Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: Ștefan cel Mare este cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul

DE ANDREI NICOLAE  /  
Marţi, 20 noiembrie 2018, 13:22

Președintele Academiei Române, prof.univ. Ioan Aurel Pop, a spus că Ștefan cel Mare a fost cel mai mare conducător politic și militar pe care românii l-au avut în Evul Mediu și potrivit unor documente găsite recent, acesta este „restauratorul Daciei”, fiind Domn al Moldovei, Domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

 

Astfel, profesorul Ioan Aurel Pop a reiterat ceea ce a spus în aprilie a.c., atunci când în cadrul serialului „100 de adevăruri istorice” de la Trinitas TV a declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.

„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova.  Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Academiei Române organizate la Suceava cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la unirea Bucovinei cu Țara, informează NewsBucovina.


Rectorul Universității din Cluj-Napoca a subliniat că Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram.


„El a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau guvernator al Transilvaniei.  A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei”, a precizat președintele Academiei Române.

Președintele Academiei Române a mai declarat că, recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în arhivele de stat din Milano un document tulburător din 1459 prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare e numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazu să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi maghiari ai Transilvaniei să se intituleze așa.


El a mai arătat că Dacia figurează în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș, ca principal aliat al Occidentului în lupa anti-otomană.

„Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazu”, a spus Ioan Aurel Pop.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al daco-românismului așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României, iar  Ștefan cel Mare, prin asta, este un om modern.

„Cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârșie și român politic, pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept atlet al lui Hristos, adică luptător în prim plan alături de toată Europa în lupa de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului”, a mai spus Ioan Aurel Pop 


https://m.activenews.ro/cultura-istorie/Presedintele-Academiei-Romane-Ioan-Aurel-Pop-Stefan-cel-Mare-este-cel-care-a-refacut-Dacia-fiind-domn-al-Moldovei-domn-al-Tarii-Romanesti-si-conte-al-Transilvaniei-cu-un-secol-inainte-de-Mihai-Viteazul-153548

"Când am povestit despre daci, așa ca la gura sobei, fără pretențiile îndeobște firești aflate sus, în slăvile academice, am plecat de la o aserțiune falsă, dar foarte folosită de necunoscători. Aia în care Herodot ar fi zis despre daci una alta și am demontat-o, arătând că dacii au apărut mai târziu și cu atâta forță că geții pur și simplu ies din luminile rampei.
Îmi reproșează, scrâșnind, un cetățean cum că geții n-au dispărut, n-au făcut, n-au dres că uite, cutare zice de geți, hăt, la secole după daci.
Eu n-am zis că ar fi dispărut geții, ci că dacii le-ar fi luat locul pe podium. Dar, e adevărat, ar fi trebuit să povestim întâi despre geți căci istoria așa curge, ca un râu către mare.
Hai să facem asta.
Geții au făcut parte din numerosul neam al tracilor, care număra sute de triburi de diverse mărimi, ce locuiau între nordul Greciei și Carpații Păduroși. Sursele antice sunt de acord că în această masă tracică geții făceau cumva notă discordantă. Prin ce?
Situați cumva la marginea „lumii civilizate” mediteraneene, era firesc ca unele repere ale culturii locale să li se pară grecilor care au auzit, văzut și scris despre ei că sunt exotici. Practicile lor religioase era diferite de cele ale tracilor, mai mult sau mai puțin elenizați; aflați permanent sub presiunea scitică învățaseră de la aceia tactici de război specifice stepelor, motiv pentru care erau adesea angajați ca mercenari, semn că erau valoroși și eficienți. Fie pentru a proteja coloniile grecești de la marea Neagră, fie chiar pentru a tranșa dispute dintre metropolele grecești.
Angajările astea au deschis destul de mult gusturile geților către binefacerile Greciei sau Macedoniei și chiar către cele persane, atunci când au venit în contact. Arta getică abundă de influențe orientale, semn că fuseseră impresionați de iranieni, atât pe filiera scitică dinspre nord-est, cât și din contactul direct dinspre sud.
Pe toată perioada dintre secolele VI-III a.Chr. geții rămân grupul dominant din punct de vedere demografic, politic, economic, militar și artistic pe aproape tot bazinul Dunării inferioare, pe ambele maluri ale fluviului. Intensa locuire este documentată de mari cetăți de lemn pământ și piatră fasonată parțial, așezări numeroase și cimitire. Monumentalitatea unor tezaure sau a unor depuneri funerare fastuoase (Cucuteni-Băiceni, Poiana-Coțofenești, Agighiol, Peretu, Craiova, Porțile de Fier, Sboryanovo-Svestari, Rogozen, Borovo, Lukovit, Letnița), cetățile și nu în ultimul rând implicarea dinamică în fenomenele din lumea meridională, cu toate consecințele sociale și economice ce au decurs de aici, reconstruiesc profilul unei aristocrații potente, cu un caracter identitar distinct. De altfel, această bogată cultură materială, dublată de o puternică amprentă specifică doar certificau particularitățile observate de către scriitorii greci. În spatele acestui spectacol putem bănui o societate efervescentă, puternic ierarhizată, harnică și destul de destupată.
Dar ce e bine nu durează mult. Lumea lor s-a destrămat din două mari și late motive. Primul a fost ascensiunea Macedoniei sub Alexandru. Imberbul general macedoanean după ce i-a cotonogit pe greci și i-a absorbit în visul lui imperial, a plecat spre Orient ducând cu el nu doar visul de a cuceri lumea, ci și armatele din Balcani. Nu înainte de a veni până la Dunăre pentru a-și asigura spatele. După ce face o razie între traci, aleargă și după geți, care nu s-au arătat prea speriați de talentele macedonului și i-au arătat acestuia falanga lor, aia de la degetul mijlociu. Când însă impetuosul Alexandru a trecut fluviul să le facă nasoale în direct, geții s-au suit pe cai, cu cățel, cu purcel, neveste și coconi, după datină. N-a fost o fugă, ci strămoșească tactică. N-a mers că mecedonenii aveau altă treabă, dar a funcționat perfect câțiva ani mai târziu când l-au ciomăgit pe Zopyrion sau când Dromihete i-a tras preșul lui Lisimah.
Plecarea lui Alexandru și apoi moartea lui a favorizat invazia celților, iar acest eveniment a dus la slăbirea puterii geților. Rămași șomeri, căci nu mai puteau merge la shoping în sud, ba chiar alergați cu parul de noii veniți, geți se calmează oleacă. Din aceste cauze societatea getică, altădată prosperă, s-a epuizat și începând cu mijlocul secolului III a.Chr. civilizația lor a intrat într-un recul prelungit căci elitele nu și-au mai permis cheltuielile care-i alimentaseră gloria de altădată. Consecințele au fost resimțite din plin pe întreg palierul social.
Multe așezări au fost distruse, unele zone depopulate, dar cursul evenimentelor a luat o altă turnură, căci valul celtic a fost oprit cumva de diadohi, dar răul fusese deja făcut. Principala consecință a fost că legăturile tradiționale cu Grecia și mai ales cu bogata Macedonie au fost tăiate. Lumea getică s-a trezit singură și în pragul foamei.
Bulversați de modificările politice și militare din Balcani, apoi învinși sistematic de romanii care se instalaseră permanent aici, deportați în mai multe rânduri, puterea basileilor locali se diluează accelerat până la nivelul la care istoriografia latină transferă toate atributele getice, adesea inclusiv numele și istoria, noilor structuri socio-politice construite de daci. Faptul că la temelia acestui nou pol de putere, geții au contribuit nemijlocit și substanțial stă, poate, tocmai faptul că Burebista,„bărbat get, luând conducerea neamului său a întemeiat o mare stăpânire”. Unul dintre efectele acestui act politico-militar a fost utilizarea celor două etnonime ca echivalente perfecte, unul în grecește, celălalt în latină, dar care desemnau același neam, chiar dacă între geți și daci existau naturale și vizibile diferențe.
Dar asta n-a însemnat dispariția la semnal a geților.Dimpotrivă chiar. În noile structuri socio-culturale și de putere rezultate din sinteza dintre traci și celți se pare că geții au avut un rol important. Atât de important încât elementul tracic (numărând aici tribalii, moesii și alte triburi getice din zona Dunării) își însușește noua identitate și noul model cultural și pune bazele regatului dac.
Evident vorbim de niște clanuri războinice, de niște aristocrați cu neamurile și familiile lor situate în principal în nord-vestul Bulgariei și sud-estul României de azi. Aceștia au mutat centrul de putere din bazinul Dunării de Jos dincolo de Carpați.
A fost vorba de nașterea unui nou regat, dar ridicat nu neapărat de oameni noi, ci de o idee nouă. Care nici asta nu a fost neapărat nouă. Părerea mea e că au mai existat cel puțin trei regate anterioare, mai mici. Așa se explică puzderia de războinici daci din Oltenia, constelația de cetăți dacice din Curbura Carpaților sau prospera vale a Mureșului Mijlociu cu Cugirul lui.
Dar nouă din perspectiva Sarmizegetusei, sub care nu mai există nici un strat arheologic care să confirme o locuire anterioară.
Departe de noua capitală, și probabil departe și de forța ei mai trăiau alți geți, până hăt, în stepele Basarabiei. Ei rămân însă la periferie, chiar dacă semnele modei impuse de regii daci se fac simțite și acolo. În structura lor socială, incluzând tot ce ține de specificul getic și dacic, cultura acestor periferici rămâne relativ unitară și similară cu cea din interiorul Arcului Carpatic.
Uneori suficient de sudată de Sarmizegetusa încât, spre exemplu, să participe la atacul dacilor din iarna dintre 101-102. Pe metopele de la Adamclisi se văd și astăzi alături de contingentul venit din Dacia și de aliații germanici, războinici geți mânuind săbii mari încovoiate, diferite de ale pletoșilor comati.
Iar după căderea regatului dac, tot acești geți vor mai apăsa câteva secole frontiera romană ajungând chiar să-și petreacă concediile în Grecia, acum provincie romană.
Dar despre dacii și geții de după cucerirea romană vorbim altădată, la alt foc de tabără."

