Apelul Academiei Romane de Stiinte din Videle

În aceste vremuri de prigonire a neamului Geto-Dac de către mafia istoricilor și a oamenilor răi de pe Internet, rugăm pe dl. Dragnea să emită o lege care să interzică defăimarea Geto-Dacilor și a celor care doresc să scoată la iveală adevăruri tulburătoare despre ei.
Chiar vrem să trăim într-o lume în care oricine își poate face pagină de internet și să facă mișto de un geniu al neamului precum Daniel Roxin? Istoricii tulburători au ajuns să predea în catacombe din cauza persecuției la care sunt supuși.
Liviu Dragnea, îndură-te spre noi.
Vrednic este!

CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA MOŞTENIRII GETO-DACICE A POPORULUI ROMÂN

administrator Alte articole

INTERVIU  CU VALENTIN ROMAN(istoric, arheolog si scriitor)

 TUDOR PETCU

CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA MOŞTENIRII GETO-DACICE A POPORULUI ROMÂN

 

Întrebare: Moştenirea geto-dacică a poporului român este un subiect încă învăluit de o mare aură de mister, un subiect în privinţa căruia încă nu s-au adus lămuririle de care noi românii aveam nevoie pentru a ne cunoaşte în adevăratul sens al cuvântului fundamentele identitare şi ancestrale. Cum vă explicaţi acest mister pe care l-am subliniat şi de ce credeţi că poporul român este unul din puţinele popoare din lume care nu a beneficiat de o cunoaştere autentică a propriilor rădăcini?

Răspuns:

Din păcate, noi, românii, am fost și încă suntem privați de cunoașterea unor părți însemnate din istoria noastră veche. Și aici nu vorbim doar despre cultura și civilizația strămoșilor noștri direcți, geto-dacii, ci și de informații cu privire la epoci istorice mult mai vechi, legate de culturile sedentare ale neoliticului autohton, unele dintre primele din Europa, cum este cazul culturii Cucuteni, o civilizație fascinantă, considerată de unii cercetători, pe bună dreptate, drept vatra Europei Vechi.

Procesul intenționat de ascundere a istoriei noastre vechi a fost declanșat încă din primele secole ale erei noastre, debutând cu edictul emis de împăratul roman Iulian Apostatul, un edict de Damnatio Memoriae asupra oricărui element care face referire la termenii dac/Dacia. În urma acelui nefericit edict, zeci de volume care conțineau informații contemporane din lumea geto-dacilor au fost arse. Și, tot din păcate, multe dintre ele nu au supraviețuit nici măcar în copii pentru a ajunge la noi. Este cazul, printre altele, al lucrării De bello dacico, atribuită împăratului Traian și scrisă în preajma războaielor daco-romane, un volum care, în ciuda unei evidente subiectivități din partea autorului, ne-ar fi putut furniza informații interesante despre societatea dacilor.

În vremurile noastre, personal sunt de părere că, în contextul actual, al unui proces galopant de globalizare, mai marii lumii, cei care fac ”jocurile”, nu au nici un interes în păstrarea identității naționale a popoarelor, cu atât mai puțin în cazul acelor popoare foarte  vechi, cum este al nostru, strâns legat de pământul său. Pentru ca un popor vechi, bine înrădăcinat de mii de ani într-un spațiu geografic, mai ales dacă acesta este bogat în resurse de subsol și suprafață, să fie ținut supus, să accepte cedarea resurselor către străini, să accepte ca alții, alogeni, să decidă în locul său, acesta trebuie dezinformat, trebuie să i se taie rădăcinele, trebuie să i se ascunda descendența și vechimea, singurele elemente care îi dau dreptul asupra pământului său.

Știu, poate cele de mai sus sună mai degraba a teoria conspirației, însă, dacă analizăm realitatea prezentă, putem lesne concluziona că exact asta se întâmplă.

Manualele de liceu ignoră aproape cu desăvârșire istoria noastră veche, geto-dacii aproape că nici nu mai sunt pomeniți în paginile acestora, tinerii absolvenți de istorie, care vor să urmeze un masterat de specializare, nu au la dispoziție nicio ofertă de program axată pe cultură și civilizație geto-dacă sau neolitică autohtonă. Ce se poate studia la acest nivel, în linii mari, este reprezentat de cultură romană, greacă și, tot mai prezentă la universitățile de stat, cultura…ebraistică.

Toate cele de mai sus sunt cumulate, din păcate, cu o lipsă aproape totală de interes din partea instutuțiilor abilitatate pentru partea de cercetare arheologică, lingvistică, antropologică și culturală, per ansamblu, a istoriei noastre. Finanțarea proiectelor arheologice, de pildă, reprezintă o problemă care persisită de ani buni. Un exemplu elocvent în acest sens îl constutie situația de la Sarmizegetusa Regia, cel mai important sit arheologic din perioada geto-dacă, cercetat doar în proporție de aproximativ…5%.

Noi, Asociația Vatra Daciei, încercăm, de exemplu, să suplinim măcar parțial această deficiență, prin organizarea și susținerea din resurse proprii a unor proiecte arheologice, precum cel dezvoltat la Hândrești, jud. Iași, acolo unde colaborăm cu cercetători de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Însă trebuie precizat că astfel de demersuri, individuale, pentru că există și altele în afară de al nostru, trebuie susținute și de la nivel institutțional pentru a funcționa eficient.

Revenind, putem constata facil că există o tendință tot mai pregnantă de orientare a tinerelor generații către valori și percepte străine de acest spațiu. Iar asta se întâmplă tocmai din pricina lipsei promovării elementelor de cultură locală și a lipsei de interes a forurilor abilitate în acest sens.

Întrebare: Un subiect care mă preocupă intens îl constituie manuscrisele despre daci şi despre limba acestora, manuscrise care în România nu sunt suficient de bine cunoscute. Îmi puteţi spune, vă rog, care ar fi cele mai importante documente în acest sens pe care dvs. le cunoaşteţi, şi unde au fost ele descoperite? Ştiu de asemenea că o parte din documentele despre civilizaţia geto-dacică se află şi în anumite biblioteci occidentale. Ce îmi puteţi spune despre acestea din urmă?

Răspuns:

Din păcate, sursele literare directe, în original, contemporane epocii clasice geto-dace lipsesesc aproape cu desăvârșire. Mare parte din această situație este urmare a acelui edict emis de imperatorul roman Iulian Apostatul despre care am vorbit mai sus. De asemenea, tot din nefericire, nu există, cu excepția lucrării lui Iordanes, Getica, lucrare, care, totuși, după părerea mea, trebuie privită parțial cu rezerve, pentru că mixează destul de pronunțat cultura dacilor cu cea a goților, nu putem identifica lucrări dedicate exclusiv geto-dacilor.

Elemente care țin de istoria, cultura și civilizația strămoșilor noștri se regăsesc în lucrări ale unor autori antici, greci sau romani, precum Strabon (Geografia), Hesychis (Lexicon), Platon (Charmide), Aristotel (Probleme), Aelius Aristides (Lauda Romei), Polyainos (Strategma), Iamblychus, Dioscoride (De Materie Medica), Ovidius (Tristele, Ponticele), Diodor din Sicilia, Plinius, Dio Cassius (Istoria romană) și mulți alții. Ca atare, putem în prezent, pe baza acestor surse, coroborate cu cercetarea arheologică, chiar dacă ea se desfășoară cu pași de melc în țara noastră, să avem o imagine de ansamblu asupra societății, istoriei, culturii și civilizației strămoșilor noștri geto-daci.

Consider că este foarte posibil ca, în unele biblioteci occidentale, să existe lucrări, poate chiar manuscrise în original, care să conțină informații despre care noi încă nu știm, referitoare la istoria veche a acestor meleaguri. Unul dintre aceste locuri cred că este biblioteca Vaticanului, care concentrează, în mod cert, cel mai mare volum de lucrări literare vechi, aproape total inaccesibile publicului larg.

Cu privire la sursele locale scrise, sunt absolut convins că învățații daci, preoți, medici sau astronomi, își notau cercetările. Lipsa acestor izvoare poate fi pusă pe seama distrugerilor făcute de romani în locurile sacre ale dacilor, cele mai potrivite pentru a găzdui cunoțințele acumulate de un popor de-a lungul a sute de ani de existență.

 

Întrebare: Unele din cercetările recente au demonstrat că limba română nu are neapărat un caracter latin. De ce nu se poate vorbi neapărat de un caracter latin al limbii române?

Răspuns:

Limba dacilor, a tracilor de nord, precede în timp limba latină cu cel puțin câteva sute de ani. La vremea la care romanii încă nu apăruseră pe scena istoriei, iar piatra de fundație a Romei încă nu fusese pusă, la nordul Dunării, era deja cristalizat un popor, cel dac, urmaș al etnicilor autohtoni cu descedență încă din neolitic. Evident că acești oameni, sedentari, vechi de milenii pe același pământ, vorbeau folosind un limbaj complex, construit pe parcursul unei istorii îndelungate.

