a tribului dacic al sucilor, situată în vatra oraşului Corabia (judeţul Olt), pe teritoriul fostului sat Celeiu.

Tamasidava s-ar fi aflat în Podişul Bârladului, în judeţul Bacău, pe malul stang al Siretului

Utidava a fost o aşezare dacică, aflată în zona Târgu Ocna, judeţul Bacău.

Zargidava (sau Zargedava) a fost o localitate geto-dacică, din Moldova centrală, la est de Siret, identificată pe teritoriul comunei Negri, judeţul Bacău.

Ziridava (în traducere „oraş pe apă”) ar fi fost o cetate dacică care a fost, de-a lungul timpului, localizată în peste 25 locaţii. Una dinter acestea ar fi Pecica, judeţul Arad.

Zusidava (Rusidava) a fost un castru roman situat în perimetrul oraşului Drăgăşani, judeţul Vâlcea. În afară de castrul roman de piatră exista şi o aşezare civilă, ridicată pe locul unei aşezări dacice.

Ptolemeu a oferit şi una dintre cele mai clare descrieri cu privire la întinderea Daciei după cucerirea romană. „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene care se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras (n.r Nistru) pe lângă râul (Tisza) iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos (n.r. - Timiş) până la Axiopolis, de unde până în pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru. La răsărit Dacia se mărgineşte cu fluviul Istru, de aici şi până la cotitura de lângă cetatea Dinogeţia ”, mai informa Ptolemeu.

https://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/cetatile-dacice-mai-putin-cunoscute-nume-purtau-localitatile-stramosilor-gasesc-ruinele-acestor-asezari-1_5cbdcd6c445219c57ed600eb/index.html

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Toporul din aur al Geto-Dacilor – Tezaur spectaculos descoperit în Covasna. Astăzi, în Muzeul de istorie din Viena…
Posted on 15 septembrie 2017 by George Grigore in Istorie // 4 Comments

Pe drumul dintre Țufalău și Brateș s-a găsit în anul 1840, într-un vas, un important tezaur dacic de aur. Greutatea întregului tezaur ar fi fost de mai multe kilograme. Depozitul aparține mai degrabă începutului primei epoci a fierului decât sfârșitului epocii bronzului. Este unul din cele mai spectaculoase tezaure de aur din Europa; alcătuit din peste 300 – 400 obiecte de podoabă din aur, printre care figurează și un topor de aur considerat de specialiști ca fiind printre cele mai deosebite obiecte antice de aur din lumea europeană (secolul al VIII-lea î.Hr).
Satul Țufalău aparține de comuna Boroșneu Mare din județul Covasna și este situat pe malul stâng al Râului Negru, la 10 km de Sfântu Gheorghe, pe DJ 121, în Depresiunea Târgu Secuiesc. Pe teritoriul satului arheologii au semnalat existența unei așezări eneolitice în care s-a găsit ceramică pictată cu negru, dar și ceramică asemănătoare cu aceea din stratul superior de la Ariușd (caracterizată printr-o ceramică pictată, bicromă și tricromă, înrudită cu aceea de la Cucuteni).
Cea mai mare parte a tezaurul dacic de aur descoperit în anul 1840 a fost risipită sau pierdută, doar o mică parte fiind salvată. Informațiile culese de-a lungul timpului vorbesc de nouă securi din aur. Dacă ar fi așa, tezaurul ar fi pandantul depozitului de 9 topoare de bronz descoperite la Iași (topoarele zeului Zamolxis, semnul lui IO; „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”), cu gaură transversală, de tip oriental.

Tezaurul ar mai fi cuprins câteva discuri convexe cu ornamente „au repousse”, inele de lanț torques, brățară cu capete spirală, un glob de aur, o placă groasă de aur, zăbală de aur, mărgele de aur și aur brut. Informațiile asupra conținutului său totuși nu concordă. Și privitor la datarea tezaurului, există controverse; se consideră că tezaurul aparține începutului primei epoci a fierului, dar există și specialiști care îl datează în perioada mijlocie a epocii bronzului sau la sfârșitul epocii bronzului. Piesele recuperate din acest tezaur sunt expuse în prezent la „Naturhistorisches Museum” din Viena (Austria).
Conf. univ. dr. George V Grigore

http://www.cunoastelumea.ro/toporul-din-aur-al-geto-dacilor-tezaur-spectaculos-descoperit-in-covasna-astazi-in-muzeul-de-istorie-din-viena/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

marți, 10 mai 2011

TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS
marți, 10 mai 2011

TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS

  CYRUS

“Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuato, "minor Scythia" appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Tomes civitatem suo nomine aedificavit”. 
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)

“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.

Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor. 
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul. 
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.
Să preferăm adevărul istoric unei legende

Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine. 
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune. 
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă. Devine loc de exil pentru poetul latin Ovidiu. O altă prezenţă istorică insuficient valorificată de agenţiile turistice de la ţărmul Mării Negre. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare a reconstruit cetatea şi i-a schimbat numele în Constantiana. După prăbuşirea Imperiului Bizantin, oraşul decade sub loviturile migratorilor. Portul va fi menţionat abia în secolul al XIII-lea, în hărţile negustorilor italieni, care au şi construit Farul Genovez. Turcii îi vor spune Kustendji sau Köstence. 
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire. 
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche. 