Cătălin Borangic

DETECŢIA NOILOR PARADIGME ALE CIVILIZAŢIEI DACICE

Cătălin Borangic

Braconajul arheologic din România are, din păcate, propria sa literatură de specialitate, atât în ceea ce priveşte latura juridică, implicând aici numeroase anchete penale, cât şi în cea privitoare la informaţia istorică pe care, ne place sau nu, artefactele prelevate, sustrase, comercializate, donate sau recuperate o conţin.
Nu este momentul acum pentru o istorie a fenomenului pe teritoriul românesc, deşi ea are suficientă substanţă, dar se cuvine specificat că detecţiile de metale, principala, dacă nu singurul mod prin care siturile arheologice au fost jefuite sistematic, au debutat în primii ani ai ultimului deceniu din secolul XX. Practicat discret, fiind şi o metodă nouă la acea vreme, de regulă implicând cunoscători ai siturilor şi ai zonelor cu potenţial arheologic, acest tip de braconaj a atras la un moment dat atenţia organelor de urmărire penală şi ulterior şi a arheologilor.
Despre acest subiect, dezbătut parţial acum ceva vreme într-un alt articol, afirmam că „anii 1995-2005 au fost, fără îndoială, dominaţi de acţiunea distructivă a fenomenului braconajului arheologic, epicentrul acestuia fiind axat pe zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, unde, în condiţiile unui no man's land, grupările rivale de detectorişti au identificat zeci de contexte purtătoare de artefacte din aur, argint, bronz şi fier, ironie a sorţii, majoritatea lor unicate sau rarităţi. Un calcul simplu ne arată că din siturile arheologice ale României s-au sustras în perioada precizată, în artefacte arheologice, respectiv bunuri de patrimoniu cultural, undeva peste 100 de kg de aur, peste 250 de kg de argint şi tone de piese din bronz şi fier, fiind capabili să reia oricând această ocupaţie, dacă nu cumva nu au făcut-o deja. Prejudiciul ştiinţific şi material creat prin activităţile lor este, şi el, departe de a fi recuperat, fie şi sub forma minimală, financiară, ca să nu mai insistăm asupra pierderilor ireparabile produse pentru interpretarea semnificaţiei istorice, urmare a decontextualizării artefactelor braconate. Urmele trecerii detectoriştilor prin siturile arheologice se păstrează încă stăruitoare dovezi ale incapacităţii şi, de ce nu, ale indiferenţei factorilor responsabili”1.
Privind retrospectiv întreaga problematică putem spune că unele lucruri s-au schimbat de atunci. Spre exemplu, cantităţile de artefacte sustrase s-au acumulat şi sunt mult mai mari astăzi, siturile vandalizate mai multe, fenomenul detecţiei s-a extins şi în afara ariilor protejate (dar neprotejate în realitate2), unii braconieri au fost prinşi şi condamnaţi, piaţa neagră a bunurilor arheologice oferă tot mai des surprize care ajung pe listele unor firme specializate în astfel de tranzacţii, multe obiecte au fost recuperate şi o parte din informaţia istorică şi chiar unele detalii ale fenomenului detecţiei de metale au devenit accesibile publicului cititor printr-o serie de articole dedicate.
Dar unul dintre cei mai importanţi parametri s-a modificat radical. Informaţia istorică pe care o conţin şi o relevă aceste artefacte este acum mult mai multă. Încă din zorii fenomenului a existat în lumea academică un recul cu tentă morală. Este sau nu este deontologic ca istoricii să vină în tangenţă cu piesele provenite din aceste surse decontextualizate? Fără a da un răspuns punctual, tehnic, comunitatea academică a început să acorde atenţie sporadic, apoi chiar încercând să publice stimulată sau obligată de volumul mare de piese, care ajungeau pe diverse căi în depozitele muzeale.
Un prim articol pe acest subiect a fost scris şi semnat, în anul 2001, de către Eugen IAROSLAVSCHI şi Ovidiu BOZU3. Textul descrie un lot de 22 de piese, sustrase cel mai probabil din zona Dealului Anineşului, vale situată în imediata vecinătate a înălţimii Vârful lui Hulpe, de către un căutător de comori dotat cu detector de metale şi însoţit de o călăuză localnică. Un alt lot important de piese, braconate şi abandonate cel mai probabil în apropierea cetăţii dacice de la Piatra Roşie, a fost redescoperit în depozitele muzeale şi publicat în 20054, moment după care astfel de artefacte au început să fie studiate, verificate şi introduse în circuitul ştiinţific pe măsură ce tot mai multe obiecte arheologice erau recuperate de organele judiciare sau donate de către descoperitori ori chiar răscumpărate de muzee.
Astăzi numărul pieselor provenite din braconaj sau din descoperiri mai mult sau mai puţin fortuite (şi mai mult sau mai puţin legale, aş adăuga) este atât de mare, iar importanţa lor atât de substanţială, încât au modificat paradigme istorice cu privire la unele aspecte ale civilizaţiei dacice. Sursele acestor artefacte sunt diverse. Au fost fie braconate, sustrase şi recuperate de către organele judiciare, fie descoperite, considerate fără valoare (preferatele căutătorilor de comori au fost şi sunt piesele de aur şi argint) şi abandonate, fie descoperite în afara siturilor arheologice (pe fondul lacunelor şi impreciziilor legislative). Sutele de unelte de fier şi bronz au redimensionat valorile tehnologice şi economice cunoscute despre siderurgia dacică şi piaţa ei de desfacere, tezaurele monetare şi brăţările plurispiralice de aur au recalibrat imaginarul contemporan despre bogăţia aristocraţiei dacice, discurile de fier de la Piatra Roşie şi matriţa de bronz de la Sarmizegetusa au repopulat iconografia locală şi au generat întrebarea „ce anume mai poate fi considerat import şi ce anume creaţie originală în arta şi iconografia dacică?”5 Este de subliniat impactul deosebit de puternic al epopeii brăţărilor plurispiralice de aur, cel mai celebru caz de braconaj arheologic, asupra acestui tip de infracţiune şi, mult mai remarcabil, asupra problematicii prelucrării aurului la daci. În acelaşi registru se înscrie şi recenta ştanţă monetară descoperită la Ştefăneşti (Gorj), încă inedită6, dar care modifică brutal geografia monedelor de tip Adâncata-Mânăstirea şi explică forţa monetăriei autohtone, altădată reliefată doar de cantitatea de monedă. Mai amintesc cele două tabulae de bronz, care conţin legile municipiului Troesmis, poate cele mai cel mai importante documente scrise din timpul Daciei romane, recuperate de la o casă de licitaţii londoneză.
Parte a acestui tablou aproape fantastic, armele şi piesele de echipament militar, numeroase şi de toate tipurile, intrate în circuitul ştiinţific, au obligat la ample reconsideraţii privind diverse aspecte ale fenomenului militar din timpul regatului dac.
Dintre armele specifice perioadei dacice, pumnalul curb de tip sica este foarte bine reprezentat în descoperirile fortuite, adjectiv care acoperă, cum vom vedea, o paletă largă de situaţii. Ba, chiar am putea spune că îmbogăţirea patrimoniului istoric cu aceste emblematice arme asociate indubitabil aristocraţiei războinice dacice se datorează surselor alternative. Doar o parte relativ redusă numeric de astfel de pumnale este rodul săpăturilor arheologice sistematice (Cugir, Călan, Enisala, Histria, Hunedoara, Mala Kopanya, Pietroasa Mică - Gruiul Dării, Poiana, Popeşti, Răcătău, Rast, Slatina, Zimnicea)7. Majoritatea provin însă din descoperiri fortuite vechi şi neclare, braconaje recente, descoperiri făcute cu detectoarele de metale8, donaţii etc. (Fig.1), toate fără contexte clare, indubitabile, astfel că, pe lângă informaţiile fizice (tip, dimensiuni, tehnică, decor, rareori inventar asociat), singura constantă este în cazul fiecăreia doar câte un nou reper al distribuţiei acestui element pe harta Daciei preromane.