După stabilirea primelor contacte între lume romană și cea dacică, este de așteptat să fi existat schimburi lexicale sau împrumuturi din latină în dacă, limba latină fiind lingua franca a acelui moment în tot spațiul geografic învecinat nouă și nu numai. Însă de aici până la abandonarea aproape totală de către daci a propriei limbi și însușirea celei latine e cale lungă, de domeniul SF-ului. Și astăzi, mare parte dintre tinerii români vorbesc fluent limba engleză, lingua franca actuală la nivel mondial. Dar acest lucru nu i-a făcut să uite românește.

Revenind la antichitate, având în vedere că, după anul 106 d.Hr. conflictele militare dintre daci și romani nu se opresc, continuând decenii întregi, mai ales prin implicarea dacilor liberi din Moldova și Muntenia, dar și prin răscoalele dese din Dacia Romană, nu s-a putut crea contextul unei pax romana, nu au existat condițiile socio-politice care ar fi fost necesare unui proces de romanizare eficient în ceea ce îi privește pe autohtonii daci. Dacă cineva își închipuie că dacul într-o mână ținea sabia, fiind pregătit mereu pentru a se revolta împotriva stăpânirii romane străine, iar cu cealaltă învăța el frumos să caligrafieze în latină, nu pot spune decât că acea persoană bate câmpii într-un mod flagrant.

Este plauzibil ca limba dacilor să fi suferit modificări, într-o proporție greu de stabilit, după contactul cu romanii, așa cum limba română s-a ales cu o mulțime de franțuzisme nu mai departe de acum 100 de ani, dar nu în așa măsură încât fondul lexical adus de cotropitori romani să-l fi dominat pe cel autohton.

În opinia mea, limba dacilor și limba latină semănau. Nu se poate afirma nici că latina se trăgea din dacă, nici viceversa și nici că daca a fost uitată. Este vorba pur si simplu de o asemănare care s-ar datora unui fond lexical arhaic comun al celor două popoare, un fond dezvoltat, cred eu, în spațiul carpato-danubiano-pontic, acesta fiind primul spațiu de contact dintre culturile neolitice europene și indo-europeni.

În acest sens, opinia mea este că limba vorbită de noi astăzi are un fond lexical preponederent autohton, dacic, pre-roman, pe care, evident, s-au așezat, ulterior, diverse straturi lexicale, în proporții mai mici sau mai mari, dar care nu au alterat în mod masiv fondul local. Acelai lucru se poate spune și despre etnicitatea noastră, a românilor de astăzi.

Cât privește cunoașterea și utilizarea scrisului la daci și aici avem o serie de dovezi. Aristotel scrie, în Probleme: “De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi?”. Trebuie menţionat că neamul agatârşilor (originea lor este încă dezbatută între teoriile care le atribuie descedenţă scito-iraniană şi cele care îi consideră traci) era localizat de Herodot la izvoarele Mureşului şi, din moment ce autorul amintit vorbeşte despre “cunoaşterea literelor” la un moment dat, se poate concluziona că autohtonii din zonă utilizau scrierea. Un alt autor antic, Iordanes, în lucrarea sa, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost transcrise, probabil de preoţii pe care acesta îi conducea.

Dovezi ale faptului că geto-dacii cunoşteau scrisul stau şi relatări ale unor istorici romani. Dio Cassius (Istoria romană), spre exemplu, povesteşte că lui Traian, în apropiere de Tapae, în timpul războiului daco-roman, reprezentanţii neamului dac al burilor i-au înmanat “o ciupercă mare”, pe care era scris, cu caractere latine, un text ce-l îndemna pe împarat “să se întoarcă şi să facă pace”.

Un alt autor, Iamblichos, precizează: „Pentru că i-a instruit pe Getae în aceste lucruri şi pentru că a avut pentru ei legi scrise, Zalmoxis a fost considerat cel mai mare dintre zei.”. De asemenea, Bonaventura Vulcanius, umanist olandez, susţine că geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman) şi că geţii cântau, însoţindu-se din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei.

Dintre cercetătorii moderni, îl putem aminti pe Constantin Daicoviciu, care este de părere că, în timpul lui Burebista, geto-dacii foloseau scrisul pentru însemne religioase şi politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal însemnările au început să fie realizate cu ajutorul caracterelor latine. Acelaşi cercetător afirmă că însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea Muncelului reprezintă un album ce conţine nume de regi, mari preoţi şi alţi demnitari daci.

Unele obiecte, precum tăbliteţe de la Tărtăria, pot conduce spre concluzia că, din moment ce în preajma mileniilor IV-V î.Hr., strămoşii dacilor (neexistând nicio dovadă a unei migraţii masive a altor popoare din alte spaţii, în intervalul cuprins între mileniile IV-V î.Hr. şi perioada la care facem referire, anume secolele I-II d.Hr., în spaţiul geto-dacic, putem opina că geto-dacii sunt urmaşii acelor culturi creatoare de protoscriere) foloseau forme de scriere sau protoscriere, atunci urmaşii lor direcţi, geto-dacii, ar fi dezvoltat formele primitive de scriere într-unele mai elaborate.

Teoria potrivit căreia dacii cunoşteau şi foloseau scrisul, cel puţin la nivelul elitelor reprezentate de nobili şi preoţi, poate fi susţinută şi prin gradul înaintat de civilizaţie spirituală şi materială atins de daci, ştiindu-se faptul că scrierea este un semn al civilizaţiei superioare. Lipsa unor dovezi scrise, a unor inscripţii datate de dinainte de apariţia romanilor la Dunăre şi atribuite limbii dace, poate fi pusă pe seama faptului că strămoşii noştri construiau, în mare parte, folosind lemnul, material mai puţin rezistent în timp. Este posibil ca inscripţiile lor să fi dispărut o dată cu incendierea de către romani a construcţiilor religioase şi laice, iar cele care ar fi supravieţuit, să fi fost supuse deteriorării, de-a lungul a două milenii, suportului lemnos.

Întrebare: În Europa secolului I î. Hr. Dacii constituiau unul din cele mai importante popoare din spaţiul european şi este cunoscut faptul că la vremea aceea au existat anumite influenţări reciproce între daci şi celţi. Cum a contribuit acest lucru la evoluţia civilizaţiei dacice, care a fost impactul pe care celţii l-au avut asupra dacilor?

Răspuns:

Descoperirile arheologice confirmă prezența unor grupuri de origine celtică în spațiul actual al României, cu precădere în zona intracarpatică, cel mai probabil în urma unei migrații a acestora în zona amintită undeva prin secolul IV î.Hr sau, mai masiv, în secolul III î.Hr. Parte din aceste grupuri se va deplasa, ulterior, către Asia Mică.

Totuși, este este exclusă o înlocuire de către celți a populației autohtone, dovadă în acest sens stând multitudinea de așezări dacice confirmate în unele zone din acest areal, precum Maramureșul, așezări contemporane cu cele celtice identificate, de pildă, la Mediaș sau Morești.

Undeva în preajma anului 200 î.Hr., celții dispar din Transilvania, cel mai probabil sub presiunea demografică a autohtonilor geto-daci.

Ceva mai târziu, regele Burebista intră în conflict cu unele neamuri celtice, precum boii, tauriscii și anarții, care amenințau hotarele regatului dac. Cel mai probabil în anul 60 î.Hr., regele get pornește o companie militară de anvergură împotriva acestora, în cursul căreia aceste triburi celtice sunt aproape complet șterse din istorie. Urmarea a fost reprzentată de o migrare a celților către vestul continentului nostru, hotarele Daciei fiind extinse până în zona Dunării Mijlocii.

Strict referitor la întrebarea dumneavoastră, sunt de părere că influențele dintre cele două culturi au fost reciproce, nu doar dinspre partea celtică spre cea dacică. Există dovezi care atestă, de pildă, o influență celtică în metalurgia dacilor, în procesul de realizare a unor arme, unelte și bijuterii, celții având o experiență bogată în acest domeniu, fiind principalii exploatatori, vreme îndelungată, ai unor centre metalurigce bogate din Austria sau Germania de azi. La rândul lor celții ar fi împrumutat de la daci, care aveau o experiență mai îndelungată în practicile agricole, tehnici specifice acestei îndeletniciri. De asemenea, mai mult ca sigur au existat, dincolo de lupte, contacte comerciale strânse între cele două culturi și influențe reciproce în spiritualitate și obiceiuri cotidiene.