Justiţiara lumii vechi şi amazoanele


Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã. 
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.
REGINA  TOMIRIS                                       


Mai civilizaţi decât indienii


De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu... Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi. 
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai. 
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626. 
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.
Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică


Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism. 
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice. 
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon. 
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran. 
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie. 
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris. 
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!” 
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.

Viorel Patrichi.


https://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2011/05/tomirisregina-getilor-intemeiat-cetatea.html?m=1

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Tracii din Ellada: edonii, fiii lui Ares
Publicat pe 17/02/2016 de Lupul Dacic
2 Votes

un articol de Valentin Roman

Părţi însemnate ale teritoriul antic al Grecei de astăzi erau locuite de neamuri tracice, care, la momentul sosiri valurilor de populaţii elene, aveau aici o istorie îndelungată, sedentară.

Dintre aceste neamuri, textele antice grecesti amintesc foarte mult de edoni, neam al cărui nume era folosit,nu de puţine ori, pentru a desemna întreaga populaţie traca dintr-o zonă mai extinsă. Autoii greci îi localizează pe traci edoni în zona inferioară a râului Strymon, care împarte aproximativ în două regiunea Macedoniei, parte a Greciei de azi.

Râul Strymon
Râul Strymon

Aceiaşi autori conferă edonilor descedenţă divină. Parte dintre aceştia vorbesc despre un anume Edonos, fiu al zeului războiului, Ares, drept părinte al edonilor, în timp ce alte surse suţin că acesta era nepotul zeului, fiind fiul lui Paionos sau frate al lui Mygdonos. Interesant este că legenda, în orice formă a ei, încerca, cumva, să explice şi relaţia de rudenie dintre edoni şi alte neamuri învecinate, precum mygdonii sau peonii.

Ca atare, avem de-a face cu neamuri tracice în mai toată Macedonia pre-elenă, cel puţin în aria râurilor Strymon şi Nestos. De asemenea, atribuirea unei descedenţe divine directă din zeului Ares arată felul în care tracii edoni erau percepuţi de greci antici, anume drept luptători de temut.

Numele edonilor este amintit şi unele opere ale tragediei greceşti. Astfel, Sofocle, în povestea lui Lycurg, îl numeşte pe acesta “rege al edonilor”. Totodată, în Iliada, Homer pomeneşte de Rhesus, un rege al tracilor, fiu al lui Eioneus, un nume antic des întâlnit în zona râului Strymon, aliat al troienilor, carte îşi pierde viaţa în timpul conflictului cu aheii.

Existenţa lui Rhesus este confirmată, secole mai târziu, de Euripide, dar şi de Strabon, care afirmă că respectivul rege domnea peste mai multe neamuri (odomanti, edoni şi bisalti), de unde probabil şi referirea lui Homer asupra sa drept “rege al tracilor”, fiin conucător al unei forme confederative a acestora. Mormântul regelui Rhesus pare a fi în zona oraşului antic Amphipolis, oraş situat pe pământ edon.

IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI. AFLĂ CUM, aici http://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

Momentului apariţiei edonilor în spaţiul Greciei de astăzi este greu de stabilit. Unele surse antice vorbesc despre zona Asiei Mici drept spaţiu originar al edonilor, care ar fi migrat înspre Macedonia a urmare a presiunii exrcitate de cimerieni, a invaziei acestora în Anatolia în preajma secolului VIII î.Hr. Însă, această teorie este combătută, indirect, de izvoarele de mai sus, care îi atestă pe edoni în Macedonia în vremea conflictului troian, aşadar cu aproximativ 200 de ani mai devreme faţă de invazia cimeriană în Asia Mică.

Totuşi, este interesant că, în toponimia anatoliană a vremii, regăsim unele elemente ce par a avea conexiune cu edonii. Relevant în acest sens este numele oraşului Antandros, care anterior se numea Edonis şi era locuit de edoni înainte de invazia cimeriană, după cum afirmă Plinius.

Rython tracic
Rython tracic

Dintre autorii contemporani, N. G. L. Hammond, în volumul A History of Macedonia, Vol. 1, Historical Geography and Prehistory,vorbeşte despre expansunea edonilor în spaţiul Macedoniei în intervalul secolelor VII-VI î.Hr., afirmând că aceştia au cucerit zona Mygdoniei şi aproape toată peninsula Chalcidică (Halkidiki de astăzi).

Prezenţa tracilor edoni în aceste zone, la nivelul secolul V î.Hr. este atestată şi arheologic, prin descoperirea unor morminte la Sindos, Ayia Paraskevi, Cauchitsa şi Ayios Vasilios. Hammond mai opinează că Lete şi Sindos ar fi fost reşedinţele regale ale edonilor până în preajma invaziei persane condusă de Magabazus spre sfârsitul sec. VI î.Hr.