Fig.1. Tabel statistic cu tipul de descoperire al pumnalelor curbe de tip sica din România.

Chiar şi acest lucru modifică una dintre paradigmele care dominaseră mai bine de două decenii această problematică, respectiv dimensiunea dispersiei modelului cultural pe care cercetătorii l-au definit drept fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii99. Să privim puţin cronologic harta descoperirilor de acest tip la nivelul anului 2002 (Fig.2/1) şi la nivelul anului 2017 (Fig.2/2). În doar 15 ani, tot ce se ştia despre descoperirile asociate acestui fenomen s-a schimbat fundamental. Ceea ce altădată se explica în opinia unor autori ca o migraţie a câtorva grupuri sau clanuri de războinici, sosite din sudul Dunării, acum pare o dispersie mult mai dinamică şi mai evidentă a unui model cultural în interiorul etnic şi cultural de la nordul fluviului. Impactul şi consecinţele lui obligă la permanente reconsideraţii mai ales că, aproape permanent, apar noi elemente în peisaj. Despre una dintre sursele care alimentează această hartă s-a vorbit mai puţin. Pe lângă cele amintite anterior şi care mobilează harta în discuţie, mai există una cu foarte multe valenţe negative şi anume casele de licitaţii şi paginile web specializate în tranzacţionarea artefactelor istorice. Spun valenţe negative din două motive. Primul ar fi că oferă un ţel căutătorilor de comori, care au un punct terminus al activităţilor infracţionale, încurajaţi oarecum de existenţa pieţei şi implicit a unor cumpărători. Al doilea motiv este că în aceste cazuri piesele sunt lipsite aproape întotdeauna de informaţii despre zona de provenienţă sau despre contextul arheologic. Trebuie precizat că atât aceste tipuri de artefacte, cât şi detecţia de metale sunt lucruri transfrontaliere şi cumva interconectate astăzi, acoperind România, Rep.Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria, ţări care au urme arheologice aparţinând civilizaţiei dacice. Atunci când anchetele nu reuşesc devoalarea traseului obiectelor, valoarea lor istorică este redusă drastic, mai cu seamă că dispersia lor în epocă avea alte coordonate şi dinamici.


Fig.2.1. Harta descoperirilor de tip Padea-Panagjurski Kolonii la nivelul lui 2002


■ pumnale sica ● spade de tip celtic ● zăbale de tip tracic
Fig.2.2. Harta descoperirilor de tip Padea-Panagjurski Kolonii la nivelul lui 2017.