Întrebare: Spiritualitatea geto-dacică a reprezentat cu certitudine un model singular prin caracterul său monoteist, ceea ce era atipic raportat la contextul spiritual al civilizaţiilor existente în acea epocă. La fel de sigur este că monoteismul geto-dacilor a permis cu uşurinţă ca ulterior creştinismul să fie îmbrăţişat în spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic. Sunteţi aşadar de acord că se poate vorbi de anumite fundamente dacice ale ortodoxiei române, şi dacă da, care ar fi acestea din punctul dvs. de vedere?

Răspuns:

În primul rând trebuie făcută o distincție parțială între spiritualitate și religie. Ele pot funcționa împreună, dar au un curs istoric separat. Concret, spiritualitatea unui popor este ceva care se ”construiește” de-a lungul a milenii de istorie și dezvoltare într-un spațiu geografic, așa cum este cazul nostru, ca neam. Religiile se pot schimba, cum s-a întâmplat și aici, în cursul mileniilor trecându-se de la idoli ce simbolizau fertilitatea (culturile neolitice), la zei din antichitate, iar ulterior la creștinism. De pildă, când dacii au adoptat dogma creștină, nu înseamnă că ar fi renunțat la spiritualitatea proprie, ci doar au adaptat-o unei noi forme religioase.

Spiritualitatea se regăsește în legende, descântece, blesteme, obiceiuri și practici care nu au neapărat legătură cu religia practicată în acel moment, ci sunt elemente cu mult anterioare implementării acesteia. Un exemplu de elemente arhaice, precreștine, îl constituie, de pildă, practicile Junilor Brașovului,care, în fiecare an, în diverse momente cu semnificaţie anume în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin. Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch, atunci când face referire la practicile acestora: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” .

Un exemplu de element iconografic precreștin, de data aceasta adaptat iconografiei creștine, este reprezentat de imaginea Cavalerului Trac, transpusă ulterior în imaginea Sfântului Gheorghe. Relația dintre cele două simboluri și vechimea mai mare a primului sunt clare.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morţilor, aşa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescenţă a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Aşa cum opinează Lucia Berdan, “priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile de trecere familiale, naştere, nuntă, înmormântare şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului”.

Dar poate că cel mai puternic element al spiritualității locale, pe care creștinismul s-a pliat, să spunem așa, perfect, a fost cel al credinței în nemurirea sufletului, în viața de după moarte în care sufletul omului este judecat după faptele din timpul vieții pământești.

În ceea ce privește caracterul monoteist al religiei dacilor, pe marginea acestui subiect încă se mai discută. În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de faptul că geto-dacii divinizau şi alte zeităţi, două dintre ele considerate corespondente ale lui Marte şi Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roşie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenţi, element care poate conduce la ideea că această zeitate era priviă şi drept protectoare a dragostei şi maternităţii.

În panteonul zeităţilor din spaţiul geto-dac apare şi Gebeleizis, zeu al ploilor, al furtunii şi fulgerelor, confundat de Herodot, aşa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis,. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creştină nord-dunăreană drept Sfântul Ilie.

Alţi autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate, care-l precedă ca timp, şi poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că “Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitate lor.”  Existenţa unei zeităţi supreme, alta în afară de Zamolxis, este susţinuta şi de faptul că acesta din urmă îi învăţa pe daci că o viatţă dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de “toate bunătăţile”, notează Herodot în Istorii, IV, loc care este de aşteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială, umană.

Concluzionând, există trei variante în ceea ce privește structura panteonului geto-dac: fie putem vorbi despre un singur zeu (Zamolxis), fiecare dintre celelalte entități amintite mai sus (Gebeleizis, Bendis etc.) fiind, de fapt, corespondenți ai sfinților din iconografia creștină, fie vorbim de un zeu suprem, alături de care acționau și zei mai mici, supuși voinței acestora, fie vorbim de un reformator moral și religios, anume Zamolxis, zeificat de poporul său după moarte și preluând prerogativele unei zeități anterioare. Oricum ar fi stat lucrurile, importanța lui Zamolxis, nu doar în istoria locală, este confirmată, de pildă, de Diodor din Sicilia atunci când vorbeşte despre trei mari profeţi ai omenirii Zarathrusta al perşilor, Zamolxis al geţilor si Moise al evreilor.

Întrebare: Aş aprecia foarte mult dacă aţi putea vorbi şi despre Muntele Sfânt al dacilor, întrucât nu se cunosc foarte multe detalii în legătură cu acest aspect.

Răspuns:

Pe marginea acestei teme, trebuie precizat, încă de la început, că localizarea cu exactitate a Muntelui Sfânt, Cogaion, al dacilor este încă un subiect dezbătut. Printre locațiile dezbătute în prezent regăsim zona munților Bucegi, Ceahlăul și Muntele Gugu din Masivul Ţarcu-Godeanu. Identificarea cu muntele Gugu este suținută de unii cercetători, precum Alexandru Borzea, care, în lucrarea Sanctuarul dacilor, afirmă că “Dacă este adevărat că a existat un munte sacru şi sfânt, Cogaionon, la daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zamolxe şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fast, cu cea mai mare probabilitate, muntele Gugu, cu peştera sa.”

Unele dintre primele informații legate de Muntele Sacru al dacilor sunt furnizate de Strabon, care, referindu-se la Kogaeonon, precizează că acesta se află în apropierea unei ape cu debit vijelios, unde trăia ca sihastru Deceneu, marele preot dac, continuator și promotor al învățăturilor rămase de la Zamolxis.

Din câte se cunoaște, Strabon ar fi preluat informațiile de la Peseidonos, care îl precede în timp și care stabilește drept locație a Muntelui Sfânt al dacilor, acel munte în care se găsește peștera în care Zamolxis ar fi trăit o parte a vieții sale. În acest context, o ”candidată” în seria posibilelor locuri devine și zona peșterii Polovragi.

Ca atare, în absența unei cercetări arheologice amănunțite în cazul fiecărei variante de locație în parte, sunt de părere că discuția rămâne deschisă pe termen nelimitat privind acest subiect.

Ce se poate considera, din punct de vedere logic, ar fi că acest loc concentra cei mai pregătiți preoți daci, aici se desfășurau anumite ritualuri de inițiere, anumite practici magico-religioase, dar tot aici, dat fiind faptul că, la acea vreme, studiile științifice erau preocupări tot ale preoților, să fi existat și ”laboratoare”, centre de studiere în astronomie, matematică și medicină. Tot aici este posibil să fi existat și o bibliotecă destul de vastă care să fi conținut toate cunștințele acumulate în timp de preoții și inițiații daci, deoarece, pentru mine cel puțin, este evident faptul că un volum mare de informații nu se putea transmite doar pe cale orală, ci era necesară păstrarea și transmiterea lor în scris.

Întrebare: M-ar interesa la fel de mult şi rolul pe care geto-dacii l-au avut în ştiinţă, dar şi în anumite domenii ale cunoaşterii, cum ar fi, de exemplu, filosofia. Iar daca am adus aminte de domeniul filosofiei, aţi putea să evidenţiaţi specificitatea filosofiei geto-dacice şi importanţa pe care acesta a avut-o în lumea ideilor universale?

 

Răspuns:

Din informațiile care sunt disponibile în acest moment putem afirma cu certitudine că, în unele domenii ale științei, dacii excelau și se poziționau, ca nivel al cunoștințelor, deasupra multor civilizații contemporane lor. În acest sens putem lua drept exemple, de pildă, medicina și astronomia.

În ceea ce privește nivelul de cunoștințe medicale ale vindecătorilor daci, autori antici precum Dioscoride (în De Materie Medica) sau Pseudo-Apuleios amintesc, în lucrările lor, de zeci de nume de plante, unele transcrise așa cum sunau ele în limba dacă, pe care aceștia le utilizau în tratarea diverselor afecțiuni. Amalusta (mușețel), blis (știr), budala (limba boului), dochela (lămâița de câmp), lax (cucută), mozula (cimbrișor), ormia (salvie), riborasta (bursture), skiare (scaiete), drocila (drăcila) sunt doar câteva exemple de plante, sălbatice ori cultivate de daci, ale cărui rol curativ era binecunoscut de vindecătorii autohtoni.

De la cei doi autori amintiți mai sus aflăm că medicii daci foloseau plantele, în mixturi sau singulare, după caz, în tratarea unei palete foarte largi de afecțiuni, cum ar fi rănile deschise provocate de corpuri străine, în calmarea astmului, a durerilor asociate herniei, în reducerea febrei, a tusei uscate, a durerilor specifice sarcinii la femei, chiar și în prevenirea mătreței și a căderii părului (cum este cazul plantei numite de daci fitoftetela și cunoscută azi drept părul fetei), în vindecarea umflăturilor glandulare, în tratarea deficiențelor de auz și a muscăturilor animalelor veninoase etc.