Indiferent de ce teorie a apariţiei edonilor în Macedonia se va adeveri pe viitor, este clar că aceştia ocupau zona amintită înainte de venirea grecilor şi apariţia regatului macedonean. O altă dovadă în acest sens stă şi în toponimia locală. De exemplu, Hesychius aminteşte că numele vechi al insulei Thasos, apropiată de coasta Macedoniei, era Odonis, nume pe care acesta îl pune în legătură cu tracii edoni.

Edonii au jucat un rol extrem de important în politica vremii, așa cum aflăm de la Tucidite care, în Istoria Războaielor Peloponesiace, povestește cum aceștia au respins o invazie a ionienilor și au cucerit de la atenieni o colonie a acestora, numită Ennea Hodoi (mai târziu oraș cunoscut sub numele de Amphipholis).

http://www.vatra-daciei.ro/

https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2016/02/17/tracii-din-ellada-edonii-fiii-lui-ares/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Mister în Munţii Buzăului. Pereții unor așezări rupestre au scrijelite simboluri încă nedescifrate
Există 29 de aşezări rupestre localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie.
Munţii Buzăului sunt învăluiți de legendă şi mister. Reprezintă un spaţiu unde istoria a lăsat urme în stânci. Ansamblul de aşezări rupestre din arealul Aluniş – Nucu – Bozioru-Ruginoasa, zona este cea mai bogată din ţară în însemnări unele încă nedescifrate.
Există 29 de aşezări rupestre localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie.

Cercetători din Germania, Austria şi Elveţia au venit de multe ori în România pentru a studia aceste schituri, mănăstiri şi sihăstrii din Munţii Buzăului. Nu există încă datări clare şi niciun studiu complet cu privire la aceste aşezări.

Înaintea creştinilor, în locurile acestea au trăit civilizaţii care se lasă cu greu descifrate. Datele arheologice prelucrate până în prezent ne arată perioade diferite de locuire, mergând până în epoca bronzului, cultura Monteoru, sau începutul primei epoci a fierului, Hallstatt,.

În grotele din masivul Crucea Spătarului au locuit, la doar 300 de ani după Hristos, primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos.

Cea mai veche aşezare rupestră este grota numită Fundul Peşterii, locuită încă dinainte de apariţia creştinismului. Istoricii şi teologii afirmă că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând o zonă sacră, unde se adorau armele, apa şi soarele. Mai târziu au devenit patria asceţilor geto-daci, care ulterior le-au cedat „misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi sihaștrilor creştini.

„Cu excepţia Dobrogei, respectiv Constanţa şi Tulcea, putem să spunem că Buzăul este un leagăn de plămădire al creştinismului românesc”, spunea Ciprian Câmpineanul, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.

O firidă săpată în peretele vestic seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, iar crucile malteze amintesc de secolele IV-VI după Hristos.
Alte 200 de simboluri sunt desenate pe pereţii grotei Fundul Peşterii, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme: vârfuri de lănci, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice

„Întâlnim aici pe pereţi foarte multe incizaţii în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, pumnale mici cu dublu tăiş şi cu gardă, folosite în lupte. Au fost împrumutate mai întâi de sciţi, apoi de geto-daci. Dar întrebarea e cum au ajuns cei de aici să cunoască astfel de pumnale. Se presupune că cineva care s-a deplasat din Orient, Mesopotamia antică, sau de aici s-au dus acolo, cine ştie”, afirma profesorul de istorie din Bozioru, Dumitru Nica.

„E un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.e.n., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei”, arăta Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău.

În urma analizei vestigiilor s-au identificat trei perioade de locuire:
– sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), când comunităţile culturale locale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa.

-Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.H.), perioada în care au fost scrijelite pe pereţi pumnalele akinakes,

– epoca feudală (sec. XIII-XIX), când inciziile au fost făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici.

Așezarea Fundul Peşterii a fost închisă publicului după ce specialiştii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate şi furate.

Printre cele mai importante vestigii rupestre este şi Peştera lui Dionisie Torcătorul. Pintenul terminal îngropat în pământ şi bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV.
Bisericuţa lui Iosif este cea mai mare dintre schiturile în piatră de la Nucu. Este săpată într-o stâncă uriaşă și are o intrare în trepte precis tăiate. La mijloc prezintă o usoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în două încăperi sau prin săparea în două etape.
Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii Ioan Bogoslov. Datarea aşezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea Sf. Gheorghe.

Sursa: stiridebuzau.ro

https://infostiri.net/mister-muntii-buzaului-peretii-asezarilor-rupestre-au-scrijelite-simboluri-inca-nedescifrate/


fiber_newStiri

Se instituie măsuri de prohibiție pentru pescuitul în scop comercial, recreativ/sportiv și familial al oricăror specii de pești, crustacee, moluște și alte viețuitoare acvatice vii în habitatele piscicole naturale, pe o durată de 60 de zile, în perioada 4 aprilie-2 iunie inclusiv, iar în apele care constituie frontieră de stat, pe o durată de 45 de zile, în perioada 19 aprilie-2 iunie inclusiv ... [...]

fiber_newStiri

Permisele de pescuit recreativ pentru anul 2020, emise de ANPA, se pot obtine online prin intermediul aplicatiei informatice disponibile la adresa... [...]