Monitorizarea acestor pagini specializate, a obiectelor scoase la licitaţii şi a anumitor forumuri virtuale10 duce uneori la semnalarea unor pumnale de tip sica, care apar în mediul on-line. Trebuie spus că activitatea de urmărire şi recuperare a artefactelor de către organele judiciare a dus la rărirea considerabilă a unor astfel de obiecte oferite spre vânzare, adesea ele fiind retrase foarte repede din motive pe care putem doar să le presupunem (Fig.3; Fig.4/1–2).
Este de remarcat faptul că provenienţa acestora (Fig.5)11, respectiv locul de origine, nu este niciodată specificat clar, dar că aceste arme apar ca „pumnale / cuţite dacice”. Acest lucru nu le plasează indubitabil în cadrul geografic nord-dunărean, ci este, după părerea mea, cauzat de mai buna promovare a istoriei Daciei preromane în mediul on-line. Se pot însă observa, în unele cazuri, detalii morfologice12 sau ornamentale13 (Fig.5/1), care fac diferenţa între pumnalele tracilor sud-dunăreni şi cele care pot fi atribuite, desigur cu prudenţa necesară, dacilor.
Un alt indicator al zonei de provenienţă este apariţia acestor arme pe listele caselor de licitaţie româneşti, semn că în aceste situaţii artefactele nu au ieşit din ţară, dar această situaţie este rară, un singur caz fiind cunoscut până acum. Este vorba despre un pumnal apărut pe paginile unei renumite case de licitaţii a obiectelor de artă. Artefactul a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Istorie a României, unde a fost restaurat (Fig.6). Pumnalul, de tip C, lung de 40,6cm, însoţit de componenta metalică a tecii, face parte dintr-un lot de 51 de artefacte, între care este singura armă şi se află într-o relativ bună stare de conservare, având iniţial doar mânerul rupt, aparent în timpul scoaterii din contextul arheologic. O notă distinctivă o prezintă teaca (27,3cm), bine păstrată şi care acoperă aproape în întregime lama. De asemenea atrage atenţia butonul terminal al tecii care este aproape discoidal şi foarte mare (31/38,5mm), aspect care particularizează suplimentar acest pumnal14.
Încercând o scurtă (şi temporară) concluzie a datelor discutate rezultă că peisajul cultural definit drept fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii a suferit ample modificări în ce priveşte perspectiva modernă asupra întinderii şi forţei acestuia, mare parte datorită artefactelor specifice descoperite prin alte procedee decât săpăturile arheologice. Vorbind despre pumnalele de tip sica şi mormintele care le conţin, deşi puţine, sunt adăugate acestei zone gri şi acelea despre care, cu toate că au fost descoperite prin metodele clasice de cercetare, informaţia istorică nu a mai apărut în spaţiul public, motivele acoperind intervalul dintre mentalităţi feudale şi delăsare. Un caz „şcoală” este oferit de mormântul tumular de la Costeşti-Cetăţuie, peste care s-a aşternut tăcerea de zeci de ani15, un altul se referă la un pumnal şi o armură de zale provenite de la Cigmău (Hunedoara)16, iar un altul la o descoperire de la Hoghiz (Braşov)17. Poate mai dureroase decât aceste răni istoriografice sunt tăcerile care s-au aşezat peste descoperirile mai vechi de la Sarmizegetusa Regia18 sau destinul încă nefericit al excepţionalei necropole princiare de la Cugir (Alba), săpată şi ea cu peste patru decenii în urmă19.
Revenind la filonul principal, este de amintit, spre exemplu, că detecţiile de metale au contribuit - deşi nu contribuţie este termenul potrivit - la mobilarea unor zone în care nu existau anterior elemente specifice PPK asociate elitelor militare ale regatului dac, motiv pentru care planau numeroase şi apăsătoare întrebări privind acest minus care nu rezona logic cu reperele economice, culturale şi militare ale civilizaţiei dacice în ansamblu. În Curbura Carpaţilor, o regiune foarte dinamică din punct de vedere militar, aspect vizibil în frenezia cu care au fost ridicate numeroase cetăţi şi fortăreţe, prin mormintele descoperite de la Rotbav20 şi Hoghiz21 zona s-a aliniat modelului cultural pandacic22.
Observaţia nu se vrea o pledoarie pentru aceste metode, fie ele chiar şi practicate legal, dar este esenţial să căutăm rezolvări la provocările cotidianului. Sau răspunsuri la unele întrebări supărătoare.
Spre exemplu, este de neînţeles cum pumnalul de tip sica, emblemă a aristocraţiei dacice, arma cu care regele Decebal se sinucide într-un gest plin de conotaţii ideologice şi religioase, lipseşte aproape cu desăvârşire din Munţii Orăştiei, fieful elitei regatului. Oare braconarea sălbatică a acestui uriaş sit arheologic nu a mobilat rafturile caselor de licitaţii cu aceste pumnale superbe, care fac acum deliciul colecţionarilor? Probabil nu vom afla cu certitudine niciodată, dar acele obiecte, prezente adesea meteoric pe internet, vin de undeva. Cine crede că instrucţiunea nr.2/08.04.2016, dată de fostul ministru al Culturii, Vlad ALEXANDRESCU, a stopat detecţia neautorizată (prin interzicerea achiziţiilor) este naiv. Mai probabil a schimbat doar destinatarul unor obiecte orientându-le spre piaţa neagră.
Este frustrant că modificarea paradigmelor istorice -în acest caz vorbind doar de reperele regatului dac- nu mai este un monopol al arheologiei, deşi aş putea spune că la modul concret n-a fost din păcate niciodată aşa ceva, dar acest lucru se întâmplă. Dosarul istoric a fost alimentat constant cu descoperiri fortuite, rezonabile sau nu din punct de vedere al metodei sau modului de lucru, astfel că este imperios necesară o aliniere la cotidian a comunităţii ştiinţifice, altfel destul de conservatoare şi chiar reticentă în a acorda o atenţie mai punctuală subiectului.
Un lucru este însă sigur. Cu fiecare obiect, cu fiecare armă sau podoabă descoperită şi publicată tot ce ştiam despre aceşti războinici şi artizani daci capătă o nouă dimensiune, care se rescrie, la rândul ei, permanent.
Diferenţa dintre cele două hărţi prezentate la Fig.2 trebuie să dea de gândit cu atât mai mult cu cât cea de a doua devine tot mai aglomerată datorită unui hobby ai cărui practicanţi îşi arogă tot mai des calitatea, ca să nu spun titlul, de „arheologi amatori”. Un fel de arheologie paralelă, că tot e la modă conceptul acesta.
Subfinanţată, în criză de resurse materiale şi umane, ostilă din principiu şi aparent nepregătită pentru gestionarea fenomenului, lumea academică pare că s-a refugiat în spatele unor atitudini de forţă, necesare, dar nu suficiente. Prohibiţia nu a dus niciodată la eradicarea vreunui viciu, ci doar a transferat în subteran componentele, mecanismele şi tranzacţiile care îl animau. Subterane din care, în cazurile prezentate mai sus, transpar câteodată la suprafaţă mici bucăţi ale unui aisberg pe care doar îl putem bănui.


Fig.3. Pumnal sica, braconat, fotografiat şi expus spre vânzare on-line2424.


Fig.4. Pumnale sica braconate, fotografiate şi expuse spre vânzare. Deşi sunt prezentate drept săbii scurte tracice vânzătorul are un cont făcut din România. Artefactele au fost retrase de pe pagină ulterior25.


Fig.5. Pumnale sica prezente la un moment dat pe paginile caselor de licitaţie sau pe forumuri specializate. Diferite scări. 1. Pumnal cu mânerul decorat similar cu cele ale unor pumnale descoperite la Corcova (Mehedinţi) şi Bulbuc (Alba); L=365mm; 2. L=525mm; 3. L=315mm; 4. L=420mm (Catalog 2011); 5. Pumnal sica de tip B, fără detalii24 ; 6. Pumnal sica de tip B, provenit conform prezentării „dintr-o colecţie veche englezească”. L=245mm25.


Fig.6. Pumnal sica din colecţia Artmark. Dimensiuni: L=406mm; Gr.max.lamă=9mm (muchie); lmax.lamă=29mm; gardăterminală mâner=26/21,5mm; G=297,4g. Dimensiuni teacă: L=273mm (279mm pe ax); gr.max=21mm; lmax=41mm; buton cap=31/38,5mm; G=113,5g.

BIBLIOGRAFIE:


NOTE
1 Borangic, Ciută, 2014, p.421.
2 Pentru mai bună raportare la fenomen şi disecarea corectă a acestuia, prin braconaj arheologic se înţelege utilizarea detectoarelor de metale în situri şi arii protejate, infracţiune diferită de utilizarea detectoarelor în afara acestor zone, unde detecţia de metale este practicată ca un hobby. În primul caz, artefactele considerate valoroase sunt sustrase şi ajung de regulă pe piaţa neagră a comerţului cu antichităţi, de unde uneori sunt recuperate de către organele judiciare, iar cele considerate fără valoare sunt abandonate sau ascunse. În al doilea caz, în principiu, descoperirile ajung să fie predate autorităţilor. Chiar la ora când scriu acest material, doi proprietari de detectoare de metale, poliţişti de meserie şi „pasionaţi de arheologie”, aflaţi în timpul liber, au descoperit, utilizând legal detectoarele, şi au predat Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, o serie de obiecte aparţinând Epocii Bronzului (http://www.ziartarguneamt.ro/obiecte-din-epoca-bronzului-descoperite-in-neamt-de-doi-politisti-pasionati-de-arheologie -19.10.2018).
3 Iaroslavschi, Bozu, 2001, p. 127-141. Piesele au ajuns la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa ca donaţie, figurând în registrele de inventar încă din 1998.
4 Sîrbu et alii, 2005, passim. Donat de un anonim (!), lotul a ajuns în evidenţele Muzeului Castelului Corvinilor în perioada 1995–'96. Autorii subliniază la momentul redactării, aproape profetic am putea zice, că au publicat piesele „convinşi că numai astfel se vor putea îmbogăţi în mod semnificativ cunoştinţele despre deosebitul nivel de dezvoltare pe care l-a atins metalurgia fierului la daci” (Sîrbu et alii, 2005, p.8). De remarcat că ambele loturi provin din perioada de mijloc a anilor '90, când braconajul în Munţii Orăştiei, fără nici un control sau măsură, a devastat rezervaţia arheologică de aici.
5 Borangic 2017, p.238.
6 Petac et alii, 2018.
7 Sîrbu, Borangic, 2016, passim.
8 De notat că în rândul amatorilor de astfel de detecţii există un grup distinct, care colaborează, în diferite forme, cu arheologii. Astfel de detecţii au loc în afara siturilor şi se limitează la descoperirea inventarelor metalice, arheologii fiind anunţaţi şi chemaţi pentru prelevare şi înregistrare. În unele cazuri (Rotbav, Bălăneşti, Snagov) au fost salvate astfel contextele arheologice neviciate. Foarte puţin însă, dacă ne raportăm la întreaga problematică.
9 Woźniak, 1974, p.74-138; Rustoiu, 2002, passim; Sîrbu, Borangic, 2016, p.41-47.
10 reconstrucţie după Rustoiu, 2002, p.165, fig.1.
11 La care se adaugă bazele de date fotografice unde unii pasionaţi colecţionează pur şi simplu imagini care apar fie şi doar temporar pe internet ale acestor pumnale (flickr.com; ebay.com; photobucket.com; myarmoury.com), imagini adesea de bună calitate, detaliate.
12 Am prezentat grafic doar câteva exemple, numărul de astfel de pumnale vehiculate pe internet este mult mai mare şi se modifică permanent.
13 Borangic, Berzovan, 2014, p.411.
14 Borangic, 2014, fig.10/e.
15 Întreg lotul se află depus la Muzeul Naţional de Istorie a României, lipsind din reîntregirea epopeii lui doar partea de cercetare juridică, nefinalizată deocamdată, urmând ca atunci când şi acea parte a cercetării va fi definitivată toate piesele să fie publicate integral.
16 Borangic, 2017, p.203, nota 1162.
17 Borangic, 2017, p.407.
18 Este vorba despre un mormânt de incineraţie, probabil în groapă, din care s-au recuperat un pumnal de tip sica în teacă, un vârf de lance, un buton de vas modelat cu mâna şi alte piese din fier. Inventarul este semnalat în literatura de specialitate (Sîrbu, Savu, 2015, p.107; Sîrbu, Borangic, 2016, p.34; fig.19/5), dar, din motive necunoscute, este încă nepublicat la mai bine de trei ani de la descoperire.
19 C-tin şi Hadrian DAICOVICIU afirmau, în 1962, într-o lucrare de popularizare, că la Grădiştea de Munte s-ar fi găsit „400 de unelte deosebite de fier (...), alături de numeroase obiecte de uz practic şi de podoabă, din bronz sau argint” (Daicoviciu, Daicoviciu, 1962, p.37). Fără a cunoaşte numărul real al artefactelor descoperite la Sarmizegetusa Regia, trebuie spus că doar o mică parte dintre aceste obiecte au văzut lumina tiparului, asta în condiţiile trecerii a cel puţin jumătate de secol de la momentul când cei doi autori scriau. În ce priveşte situaţia documentaţiei despre stratigrafia sitului, ea e şi mai discretă.
20 În contrast cu bogăţia şi importanţa sitului, publicarea mormântului s-a făcut disparat şi doar în mică măsură, unele informaţii nu au mai văzut lumina tiparului în ciuda anunţării lor, iar altele, publicate, pur şi simplu se contrazic. Totuşi, unele studii recente aduc noi date, chiar dacă uneori aluziv, indirect sau incomplet (Borangic, 2017, p.381, cu problema dezbătută mai larg).
21 Sîrbu, Savu, 2015, p.98-127.
22 Sîrbu, Borangic, 2016, p.34; fig.19/5.
23 Se adaugă aici şi alte zone, respectiv unele descoperiri din Moldova, podişul Transilvaniei sau valea Mureşului mijlociu care alimentează tabloul altădată relativ arid al acestor regiuni.
24 Imaginile, cu excepţia riglei de pe prima figură, sunt originale, neprelucrate. Piesa a fost retrasă de pe pagină relativ rapid, probabil fiind vândută. Sursa foto: auction.catawiki.com (12.04.2017).
25 Sursa: http://auction.catawiki.com (26.09.2017).
26 http://www.ebay.com (15.02.2009).
27 http://wwwnes.co.uk (22.10.2017).

BIBLIOGRAFIE
• Borangic, 2017
Cătălin BORANGIC, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Biblioteca Mvsei Apulensis, XXVI, Ed.Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila – Alba Iulia, 2017, 604 pg., ISBN 978-606-654-254-8.
• Borangic, Berzovan, 2014
Alexandru BERZOVAN, Cătălin BORANGIC, Contribuţia colecţiilor particulare la îmbogăţirea patrimoniului arheologic. Un nou pumnal sica, În: ArheoVest, Nr.II: [Simpozion ArheoVest, Ediţia a II-a:] In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 6 decembrie 2014, Vol.1: Arheologie, Vol.2: Metode Interdisciplinare, Asociaţia "ArheoVest" Timişoara, JATEPress Kiadó, Szeged, 2014, Vol.1: [12] + XXIV + [2] + 33‒492 + [2] pg. + DVD, Vol.2: [10] + [2] + 497‒1013 + [2] pg., ISBN 978-963-315-228-7 (Összes/ General), ISBN 978-963-315-220-1 (Vol.1), ISBN 978-963-315-221-8. (Vol.2); Vol.1, p.409-414, on-line http://arheovest.com/simpozion/arheovest2/17.pdf
• Borangic, Ciută, 2014
Cătălin BORANGIC, Marius CIUTĂ, La limita arheologiei. Reflecţii pe marginea unei descoperiri atipice, În: ArheoVest, Nr.II: [Simpozion ArheoVest, Ediţia a II-a:] In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 6 decembrie 2014, Vol.1: Arheologie, Vol.2: Metode Interdisciplinare, Asociaţia "ArheoVest" Timişoara, JATEPress Kiadó, Szeged, 2014, Vol.1: [12] + XXIV + [2] + 33‒492 + [2] pg. + DVD, Vol. 2: [10] + [2] + 497‒1013 + [2] pg., ISBN 978-963-315-228-7 (Összes/General), ISBN 978-963-315-220-1 (Vol.1), ISBN 978-963-315-221-8 (Vol.2); Vol.1, p.415-426, on-line http://arheovest.com/simpozion/arheovest2/18.pdf
• Catalog, 2011
Catalog de licitaţie Hermann Historica, München, 4.05.2011.
• Daicoviciu, Daicoviciu, 1962
Constantin DAICOVICIU, Hadrian DAICOVICIU, Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Monumentele Patriei noastre, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1962, 74 pg.
• Iaroslavaschi, Bozu, 2001
Eugen IAROSLAVSCHI, Ovidiu BOZU, Descoperiri dacice la Grădiştea Muncelului – „Râpa cu Galbeni”, În: Eugen IAROSLAVSCHI (ed), Studii de Istorie Antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Bibliotheca Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 2001, 484 pg., ISBN 9730024456; p.127-141.
• Petac et alii, 2018
Emanuel PETAC, Bogdan CONSTANTINESCU, Daniela CRISTEASTAN, Aurel VÎLCU, Valentin CÂRSTEA, Noi consideraţii asupra matriţei monetare de tip Adâncata-Mânăstirea descoperit la Târgu Cărbuneşti, jud Gorj. Analize de ştanţe şi investigaţii XRF, Comunicare susţinută la Sesiunea Internaţională a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, Pontica, octombrie 2018.
• Rustoiu, 2002
Aurel RUSTOIU, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Ed.Mega, Cluj-Napoca, 2002, 257 pg., ISBN 973-86013-7-1.
• Sîrbu, Borangic, 2016
Valeriu SÎRBU, Cătălin BORANGIC, Pumnalul sica în nordul Dunării (~200 a.Chr. - 106 p.Chr.). Semiotica marţială a puterii, Ed.Istros, Brăila, 2016, 248 pg., ISBN 978-606-654-188-6.
• Sîrbu, Savu, 2015
Valeriu SÎRBU, Lucica SAVU, Descoperirile dacice târzii (morminte, 2015 depuneri, fortuite) de la Rotbav (judeţul Braşov), În: Alexandru GAVRILAŞ, Dan Lucian VAIDA, Adrian ONOFREIU, George G. MARINESCU (coord.), Trecutul mai aproape de noi. Omagiu Profesorului Gheorghe Marinescu la 70 de ani, Ed.Mega, Cluj-Napoca, 2015, 376 pg., ISBN 978-606-543-637-4; p.97-123.
• Sîrbu et alii, 2005
Valeriu SÎRBU, Nicolae CERIŞER, Vasile ROMULUS, Un depozit de piese dacice din fier de la Piatra Roşie (sat Luncani, com. Boşorod, judeţul Hunedoara) / A Deposit of Dacian Iron Objects in Piatra Roşie (Luncani village, Boşorod commune, Hunedoara County), Bibliotheca Septemcastrensis, XV, Ed.Altip, Sibiu, 2005, 105 pg., ISBN 973-772 4-67-4.
• Woźniak, 1974
Zenon WOŹNIAK, Wschodnie pogranicze kultury Lateńskiej, Polska Akademia Nauk, Instytut Historii Kultury Materialnej, Zakład Narodowy imienie Ossolińskich, Wrocław, 1974, 227 pg.