Totodată, strămoșii noștri cunoșteau rolul izvoarelor termale și le utilizau în tratamentul diverselor afecțiuni ale sistemului sos și circulator.

De asemenea, unele descoperiri arheologice, precum trusa descoperită la Sarmizegetusa Regia, confirmă că medicii daci aveau cunoștințe solide de chirurgie, instrumentele pe care aceasta la conținea fiind un semn că unele operații efectuate erau de un grad ridicat de complexitate pentru acele vremuri, cum este cazul trepanațiilor craniene. Un craniu descoperit la Poiana demonstrează o astfel de intervenție chirurgicală complexă. Inventare chirurgicale conținând instrumente precum bisturiu, sondă, pensete, cârlige și spatulă, au fost găsite de arheologi și în siturile de la Poiana și Brad

În ceea ce privește astronomia, o altă disciplină științifică pe care am ales-o drept exemplu pentru a arăta nivelul ridicat atins de civilizația dacilor, informațiile parvenite de la autori antici, cumulate cu descoperirile arheologice din perioada contemporană, atestă faptul că astronomii daci atinseseră un nivel foarte avansat pentru perioada istorică la care ne raportăm. În acest sens poate fi dat drept exemplu calendarul utilizat de strămoșii noștri, care însuma 365,242197 zile. Prin comparație, anul astronomic stabilit în perioada modernă a fost calculat la 365,242198, așadar eroarea în cazul calendarului dacic este aproape nesemnificativă. Concret, calendarul dacic avea o eroare de1,78 zile la 34 de ani, respectiv 1h 15min 3 s pe an, în timp ce calendarul utilizat de romani avea o eroare de 6h 48min 46 s pe an. Diferența este mai mult decât sesizabilă.

Un autor antic, Iordanes, afirmă că dacii cunoșteau raportul dintre diametrul Soarelui și cel al Pământului, dar și, în amănunt, mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar și orbitarea Lunii în jurul Pământului, dar și efectele acestui natural asupra planetei noastre.

De altfel, unii cercetători români precum Șt. Bobancu, E. Poenaru sau C. Samoila sunt de părere că unele structuri arhitectonice, cum ar fi cele din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia, ar fi avut rol în determinarea cu exactitate de către astronomii daci a anumitor faze și momente ale Pământului în raport cu Luna și/sau Soarele.

În ceea ce privește filosofia autohtonă, ea, în acest spațiu, pare să se fi împletit cu religia și perceptele morale ale acesteia. Dintre ele, așa cum am precizat mai sus, se detașează distinct credința în nemurirea sufletului și în ”recompensa”, după moarte, pentru o viață pământească trăită potrivit unor norme și reguli morale pozitive. Lucian Blaga, (în Getica, în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I, 4,1943), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însuşire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei.”

De asemenea, trebuie amintită relația extrem de puternică a strămoșilor noștri cu natura. Unele viețuitoare avea un caracter totemic foarte puternic în percepția lor. Se detașează, dintre toate, lupul,  care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câştigarea prăzii decât să renunţe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiţii ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) şi în alte împrejurări. De altfel, este tot mai plauzibilă teoria potrivit căreia numele pe care dacii îl foloseau referindu-se la ei înșiși, ar fi fost daos/daoi, cuvânt cu origine tracică, însemnând ”lup/lupi”. Mircea Eliade, relatând informaţia lăsată de Strabon conform căreia dacii se numeau daoi, tradiţia consemnată de Hesychius că daos era numele frigian, popor anatolian de origina tracică, al lupului şi amintind de Daousdava, oraşul sau cetatea lupilor, în Bulgaria de azi, numele zeului trac al războiului, Kandáon, zeul Daunus etc., aprecia că dacii se numeau ei înşişi lupi, cei care sunt asemenea lupilor.

În ceea ce privește influența asupra altor culturi si referindu-ne doar la acest exemplu, al totemului reprezentat de lup, vom regăsi lupoaica drept cel mai puternic simbol al Romei antice, simbol inspirat, în opinia mea, din cultura dunăreană, traco-geto-dacă.

Cât privește practicile de inițiere, referindu-ne la un aspect legat de Zamolxis, atât de important se pare că era acesta printre ceilalţi daci, în vremea viețuirii sale pământești, încât, vreme de trei ani, perioada în care s-ar fi retras şi ar fi locuit izolat, în nişte încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an. Poveştile ce au ajuns până la noi susţin că acest loc ar fi, de fapt, Peşterea Polovragi de astăzi. Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate“.

Întrebare: Există o legătură între aşezările dacilor şi faptul că sunt considerate mari porţi energetice ale Pământului? Care ar fi această legătură?

Răspuns:

În mod cert, unele locuri, în percepția strămoșilor geto-daci, aveau anumite caracteristici care nu se explicau prin metode științifice bazate pe experiențe senzitive și depășeau această sferă, fiind aparținătoare ale transcedentalului. Așa cum astăzi locul de construire a unei biserici creștine sau a unei moschei musulmane nu este ales întâmplător, sunt sigur că și locurile de interes religios și spiritual din lumea geto-dacă erau alese urmându-se niște reguli prestabilite, care, în opinia mea, țineau seamă de relația cu natura și de facilizarea studierii astronomice.

Tradiția și amintirea unor astfel de locuri s-a perpetuat de-a lungul secolelor până la noi, cei de azi. Și aici putem aminti zona Bucegilor, templele de la Șinca Veche și Sarmizegetusa Regia, peștera Polovragi etc. Printr-o cercetare mai în amănunt, beneficiind și de tehnologia actuală, consider că parte din mister poate fi dezlegată. Din nefericire, în lipsa unei cercetări pluridisciplinare și consecvente, stagnarea într-o stare de necunoaștere lasă loc multor speculații pseudo-științifice, care, perpetuate, se pot dovedi periculoase și dăunătoare în legătură cu înțelegerea culturii și civilizației geto-dace.

 

 

Valentin Roman este președinte și co-fondator al Asociației Vatra Daciei, organizație implicată în mod activ în diverse proiecte arheologice, editoriale, de promovare a istoriei naționale, dar și în demersuri civice care vizează apărarea intereselor românilor (ex. cazurile de retrocedări ilegale). De asemenea, este redactor-șef al site-ului www.vatra-daciei.ro, autorul volumului Pe urmele geto-dacilor și a participat la realizarea unor filme documentare precum Dacii – Noi dezvăluiri și Tracii, istorie ascunsă.

http://aseu-dimitriecantemir.org/interviu-cu-valentin-roman/

Ferma Dacilor – locul din Romania unde timpul s-a oprit in loc

La doar 90 de km de Bucuresti, in inima zonelor viticole cu acelasi climat ca al vestitului Bordeaux si a renumitelor crame Tohani, Budureasca si Lacerta, puteti gasi un loc unic in Romania, creat special pentru aceia dintre noi care doresc sa isi aduca aminte de timpurile in care mancarea nu se gatea cu E-uri, vremurile in care internetul si tehnologia de astazi, nu existau.

Locul ofera oaspetilor, atat cazare in casute de piatra si lemn, dar si mancare facuta pe vatra.
Aici turistii gasesc cele mai bune motive sa evadeze din tumultul cotidian: de la cazare in casute din piatra si lemn (unice in Romania), ca pe vremea dacilor, servirea mancarii facute pe vatra, in cuptoare din piatra si pana la practicarea de sporturi extreme sau drumetii la cele mai mari crame din Romania.
Pasionatii de sporturi extreme, vor gasi acest loc un paradis, iar daca va incanta idea de a face drumetii la cele mai mari crame din Romania, aceasta este sansa voastra.
Alte activitati: Lectura in hamac, incursiune in lumea animalelor din ferma, hranirea acestora, plimbare cu caii si poneii, table, sah, remi, paintball, parapanta, enduro, si multe altele.
Din Bucuresti, veti face aproximativ 1:30 h, crama aflandu-se la doar 90 de km de capitala.
Traseul recomandat este cel pe A3, pana la iesirea din Gherghita. Apoi, se merge pe DJ 100B si 100C, pana la Mizil – veti trece prin Draganesti si Fulga de Jos/Sus, apoi spre Tohani – DJ 100H, prin Gura Vadului.
La iesirea din Tohani, veti da peste un indicator catre Ferma Dacilor.

Ferma Dacilor este situata chiar in mijlocul naturii, iar animalele crescute aici isi duc fericite traiul in aceasta zona binecuvantata; de la rate, bibilici, gaini, prepelite, iepuri, la vaci, porci si oi.
Proprietarii au planuri mari cu acest loc; pe langa serviciile de cazare, mancare si relaxare, acestia vor sa construiasca o tiroliana care sa lege ferma de Crama Lacerta – si care se doreste a fi una dintre cele mai lungi din Europa, casute in copaci – cu podea din sticla si altele.
In ceea ce priveste mancarea, sunteti pe maini sigure, caci toate preparatele sunt din ograda proprie.
Un alt lucru care ne-a cucerit la Ferma Dacilor este sansa unica de a degusta Apogeum – cea mai buna Feteasca Neagra din lume, medaliata cu aur la concursul mondial de la Bruxelles din mai 2014. Acest vin a fost ales din peste 8000 de vinuri din intreaga lume, iar imbutelierea lui a fost realizata in editie limitata, in doar 5000 de sticle.