ABSTRACT
This article draws attention to the impact of some artefacts harvested or just discovered by metal detectors on historical paradigms, using for this purpose a micro-case study on the subject of the sica type daggers, weapons specific to the aristocracy of the Dacian kingdom.

KEYWORDS: poaching, dacians, sica dagger.




Astăzi
27 Brumar 2018 14:02:55
488
vizitatori au poposit pe situl ENDA şi
2333253
în total (din 23 Cireşar 2003)

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=ziarul_personal&fisier=detectia_noilor_paradigme_ale_civilizatiei_dacice&fbclid=IwAR2AEW9d0Vco5DJqvgs4qEqVzEWme6z-PKibCcGzH7TYiX1yogkfHudqFmI

Sosirea sezonului rece ne face să ne punem întrebările care contează, de exemplu de ce purtau strămoşii noştri căciulile alea ridicole! Dacă până recent ipoteza era că dacii se trăgeau din ştrumfi, un grup de istorici pare să fi descoperit un adevăr şi mai stânjenitor: altfel nu-i lăsau mamele lor să iasă din casă.
"La sărbătoarea lui Zamolxe pe muntele Kogaion? Musai să-şi ia căciulă. La prădat, de partea cealaltă a Dunării? Căciulă şi mănuşi, neapărat. În luptă cu oştirea lui Traian? Căciulă, mănuşi ŞI FULAR! Mamele dacilor trebuie să fi fost nişte femei dârze", spune Decebal Ferencz, savantul care a analizat zeci de izvoare scrise în care grecii şi romanii îi luau peste picior pe geto-daci.
"Tradiţia s-a păstrat peste secole - de ce credeţi că Mihai Viteazul purta ditamai cuca domnească şi mantia aia din blană de samur când a intrat în Alba Iulia, deşi era o toamnă destul de blândă? Ca să nu-l tragă curentul într-un cort, la porunca generalului Basta", adaugă cercetătorul.

Costica Gebeleizis

Oamenii pământului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pământenilor europeni se numea limba getică. Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.
”Limba noastră’i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara/ În rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit’au ţara”… Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrâne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa protopelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decât lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pământean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nicio altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nicio altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfântului Altar etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai târziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventând axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tânăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întâmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sânul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-român descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întâlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe când în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î şi â nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu câteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rând, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prânz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zâmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut. Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-româna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte dacice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii geto-dace de cea traco-latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite. Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv. În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special. Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut. Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă. Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pârvan, referindu'[se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Dacia. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geto-dacilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvălui că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Daciei era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxis, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s’a întâmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire. Domn al celor două pământuri!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc. Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmând faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția. Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-român pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric câteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100 000-40 000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Târguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecându’se şi el asupra genezei geto-române scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., când comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană… Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista şi Decebal. În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale. Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care până către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Până nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sântana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Daciei străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atât cele din Asia cât şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, râmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi până la poalele Caucazului, până la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborând descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo. Aflăm întâia oară că Goţii sunt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvântul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspândit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rânduit slujirea Arhieriei, prefigurându’L pe Mântuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmântat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci, daci, scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducând mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrângere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sângeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai târziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sunt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2) Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămâne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemând (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrângere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţâşnesc din Spaţiul Carpatic. Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmând că: Limba getică-latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurând pământul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei. Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tânăr Dac, începând cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Română de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-română fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai târziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre. Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturându’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor. O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stâncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sunt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, dacii, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gânditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria până la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscând marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rânduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxis.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii ): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunând o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu traci ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, României, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm.) (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decât veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sunt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătând că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sunt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatârşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrân-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cântau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpânii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec.I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Compilat de profesorul Gh.Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA


https://thraxusares.wordpress.com/2017/04/26/limba-getica-izvorul-vorbirii-europene-nu-a-disparut/

A apărut volumul "Legături surprinzătoare: Cucuteni - Yangshao Dacia - China" de prof. dr. Mihai Popescu.

https://dacia-art.ro/index.php/carti/carti-pentru-adulti/legaturi-surprinzatoare-cucuteni-yangshao-dacia-china-antica.html

Piatra Craivii, ultimul refugiu al regelui Decebal

iunie 28, 2018pravaliadacilorct

Cetatea de la Piatra Craivii este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Dacia.

Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor dacice. Istoria locurilor şi legendele localnicilor spun, însă, multe despre ce a reprezentat în descursul secolelor de existenţă.

Stânca pe care a fost construită cetatea se înalţă până la 1.083 metri

La aproximativ 20 km spre nord de Alba Iulia, pe o stâncă uriaşă, cu o excelenţă poziţie strategică, a existat o aşezare dacică importantă, cu o incintă fortificată cu ziduri de piatră, situată la 1083 m altitudine. A fost construită pe culmea Piatra Craivii, din Munţii Trăscău, între văile Cricăului şi Bucerzii, şi a fost ultima cucerită de romani în perioada de expansiune în Dacia.

Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului. Atât începuturile aşezării dacice de la Piatra Craivii, cât şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine. Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 i.e.n. şi una dacică de argint, bătută la sfârşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor. Luând drept criteriu cea mai veche moneda, s-a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea i.e.n., corespunzând vremii de ridicare a dacilor sub regele Rubobostes. Acestei epoci i-ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii daci, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ‘60. Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţă din perioada clasică a civilizaţiei dacice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.

Înfrânt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s-ar fi retras la Piatra Craivii. Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într-un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vârful unui munte abrupt, de stâncă, făceau din Piatră Craivii un adăpost de necucerit. Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele dacice. Au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat-o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană. Până când dacii au cedat, iar Decebal s-a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu. Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpânire se numea appuli, ce are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s-a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Fortăreaţa din Evul Mediu

În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stânca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluându-se astfel noi forme de viaţă materială. În 1267 s-a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizându-se parţial, materiale din fortificaţia dacică. Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia. Într-un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpânire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gând să le schimbe pe alte sate. Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, când Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu-se înarmat asupra bisericii din Alba şi i-a dat foc. În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de  haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

Masacrul din 1602

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu până în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, când trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitorii satelor din jur. ”Când soldaţii s-au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite. Când s-au terminat grămezile de pietre, tâlharii s-au căţărat pe stâncă. S-a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcând deosebire de vârstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămân agăţaţi de colţurile stâncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Până acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încât nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi”, a scris cronicarul Bethlen.

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce traversa castrul de la N la S s-a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinând 16 schelete, 12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Bătrânii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stâncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani. Tăieturile din stâncă, făcute de mâna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din când în când a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.

O altă poveste spune că, printre stâncile de la Piatra Craivii, s-ar afla un puţ fără fund. De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fântână Orbului, în care localnicii spun că s-ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit. Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fântână Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comuna Cricău. Dovada ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fântână Orbului. O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsând cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru. Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, când se deschideau stâncile şi şi-a umplut traista cu galbeni. După ce i-a îngropat într-un loc tainic, s-a întors la Piatra Craivii, plin de lăcomie. Dar piatra l-a închis înăuntru; bătrânii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru câteva clipe.

Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s-ar afla capul lui Decebal, regele Daciei. Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi-a tăiat gâtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa când a simţit înfrângerea. Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatra Craivii. Ei indică faptul că „trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stâncă în râul Tibru, conform unui străvechi ritual.

În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare. Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru dacic din Apuseni.

https://pravaliadacilor.wordpress.com/2018/06/28/piatra-craivii-ultimul-refugiu-al-regelui-decebal/

Cartea ”CHARTA DACICA” editată de Fundația ”Origini Carpatice” conține 39 de lucrări științifice ale participanților la ”Congresul de Cultură și Civilizație Daco-Română”.
Cartea poate fi găsită la sediul Fundației și poate fi comandată la adresa de e-mail office@fundatiaorigini.ro .
Relații suplimentare puteți obține și la numărul de telefon 0767.324.075.

Revistele lunare ”Origini” editate de Fundația ”Origini Carpatice” apar cu regularitate aducând în fața cititorului articole de înaltă ținută științifică, culturală, educativă.
În luna Septembrie 2017, revista se afla la a 50-a apariție neîntreruptă.

Revistele ”Origini” pot fi găsite la sediul Fundației, și pot fi comandate la adresa de e-mail office@fundatiaorigini.ro .

http://fundatiaorigini.ro/2017/11/16/cartea-charta-dacica-editata-de-fundatia-origini-carpatice/

Sarmizegetusa Regia este plină de mistere, iar unul dintre cele mai puţin explicate este lipsa necropolelor din capitala dacilor şi faptul că arheologii nu au mai găsit aici, în ultimele decenii, rămăşiţe umane din vremea dacilor.

În urmă cu două milenii, Sarmizegetua Regia, cea mai de seamă aşezare antică din Munţii Orăştiei, era un oraş înfloritor, cu o cetate întinsă pe aproape trei hectare, înconjurată de numeroase aşezări civile, înşirate pe terasele Dealului Grădiştii pe o distanţă de aproape trei kilometri în jurul zidurilor sale. Deşi a fost cercetată intens în ultimele două secole, în capitala dacilor nu au fost descoperite necropole.

„Cu totul curios este şi faptul că la Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa Regia), capitala Daciei independente, nu ne întâmpină morminte monumentale ale regilor, preoţilor şi nobililor daci. Cercetările arheologice de mare anvergură din ultimele decenii nu au semnalat ori scos la lumină nimic în acest domeniu. Şi desigur, oricine se aştepta să apară morminte regale, ale nobililor sau ale marilor sacerdoţi daci. Lipsa lor constituie deocamdată o enigmă”, informează Eusebio George Tudor, autorul lucrării „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar (sec. V î.e.n. - I e.n.)”, potrivit enciclopedia-dacica.ro.

Cimitirele antice
Nici în celelalte aşezări dacice din împrejurimile ei nu au fost descoperite necropole, iar una dintre explicaţiile date de istorici este că populaţiile antice îşi incinerau morţii. „Un fapt straniu, remarcat mai de mult, este că în Munţii Orăştiei şi ai Sebeşului, în apropierea cetăţilor şi aşezărilor civile dacice, nu s-a găsit până acum, în afară de Tilişca, nici un fel de mormânt, în ciuda cercetărilor arheologice intense, făcute mai cu seamă de la primul război mondial încoace. Înseamnă că în acele locuri ne putem aştepta să găsim, pentru grosul populaţiei, nu morminte cu tumuli –care s-ar fi observat mai uşor şi s-ar fi semnalat în cursul timpului– , ci mai curând morminte de incineraţie cu gropi simple sau cu urne cinerare”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar”.

În vremea geto-dacilor, susţin specialiştii, cel mai obişnuit ritual de înmormântare implica incinerarea cadavrelor. Descoperirile arheologice au atestat că arderile aveau loc pe ruguri funerare, dar şi, în unele cazuri, în cuptoare speciale. Zeci de necropole din vremea dacilor au fost cercetate pe teritoriul actual al României, în alte zone decât în preajma cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Cenuşa defuncţilor putea fi aruncată în râurile care curgeau la poalele cetăţilor, susţin unii istorici.

Ultimele oase umane, găsite în anii 1800
În cele două secole de cercetări arheologice, în doar câteva situaţii au fost descoperite oase umane la Sarmizegetusa Regia. Menţiunile cu privire la aceste descoperiri provin de la începutul anilor 1800, în timp ce în urma săpăturilor din ultima jumătate de secol nu au mai fost scoase la iveală rămăşiţe umane. „Săpăturile sistematice nu au consemnat până acum oase umane, iar cele de animale s-au găsit sporadic, fapt care a dus la diverse interpretări. Pentru numărul mic al oaselor de animale s-a invocat posibilitatea existenţei unor gropi în care erau depozitate resturile alimentare, din motive de igienă. Pentru absenţa completă a oaselor umane nu este suficientă invocarea riturilor de înmormântare a dacilor (incineraţia). Sarmizegetusa a fost teatrul unor confruntări dramatice, astfel încât absenţa oaselor umane nu poate ilustra decât un stadiu al cercetărilor. Că este aşa, o demonstrează tocmai informaţiile din secolul al XIX-lea, care certifică existenţa osemintelor umane în situl de la Grădiştea de Munte”, scrie cercetătoarea Aurora Peţan, în „Sarmizegetusa Regia. Redescoperirea cetăţii” (Ed. Dacica, 2018).