Sursa: tarameanaturala.ro

https://identitatea.ro/ferma-dacilor/?fbclid=IwAR2xEbJtRi1h2a3SVbAndYDrM7Gxm23Q499qF7SCEljcEhKDLgfWxTwp93c

Agatarsii, enigmaticii stramosi ai dacilor

Agatârsii, poporul tatuat pe tot corpul 

Herodot este acela care ne aduce primele stiri despre agatârsi (agathyrsi). El afirma ca sunt oameni foarte luxosi si poarta podoabe de aur. Ei îsi tatuau si îsi pictau fata si tot corpul, iar parul si-l vopseau în albastru dupa cum ne relateaza Pliniu cel Batrân. Se tatuau desigur dupa obiceiul tracilor cu un ac si cu o culoare albastra ce nu se stergea, iar în afara de bijuteriile lor de aur  mai purtau si diamante.

Agatârsii, mari viteji

Cea mai mare parte a datinilor si obiceiurilor agatârsilor erau la fel cu cele ale tracilor, scrie Herodot despre ei, si aceasta înseamna ca, desi au putut exista infiltrari sporadice ale scitilor în tinuturile locuite de agatârsi, la data când scrie Herodot – prima jumatate a sec. V î.Hr. – scitii erau complet asimilati în masa traca.

Acestea sunt dealtfel si concluziile unui valoros studiu aparut în 1980 si facut de Valentin Vasiliev (“Sciti agatîrsi pe teritoriul României“), care scrie: „Dupa mijlocul sec. al V-lea î.Hr. grupul scitic este asimilat si dispare ca etnitate etno-culturala din provincia intracarpatica a României”.

Astfel, agatârsii trebuie considerati ca traci, iar scitii în numar foarte redus au putut locui doar o vreme printre ei. Agatârsii erau traci . Vitejia lor i-a facut sa nu se supuna persilor lui Darius I, cum facusera toate popoarele vecine .Atunci când ostile persane s-au apropiat de hotarele lor ele au fost vestite prin crainici ca agatârsii se vor lupta împotriva lor. Iar persii intimidati si nedorind sa lupte în munti s-au retras. Luptându-se de asemenea cu scitii, agatârsii îi biruiesc si reusesc chiar sa ucida pe regele lor, Spargapithes.

Agatârsii aveau un stat din Transilvania pâna în Moldova

Agatârsii îsi creasera un stat în Transilvania pe vaile Muresului si în partile de apus ale Moldovei care se pare ca a dainuit pâna catre sfârsitul sec. III î.Hr. Aristotel care scria catre sfârsitul sec. IV î.Hr., îi mentioneaza pe agatârsi. Pomponius Mela din sec. I î.Hr.,Vergiliu, dar si Pliniu cel Batrân (sec. I d.Hr.) îi mentioneaza pe agatârsi, ce nu erau prea demult disparuti, astfel ca trebuie sa admitem ca ei au existat, asa cum ne arata si alte surse istorice, pâna în sec. III î.Hr.

Agatârsii vroiau un stat unde sa nu existe ura, ci doar iubire
Statul tracilor agatârsi are o serie de caractere cu totul unice în Antichitate. Trebuie sa folosim termenul de „stat”când vorbim de societatea tracilor agatârsi, fiindca ea era guvernata de legi scrise într-un codex pe care tinerii îl învatau pe dinafara si mai ales îl învatau sa-l cânte. Informatia acesta ne este adusa de Aristotel, care precum se stie a adunat constitutiile tuturor popoarelor cunoscute, desi nu a ajuns pâna la noi decât „Constitutia atenienilor”.

Se pare ca, dupa spusele lui Herodot, tracii agatârsi au urmarit ca în poporul lor sa nu fie nici ura, nici pizma, adica au vrut sa constituie o societate în care oamenii sa se îndrageasca între ei, si sa nu existe ostilitate si lupta pentru ca fericirea sa domneasca, toti fiind frati, foarte  uniti între ei.

La agatârsi nu exista familie, ci o comunitate a femeilor

În acest scop în statul lor se instituie comunitatea femeilor, desigur pornind de la premiza ca femeile pot aduce dezbinare si ura între barbati.

Nu stim care era modalitatea prin care se faceau uniunile  între barbati si femei, dar faptul ca barbatii erau foarte luxosi, ca se tatuau, ca se vopseau, adica faptul ca acordau atâta însemnatate aspectului lor exterior, apoi faptul ca purtau podoabe de aur, dovedeste ca voiau prin frumusetea si eleganta lor sa câstige inimile aleselor lor si ca alegerea se facea atât de barbati cat si de catre  femei.

De asemenea daca femeile erau în comun, cum afirma Herodot, si bunurile si averea trebuie sa fi fost tot în comun, pentru ca neexistând o familie nu avea cine sa aiba grija de bunurile personale, de vite de pilda, de casa, de gospodarie, pentru ca, asa cum vom arata în continuare, comunitatea femeilor în istorie a fost asociata totdeauna cu comunitatea bunurilor.

Comunitatea femeilor, caz singur în lume, doar la agatârsi

În lumea antica existenta comunitatii femeilor nu se constata decât la agatârsi. Nicio cetate greaca nu a instaurat asemenea legi, desi a existat poliandrie ca la Sparta de pilda, unde mai multi barbati aveau o singura femeie, fiind de obicei frati intre ei. Herodot relateaza ca un popor din Africa, nasamonii „au fiecare de obicei mai multe femei, dar le folosesc pe toate în comun. Când un nasamon se casatoreste obiceiul cere ca în prima noapte sotia sa treaca de la un oaspete la altul.”

Tot asa masagetii nu aveau femeile în comun, dar se puteau uni cu orice femeie ar fi vrut. Însa promiscuitatea propriu-zisa n-a existat la niciun popor niciodata, si nici comunitatea femeilor n-a existat la vreun popor vreodata.

Asadar, comunitatea femeilor care exista la agatârsi nu era un fenomen social originar, ci fusese introdusa pe cale de legiferare, iar legiferarea nu apare decât la popoare aflate în stadii înaintate de dezvoltare. 

Barbatii se împodobeau mai frumos decât femeile

Precum am aratat, comunitatea femeilor la agatârsi presupune ca fiecare barbat putea sa-si aleaga iubita sa, cu conditia ca aceasta sa-l accepte. Din acest motiv  barbatii se împodobeau cât mai frumos, se tatuau si îsi pictau corpurile, purtând podoabe si giuvaeruri de aur.

Textul lui Herodot indica faptul ca doar barbatii se purtau atât de luxos, desigur spre a cuceri pe aleasa inimii lor. Astfel barbatii erau mult mai frumos imbracati si împodobiti decât femeile.

Aceasta deosebire se regaseste întocmai la unii locuitori din Pacific unde barbatii se decoreaza (prin tatuaje) si se împodobesc cu coliere, bratari etc. mai mult decât femeile.  Actualmente în portul popular din Maramures si din nordul Transilvaniei se poate constata ca barbatii sunt foarte frumos împodobiti, în contrast cu ce se observa în Oltenia, în Muntenia sau în Moldova de sud unde femeile au costume mult mai frumoase si sunt mai fastuos împodobite decât barbatii.

Agatârsii si getii erau comunisti
Desigur comunitatea femeilor implica si o comunitate a bunurilor. Stim din textele lui Horatiu ca la geti, deci si la agatârsi „ogoarele sunt neîmpartite si produc roade comune”.

Comunitatea femeilor la agatârsi suprima desigur salbaticul obicei al sinuciderii vaduvei ramase dupa moartea sotului ei, asa cum era datina la unii geti. Este posibil ca aceasta comunitate a femeilor sa  fi fost instituita spre a se suprima datina jertfirii vaduvei ramase dupa moartea sotului sau, datina care se stie ca a persistat pâna în sec. al XIX în India sub numele de sati.

Astfel  putem interpreta eleganta si luxul agatârsilor. Daca avem în vedere ca în societatea agatârsilor era o continuare a riturilor din Misterele lui Dionysos, ai carui adoratori erau acestia, atunci femeile erau egale cu barbati si  aveau, poate ,un rol mai mare fiindca în ceremoniile Misterelor , femeile numite bachante sau menade sau thyade,  adoratoarele lui Dionysos, erau cele care organizau desfasurarea acestor ceremonii.

Agatârsii nu credeau în Zamolxis, caci purtau podoabe de aur

În ceea ce priveste credintele religioase ale agatârsilor, putem afirma cu destula certitudine ca ei nu erau adoratorii cultului lui Zalmoxis si ai Misterele sale, adica ai  riturilor prin care se conferea nemurire geto-dacilor deoarece  tracii agatârsi duceau o viata foarte putin ascetica, aveau relatii cu multe femei si purtau podoabe de aur, fiind  tatuati si vopsiti spre a place femeilor. Or în cultul lui Zalmoxis exista o interdictie de ordin religios – în acord cu ascetismul si cu simplitatea vietii adoratorilor lui Zalmoxis de a nu purta obiecte si bijuterii de aur.

I.H.Crisan scrie cu privire la aceasta problema:„Ramâne în continuare deschisa problema ciudata a disparitiei obiectelor de aur în secolele ce au precedat cucerirea romana, atâta vreme cât izvoarele literare ne atesta clar existenta lor”.

Iar Vasile Pârvan scrie: „Ceea ce trebuie sa mire mai mult decât lipsa chihlimbarului, e lipsa aurului de la Ten-ul getic”. Ar fi fost cu totul paradoxal ca oamenii ce aderau la credinte ce impuneau înfrânarea si simplitatea vietii sa poarte podoabe de aur. O interdictie similara pare sa fi existat si în Egiptul antic,si se stiu relatiile care au fost atestate de antici între Egiptul antic si Zalmoxis,  prin intermediul lui Pitagora.

Agatârsii, adoratori ai lui Dionysos, zeul vitei de vie si al orgiilor prelungite

Agatârsii par a fi fost adoratori ai lui Dionysos, zeul vitei de vie, dar si al orgiilor prelungite. Se stie ca Dionysos,  al carui nume îl aflam si în scrierea creto-miceniana a alfabetului linear B si  în tablitele  de la Pylos din asa-zisul palat al lui Nestor din sec. al XIII î.Hr., era  un zeu care fusese adoptat de acheeni micenieni înainte de razboiul troian. El se afla mentionat si în Iliada, împreuna cu adoratoarele sale, numite de Homer „doici”, dar care sunt denumite menade sau thyade în Misterele sale, precum si în riturile si ceremoniile legate de acestea.

Adoratorii lui Dionysos în conflict cu adoratorii lui Zamolxis

Fiind Dionysos divinitatea protectoare a vitei de vie si a vinului este evident ca masura stârpirii vitei de vie în Dacia pe vremea lui Burebista si a marelui preot Deceneu era în ultima instanta un act de ostilitate vadita împotriva lui Dionysos si a riturilor sale orgiastice. Lucrul nu trebuie sa mire întrucât chiar în Iliada se arata cum regele trac Lycurg le urmareste , vrând sa le ucida,pe adoratoarele lui Dionysos, curmând o scena ce pare a fi o parte din Misterele ce se desfasurau în cinstea lui Dionysos.

Este de înteles ca împotriva orgiilor din riturile lui Dionysos trebuie sa existe o mare ostilitate a ascetilor,adoratori ai lui Zalmoxis ce posteau necurmat si se înfrânau de la orice placeri trupesti. Într-adevar cultul lui Dionysos avea un caracter orgiastic, comportând ceremonii care se desfasurau la anumite intervale, în care se bea mult vin, se cânta, se jucau hore noaptea la lumina facliilor, se striga, se alerga, rituri la care luau parte, despuiate sau îmbracate în costumatii stranii,femei amestecate cu barbati.

Aceste Mistere ale lui Dionysos au fost interzise în anul 186 î.Hr. la Roma de catre senatul Republicii pentru ca puneau  în primejdie siguranta statului si moralitatea publica,din motive bine intemeiate.

Agatârsii, getii cu tyrs

Un autor latin Valerius Flaccus îi numeste pe agatârsi, Tyrsagetae „geti cu thirs”( adica getii cu toiag) , apelatie care nu trebuie confundata cu Thyragetae, „getii de la fluviul Thyros (Nistru)”.

Aceasta apelatie a lui Valerius Flaccus ne dezvaluie sensul real al acestui nume de „agathyrsi”si ne arata originea acestei denumiri.

I.H.Crisan crede ca reprezinta o porecla data tracilor din Carpati care n-a fost evidentiata pâna acum.

Aceasta denumire thyrsagetae, „getii cu thyrs”înseamna ca agatârsii erau adoratori ai lui Dionysos, pentru ca în multe din reprezentarile grafice ale acestui zeu, el poarta thyrsul, acesta fiind  emblema zeului Dionysos (un  toiag de lemn sau de trestie care la cap era încununat cu frunze de vita de vie sau de iedera) . Mai toti adoratorii lui Dionysos purtau emblema acestui zeu, thyrsul, în literatura greaca el aparand catre anul 430 î.Hr.

În marele Dictionnaire des antiquite’s grecques et romaines (Paris, 1898) întocmit de Daremberg si E. Saglio, în articolul consacrat thyrsului, marele elenist A.J. Reinach arata ca pentru autorii antici, agatârsii erau getii cu thyrs, adica adoratori ai lui Dionysos, si se interpreta numele de „agthyrsos” prin „acela care agita thyrsul”, prima parte a acestei denumiri “aga”fiind verbul grec “ago” = „a duce, a conduce”, iar “thyrsos” este numele thyrsului însusi.

Deci “agathyrsul” este acela care umbla mereu cu thyrsul în mâna, semnalându-si astfel calitatea de adorator al lui Dionysos. Grecii care îi vedeau mereu pe getii adoratori ai lui Dionysos cu thyrsul în mâna i-au poreclit agathyrsi (agatârsi).

Aceasta etimologie a numelui agatârsilor – singura deocamdata pe care o cunoastem – exclude bineînteles orice posibilitate ca agatârsii sa fi fost sciti, pentru ca vita de vie nu crestea în tinuturile locuite de ei – iar Dionysos nu era un zeu adorat de sciti. Ba mai mult, un rege scit care a fost initiat în cultul lui Dionysos a fost izgonit de pe tron din acest motiv si apoi ucis, tocmai fiindca si scitii erau ostili ca si romanii sau ca unii dintre greci cultului orgiastic al lui Dionysos.

Agatârsii sunt dacii de mai târziu

S-a scris de catre W. Tomaschek, dar si de catre H. Stein ca agatârsii sunt dacii de mai târziu, si afirmatia acesta este facuta si de I.H.Crisan care scrie ca „agathyrsii pe limba lor se vor fi chemat întotdeauna daci”.

Este foarte probabil ca agatârsii este o porecla data de grecii din cetatile portuare ale Pontului Euxin traco-getilor din Transilvania pentru ca umblau mereu cu thyrsul în mâini, dar trebuie aratat ca acestia nu erau închinatori ai lui Zalmoxis, ci erau adoratori ai lui Dionysos, ale carui Mistere le celebrau în orgii rituale, iar reformele lui Burebista si Deceneu au avut ca scop extirparea acestui cult. Cert este ca agatarsii sunt stramosii dacilor …

basarabia.com

http://www.mixdecultura.ro/2014/07/agatarsii-enigmaticii-stramosi-ai-dacilor/?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=facebook&utm_source=socialnetwork

Puţini dintre constănţeni ştiu că sub oraşul Constanţa se află adevărate comori. Respirăm istorie la orice pas, Dobrogea fiind zona din ţară unde au fost ridicate cele mai multe basilici, între secolele IV-VII.

Efemeride
Home » Oraşul secret de sub Constanţa! Iată ce se află acolo

Oraşul secret de sub Constanţa! Iată ce se află acolo
by Efemer 16 august 2018
Puţini dintre constănţeni ştiu că sub oraşul Constanţa se află adevărate comori. Respirăm istorie la orice pas, Dobrogea fiind zona din ţară unde au fost ridicate cele mai multe basilici, între secolele IV-VII.

Cum italienii au cele şapte coline, aşa noi, dobrogenii, avem cele şapte basilici, scrie cugetliber.ro. Roma a fost construită pe şapte coline, iar Constanţa a fost construită peste cele şapte basilici.

Diferenţa dintre noi şi poporul italian este că noi nu avem bani să ne dezgropăm comorile să le arătăm lumii întregi.
Aceste basilici încă stau în picioare, dar sunt îngropate. Peste unele dintre ele s-au construit blocuri, s-a turnat asfalt, în timp ce altele au rămas sub grămezi de pământ.
Înghiţite de asfalt
Sub clădirile Constanţei, dar şi sub asfaltul oraşului, vestigiile arheologice aşteaptă să fie scoase la lumină.

Echipele de cercetători au localizat vestigiile arheologice de o însemnătate deosebită, dar din păcate totul s-a sistat. Lipsa banilor şi a vreunei perspective de conservare i-a determinat pe specialişti să renunţe.