Misterioasa temniţă
Dintre puţinele rămăşiţe umane descoperite în Sarmizegetusa Regia, cea mai interesantă desoperire este a unei tibii, cu un lanţ pe ea. Potrivit documentelor istorice, în anul 1804 ar fi fost scoasă la iveală o încăpere misterioasă, care fi avut rol de temniţă. Încăperea subterană construită din blocuri de piatră era plină cu dărâmături. „Ce se descoperise în acel „beci”? Pe lângă multe blocuri de calcar şi lespezi de andezit, conform afirmaţiilor unor martori, în acea încăpere de sub pământ s-au găsit oseminte umane. Iar ce i-a şocat cel mai mult pe cei ce lucrau la golirea încăperii a fost o tibie umană pe care se aflau lanţuri masive din fier”, informa arheologul Aurora Peţan. Potrivit cercetătoarei, în vara anului 1847 a avut loc o expediţie la ruinele de la Grădiştea Muncelului, la care au participat oameni de ştiinţă şi pasionaţi de antichităţi. Trei dintre cărturari au consemnat povestea descoperirii „beciului” despre care au concluzionat că în vechime putea avea rolul unei închisori. În prezent, urmele acesteia nu mai sunt vizibile.


https://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/marea-enigma-sarmizegetusei-regia-disparut-necropolele-regilor-ramasite-umane-capitala-dacilor-1_5c29ff10df52022f75175718/index.html

Amantele dacilor

25 decembrie 2018Dada

Trebuie să remarcăm dorința aproape stridentă a unor scriitori de istorie de a atrage atenția publicului exacerbând sau chiar denaturând evenimente sau momente din istoria dacică redate în pasajele literare. Sau inventându-le, atunci când aceste date lipsesc. De adăugat că la acest sport aproape național participă cu entuziasmul specific amatorilor nu doar protocroniștii de meserie, ci și ziariști. Despre care nu putem spune că sunt de meserie.
Rubrici de ziar sau site-uri auto-asumate ca fiind „de istorie” se întrec de ceva vreme în relatări aproximativ de popularizare a istoriei antice abordând subiecte despre „traco-geto-daci”. Tricefala sintagmă, altfel imposibilă în realitate, încearcă un melanj duios între blocurile etnoculturale tracic, getic și dacic în încercarea buimacă de a nivela unificator lumea tracică, în ciuda realităților arheologice, cronologice și explicit literare care fac cuvenitele diferențieri.
Ca să nu ne întindem prea mult alegem azi un subiect oarecare, dar relativ prezent la cercetătorii de bodegă despre care vorbeam mai sus. Este vorba despre poligamie, morav nupțial pe cât de necunoscut, pe atât de exotic.
Aserțiunile sfertodocte trag clientul de mânecă, la fel ca prostituatele ieftine de pe centură, afișând titluri suculente de genul „Dacii își cumpărau mai multe neveste!; „Cât de poligami erau geții”; „Geto-dacii, campioni absoluţi la poligamie: fiecare bărbat avea chiar şi 30 de neveste !”; „Geto-dacii şi poligamia. Izvoarele istorice arată că cei mai bogaţi dintre strămoşii românilor aveau până la 30 de neveste!”.
Bonus: mi-a plăcut maxim un subtitlu din revista Historia: ”De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?”. Te buimăcește, nu?

Șocant! N-ai să crezi! Breaking News!
Aproape îți vine să dai un click să afli cât de prost ești!

Despre poligamie, dar practicată la traci, vorbesc Herodot, cu referire la tribul crestonilor, Pomponius Mela, Heraclit din Pont și Solinus, la modul general. Îl adăugăm pe Menandru de unde copiază Strabon și pe Arian care introduc tangențial și geții în cercul poligamilor. 
Herodot nu poate fi bănuit că ar vorbi despre poligamie la geți, aflați și ei mai la nord de crestoni, atâta vreme cât discursul lui este centrat pe distincția clară între moravurile geților și restul neamului trac. Nu este exclus însă ca particularizarea geților să conțină și existența poligamiei, fără aputea percepe exact limitele între care era practicată.
Pe Menandru nu l-aș lua exact ad literam. Pasajul atribuit lui face parte dintr-o piesă de teatru în care un actor se laudă că așa sunt tracii, au mai multe neveste, unii chiar 10 sau mai multe. E complicat să dăm prea multă credibilitate și statut de script..uri unei piese de teatru, la urma urmei.
Pe scurt, chiar imprecise, cele câteva surse antice fac trimiteri la practica poligamiei în lumea tracică și, ici-colo, în cea getică. 
Dar nici o referire la daci! Nu mai miră de mult confuzia deloc nevinovată între geți și daci ce plutește deloc dezinteresat în jur.
Or fi fost (și) dacii poligami?
Este de spus că poligamia este arareori o trăsătură culturală de masă. A avea mai multe femei a fost întotdeauna o problemă de economie în primul rând (de notat că multele neveste de la traci erau puse la muncă la fel ca niște sclave). Chiar și societățile contemporane care practică poligamia sau doar acceptă o condiționează de posibilitățile financiare ale bărbatului. Desigur, problema are și a avea legătură și cu potența bărbatului, dar uneori asta era ultima grijă.
O a doua problemă este dată de demografie. Numărul de femei a fost întotdeauna relativ constat egal cu cel de masculi dintr-o societate. Natural este așa și se echilibrează la fel de natural deși cercetătorii moderni nu și-au dat seama cum face natura asta. Chiar după războaie pustiitoare proporțiile se armonizează rapid. Așa că este greu de admis ca fiecare trac sau get avea câte 10 muieri. Nu aveau de unde.
Apoi poligamia a fost dintotdeauna o caracteristică a elitelor. Accesul la mai multe femei a fost și este o formă de exprimare a puterii fie ea economică, fie socială. Dar mai des combinată. 
Privind prin prisma asta putem admite că indivizi remarcabili, șefi, căpetenii sau regi daci au avut mai multe femei. Nu putem zice nimic cert dacă aveau mai multe neveste ori aveau doar una și în rest câteva concubine. Sau sclave sexuale. Este posibil, căci este în natura umană, dar la rigoare patinăm pe contrasens. Mai ales că nu știm exact cum să înțelegem reforma social-religioasă a lui Deceneu. A făcut el ordine și în moravurile nupțiale?
Monogamia la oameni este un construct cultural, nu unul natural. Suntem proiectați de la natură ca un mascul să poată fecunda un număr mare de femele. Și femele să poată să se cupleze cu un număr la fel de mare de masculi. Sociologii limitează acest număr undeva între 150-200 de indivizi, număr care asigură maximum de relații sociale (calculul e deloc întâmplător egal cu numărul de contacte cu care relaționăm în mod real pe facebook!).
În ciuda acestor posibilități, majoritatea societăților au optat (sau și-au auto-impus) pentru monogamie, din varii motive. Elitele în schimb și-au permis întotdeauna să fenteze cutumele sau opreliștile sociale ori religioase. Este suficient să ai bani să întreții concubine, ibovnice, amante, curtezane sau să plătești efectiv pentru coțăială. Cu cât o societate este mai bogată, cu atât este mai dispusă să-și permită ceva mai multă libertate și mai mult sex. Și astăzi, de la cel mai prăpădit șef de scară ce se încurcă cu vecina și până la un mare director de sucursală ce și-o trage cu secretara, putem recunoaște semne ale unei poligamii, mai mult sau mai puțin mascate, corelată cu starea economică și statutul bărbatului. Sau chiar cu statutul femeii, în anumite cazuri. Adesea încă un partener de sex vine la pachet cu o nouă funcție primită de individ.
Poligamia a avut și conexiuni politice, atât prin prisma puterii deținute, cât și prin cea a relațiilor care puteau fi stabilite prin căsătoria cu a doua sau a treia soție. Dar, din nou, și aspectul ăsta a avut caracter elitist.
Să nu sărim în lănci nici de tristețe, nici de bucurie. Lucrurile stăteau relativ la fel la toate popoarele antice din jurul Daciei. Sexul era și o astfel de libertate, potență sau doar monedă.
În această cheie simplă fără îndoială că existau cazuri de poligamie la nivel înalt și în lumea ceva mai sobră a dacilor, dar nu putem decât să facem presupuneri. Surse explicite nu avem. Oricum am privi accesul la mai multe femei a fost întotdeauna un privilegiu, nu o normă. Poligamia, chiar dacă a existat la daci în formele discutate, n-a fost o instituție cum era căsătoria. Doar a coexistat episodic, cel mult.
Populația de rând însă este puțin probabil că-și permitea un astfel de lux.
Metopele de la Adamclisi, sculptate după victoria împotriva dacilor, ne arată o familie compusă dintr-un bărbat și o femeie.
Așa cum îi stă bine săracului!

https://enciclopediadacica272296202.wordpress.com/2018/12/25/375/