Dr. cercetător ştiinţific Virgil Lungu spune că toate basilicile din zonă au fost identificate, fiind în atenţia cercetătorilor. Din păcate, nu există niciun program care să valorifice comorile de sub pământ.

Constănţenii s-ar putea mândri cu cele două basilici paleo-creştine aflate între strada Traian şi Bulevardul Ferdinand. Basilica Mare, a cărei dimensiune depăşeşte 40 metri lungime şi peste 15 metri lăţime, se află sub blocurile „comuniste” dintre cele două străzi. În lipsa unui program de punere în valoare şi această bazilică este dată uitării.

Basilica Mică măsoară peste 30 metri lungime şi se află tot în zonă. La Poarta I, locul unde întorc autobuzele la cap de linie, găsim o alta, din secolul V.

Şi sub hotelul IBIS din Constanţa, la intersecţia străzilor Mircea cel Bătrân cu Negru Vodă, se află o basilică cu care orice oraş al lumii s-ar mândri, scrie realitatea.net.

Aceasta din urmă datează din secolele lV-VI şi este cea mai mare dintre toate, având o lungime de peste 50 de metri şi o lăţime de peste 20 de metri.

De-a lungul anilor, specialiştii nu au căzut de acord asupra locaţiei Basilicii Metro-politane a Tomisului. Experţii şi-au dat cu părerea că fie lăcaşul de sub hotel IBIS a fost sediul Mitropoliei datorită dimen-siunilor mari fie templul de sub blocurile din zona Ferdinand -Traian.

În acea vreme, în spaţiul Dobrogei existau edificii şi mai mari, cum este cel de la Histria, care are peste 60 de metri lungime, ceea ce a făcut ca teoriile iniţiale să cadă.

Chiar dacă sediul Episcopiei Metropolitane rămâne necunoscut, Dobrogea ar putea concura la capitolul moştenire culturală cu orice capitală europeană.

https://www.efemeride.ro/orasul-secret-de-sub-constanta-iata-ce-se-afla-acolo/

În urmă cu 60 de ani o echipă de cercetători  a fost trimisă în județul Giurgiu de regimul comunist (condus pe atunci de Nicolae Ceaușescu). Aici, pe un câmp din apropierea așezării Argedava, au fost cercetate, în mare secret, niște rămășițele pământești dezgropate de un sătean. Dimensiunile oaselor i-a făcut pe cercetători să creadă că au aparținut unor oameni înalți de trei – patru metri, aparent toți bărbați, care fuseseră îngropați într-un mormânt comun.

Pentru a se ascunde orice urmă niște muncitori au astupat cu buldozerul situl arheologic, iar țăranul ce anunțase descoperirea le-a spus consătenilor că se mută în Ardeal la băiatul lui. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Dintre martorii „scăpați” de regimul comunist a rămas Ionel Florea, care avea atunci 18 ani și a ajutat la săpături.  Memoriile domnului Ionel confirmă dimensiunile rămășițelor însă mai mult nu își amintește „fiindcă eram, să mă ierte baba mea, toată ziua cu ochii și măciuca după o duduie de la București”.

S-a mai găsit și o fotografie de calitate medie în care este prezentat un cercetător lângă un craniu deosebit de mare. Aceasta a fost găsită la Băneasa.

Mai mulți istorici și cunoscători ai adevărurilor oculte au coroborat cercetarea cu pasajele din Sfânta Scriptură care amintesc de giganții de pe Pământ:

„În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4)

Legendele bătrânilor spun că uriașii trăiau ca pustnici, în pădurile din Dobrogea, ieșind foarte rar pentru a lua pe nevăzute câte o vacă din sate.

Cercetări legate de existența uriașilor a făcut un savant pe nume Telică Diduleanu, profesor de istorie si academician recunoscut internațional. El a găsit în anul 2013 un os deosebit, de mărimea unui femur, însă de forma unui metacarpian (os din palmă):

„Am dus repede osul la nevasta mea care m-a ajutat să improvizez în bucătărie un aparat de radiodatare cu carbon. Osul are 2.900 de ani, aproximativ, nu pot spune mai exact fiindcă am numărat izotopii de carbon ochiometric. Eu cred că osul face parte din mormântul uriașilor, uitat probabil de comuniști la curățare”.
Cercetătorul a mai găsit în apropierea locului (de unde luase acel os) prin săpături, 4 scheletele de femeie alături de bijuterii de bronz dacice.

„Erau domnițe dacice, după bijuterii și după vârsta de deces. Osemintele foarte prost prezervate, însă am observat ceva incredibil – pelvisului femeilor fusese fisurat de mai multe ori, între fisuri fiind vizibile urme de vindecare.”

Pentru istoricul veteran acesta era un semn clar: femeile dacice încercaseră de mai multe ori să se împerecheze cu uriașii.

„S-au iubit, asta este clar. Mormântul femeilor este ceremonios aranjat, în semn de mare respect. Însă nu după tradiția dacică. Uriașii le-au îngropat cu mare drag.”

Este foarte probabil ca dragostea dintre femeile dacice și uriași să fi dus la o dușmănie cu bărbații daci.

„Oh, da, erau geloși. Și s-au luptat. Probabil de-a lungul a mai multor generații. Un tumul funerar dacic din comuna Puieni conținea o sulița imensă. Arheologii au crezut mult timp că este vorba de o armă ceremonială, însă mie mi se pare clar trofeu de război”.

CAUTĂ

Știința-Mister.ro

DESCOPERIRI

Secretul ținut ascuns de regimul comunist, despre o descoperire făcută în urmă cu peste 60 de ani în județul Giurgiu

    

MAI MULTE ARTICOLE

Cum va arăta lumea în 2030, în 2040, 2050, chiar și în 2100? Previziuni făcute de experți pe baza evoluției tehnologice și a schimbărilor climatice

Misterul copiilor născuți fără mâini in Franta. Oamenii sunt debusolati si nu inteleg ce se intampla – video

Misteriosul râu subacvatic din Marea Neagră. Aici pot fi întâlnite cascade asemănătoare celor terestre și chiar copaci. Viteza de curgere este de 6,5 km/ora

Orori care nu trebuie uitate. Pogromul de la Iasi, o pata neagra in istoria Romaniei moderne

SHARETWEET

Published

 8 luni ago 

on

 30 martie 2018

By

 Stiinta Mister

În urmă cu 60 de ani o echipă de cercetători  a fost trimisă în județul Giurgiu de regimul comunist (condus pe atunci de Nicolae Ceaușescu). Aici, pe un câmp din apropierea așezării Argedava, au fost cercetate, în mare secret, niște rămășițele pământești dezgropate de un sătean. Dimensiunile oaselor i-a făcut pe cercetători să creadă că au aparținut unor oameni înalți de trei – patru metri, aparent toți bărbați, care fuseseră îngropați într-un mormânt comun.

Pentru a se ascunde orice urmă niște muncitori au astupat cu buldozerul situl arheologic, iar țăranul ce anunțase descoperirea le-a spus consătenilor că se mută în Ardeal la băiatul lui. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Dintre martorii „scăpați” de regimul comunist a rămas Ionel Florea, care avea atunci 18 ani și a ajutat la săpături.  Memoriile domnului Ionel confirmă dimensiunile rămășițelor însă mai mult nu își amintește „fiindcă eram, să mă ierte baba mea, toată ziua cu ochii și măciuca după o duduie de la București”.

S-a mai găsit și o fotografie de calitate medie în care este prezentat un cercetător lângă un craniu deosebit de mare. Aceasta a fost găsită la Băneasa.

Mai mulți istorici și cunoscători ai adevărurilor oculte au coroborat cercetarea cu pasajele din Sfânta Scriptură care amintesc de giganții de pe Pământ:

„În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4)

Legendele bătrânilor spun că uriașii trăiau ca pustnici, în pădurile din Dobrogea, ieșind foarte rar pentru a lua pe nevăzute câte o vacă din sate.

Cercetări legate de existența uriașilor a făcut un savant pe nume Telică Diduleanu, profesor de istorie si academician recunoscut internațional. El a găsit în anul 2013 un os deosebit, de mărimea unui femur, însă de forma unui metacarpian (os din palmă):

„Am dus repede osul la nevasta mea care m-a ajutat să improvizez în bucătărie un aparat de radiodatare cu carbon. Osul are 2.900 de ani, aproximativ, nu pot spune mai exact fiindcă am numărat izotopii de carbon ochiometric. Eu cred că osul face parte din mormântul uriașilor, uitat probabil de comuniști la curățare”.

Citește și:

Misterul pământului "viu" și pericolele care se ascund în subteranele Bucureștiului

Cercetătorul a mai găsit în apropierea locului (de unde luase acel os) prin săpături, 4 scheletele de femeie alături de bijuterii de bronz dacice.

„Erau domnițe dacice, după bijuterii și după vârsta de deces. Osemintele foarte prost prezervate, însă am observat ceva incredibil – pelvisului femeilor fusese fisurat de mai multe ori, între fisuri fiind vizibile urme de vindecare.”

Pentru istoricul veteran acesta era un semn clar: femeile dacice încercaseră de mai multe ori să se împerecheze cu uriașii.

„S-au iubit, asta este clar. Mormântul femeilor este ceremonios aranjat, în semn de mare respect. Însă nu după tradiția dacică. Uriașii le-au îngropat cu mare drag.”

Este foarte probabil ca dragostea dintre femeile dacice și uriași să fi dus la o dușmănie cu bărbații daci.

„Oh, da, erau geloși. Și s-au luptat. Probabil de-a lungul a mai multor generații. Un tumul funerar dacic din comuna Puieni conținea o sulița imensă. Arheologii au crezut mult timp că este vorba de o armă ceremonială, însă mie mi se pare clar trofeu de război”.

Istoricul Herodot relatează un detaliu despre daci când, referindu-se la galezi, spune că erau invidioși pe avuție „cum erau Dacii pe mărimea altora”.

Tartarii din Munţii Buzăului şi osemintele de la Scăieni

Legende despre uriaşi întâlnim şi în Munţii Buzăului, la Scăieni. Aici, în cel mai vechi sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care măsurau peste 2,4 metri. Ceea ce a frapat în mod deosebit era dimensiunea craniilor, care erau cât „dovlecii de prăsilă”.

Descoperirea a fost făcută absolut întâmplător, când oamenii au vrut să planteze o livadă de meri pe o colină din zonă. Scheletele erau intacte, iar lângă ele au fost găsite mai multe fragmente de oale.

Oamenii au continuat să sape şi au dezgropat câteva schelete, dar apoi au decis să lase restul mormintelor intacte şi au încercat să sape printre ele. Ei sunt convinşi că scheletele descoperite aparţin uriaşilor despre care vorbeau legendele din bătrâni.

În vechime, cu mult înainte ca localitatea să fie atestată, se spune că zona Boziorului era locuită de uriaşi sau „tartari”. Legenda spune că aceştia ar fi construit două subterane sub nişte stânci enorme şi că tot ei ar fi sculptat Stâlpii Tainiţei, de pe muntele cu acelaşi nume, zonă în care nu poate ajunge picior de om în zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainiţa există un loc unde în stâncă sunt săpate “scaune” domneşti a căror origine este inexplicabilă pentru localnici, deoarece se află, de asemenea, la înălţimi foarte mari şi în zone inaccesibile.

Legenda tartarilor este susţinută şi de Herodot, care amintea despre ei ca despre un trib nobil şi glorios. Numiţi şi „teutari” sau „titani”, aceştia erau, relata Homer, „favoriţii zeilor”, deoarece „întreceau pe toţi oamenii în înălţime, forţă şi frumuseţe”. Ei au ridicat altare imense pe care aduceau ofrande zeilor, dar şi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţii ciclopice de apărare, după cum spunea Aristotel.

Uriaşii din Ţara Haţegului

Ţara Haţegului este şi ea plină de legende despre uriaşi. Se spune că în zonă două fete de uriaşi au ridicat cetăţi, una la Deva, una pe vârful muntelui Retezat. Cum cea de pe munte era mult mai frumoasă, cealalată fată de uriaş s-a supăart şi a aruncat cu un fier de plug, distrugând cetatea “rivalei” sale şi retezând, totodată, şi vârful muntelui despre care se spune că atunci şi-a primit şi numele.

La începutul secolului al XX-lea, în depresiunea dintre Petroşani şi Deva s-au găsit câteva schelete despre care s-a crezut că aparţineau uriaşilor. Baronul ungur Franz Nopcsa, care studiase ştiinţele naturale la Viena, a fost interesat de descoperiri şi a cercetat oasele găsite de ţărani, însă a stabilit că acestea aparţineau însă unor dinozauri pitici.

Secretul uriaşilor din Bucegi

După cum a reieşit şi din povestea scheletelor gigantice descoperite la Argedava, autorităţile au părut mai mereu secretoase în privinţa uriaşilor.

În 2009, echipa emisiunii „Acces Direct”, difuzată de Antena 1, a realizat o anchetă pe tema uriaşilor din Bucegi. După mai multe dezvăluiri privind o reţea de tunele subterane imense care s-ar regăsi în zonă, la redacţie s-ar fi primit un telefon de ameninţare, a cărui înregistrare a fost făcută publică în cadrul emisiunii. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliştilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi.
Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a fost mesajul transmis jurnaliştilor. Dacă apelul a fost adevărat sau regizat, probabil nu vom afla niciodată.
În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, la Cetăţeni (2005), sub mănăstirea Negru Vodă, personaj despre care se spune că avea el însuşi o statură impunătoare şi că îşi ţinea consfătuirile cu căpitanii pe “scaunele” domneşti săpate în stâncă la Scăieni. Şi în Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase din pământ 20 de schelete de uriaşi, dar în niciunul dintre cazuri cercetările nu au fost continuate.

Sursa: infoalert.ro

https://stiinta-mister.ro/uimitor-uriasii-descoperiti-la-giurgiu-au-fost-dusmani-ai-dacilor/

"un savant pe nume Telică Diduleanu, profesor de istorie si academician recunoscut internațional"

Sa mori tu?...

Praleo, esti atat de ... incat ma mir cum de esti in stare sa respiri singur.

I'm reading "Marea Enciclopedie a Geto Dacilor- Profeti Si Profetii Despre Romania" on Scribd. Check it out: https://www.scribd.com/doc/106705239

Lui Eminescu, în timpul vieții, nu i-au fost admise la publicare niciuna dintre poeziile care făceau referire explicit la originea dacică a poporului român, la Dacia, la Decebal, la Burebista, la Zalmoxe.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Eminescu, în peregrinarile sale de la Viena și Berlin a fost printre primii care a luat cunoștință de clarificarea confuziei dintre termenul de „got” și cel de „get” din lucrarea „Getica” lui Iordanes care, la anul 551 e.n., din cauza prigoanei împotriva a tot ce era de „origine dacică”, a atribuit cu bună știință „fabuloasa istorie a Dacilor” goților, care la acea data erau mai marii zonei peste Dacia și tratau de la egal la egal cu romanii. Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile „Memento mori ” (1872), „Odin și poetul” (1872), „Sarmis” (1881), „Gemenii” (1881), precum și în piesa de teatru „Decebal”, toate publicate după dispariția poetului.În articolul „Labirintul istoriei noastre”, Eminescu spune:

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispret și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleță, de amor de patrie și de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată”.

Astăzi se știe că Peninsula Italică a fost populată începând din sec. XIX î.e.n.; XII î.e.n. și VIII î.e.n. de importante mase de oameni, deplasate din zona Dunării de mijloc și din Balcani. În perioada stăpânirii romane, în Dacia, Dacii ”subjugați” s-au răsculat de 16 ori în cei 164 de ani de ocupație.
Nu s-a întîmplat nicăieri în lume ca cei veniți să-i facă pe localnici să renunțe la limba lor proprie, chiar dacă au stat gard în gard cu aceștia cum au stat ungurii și sașii cu românii în Ardeal, iar limba localnicilor să nu se mai vorbească nicăieri, oricât de aspre ar fi fost represiunile noilor veniți. Vezi ce se întîmplă azi în lume, în cazuri similare.

Oare nu spune destul de clar Rufus Festus (sec. IV e.n.) contemporan cu Eutropius, care consemnează la anul 372 e.n. în „Scurta istorie a poporului roman”, urmatoarele: „Traian i-a învins pe Dacii lui Decebal și a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre… dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii (Ripensis și Mediterana n.r.) în regiunea Moesiei și a Dardaniei”.
În articolul „Materialuri etnologice privind în parte și pe dl. Nicu Xenopolus”, altul decât istoricul, Eminescu spune: „M-am convins că acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva fatidic și artificial”.  În alt articol „Distinguendum est” (1881), Eminescu face o analiză dură asupra celor care s-au repezit în zilele lui să preia funcțiile de conducere ale țării:

„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscuta incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”.

Vom reuși oare, noi românii, să trecem, de zidul artificial creat în istoriografia noastră de cucerirea și stăpânirea romană în Dacia, pentru a ne pune în valoare întreaga istorie multimilenară de la începuturile locuirii Pelasgilor și Dacilor pe meleagurile noastre anterioare plecării primelor populații autohtone spre Peninsula Italică?

Dan Ion Predoiu

SURSA: http://dacia.org/dacianew/

http://www.departamentulalphacarpatica.ro/eminescu-si-ideea-descendentei-noastre-dacice/