În nordul României, în judeţul Botoşani a fost descoperit un tezaur dacic de o valoare inestimabilă. Printre obiectele din aur masiv, se afla şi o piesă cu o simbolistică aparte. Înfăţişa un animal fantastic, unicat în Europa ca reprezentare. Nici astăzi specialiştii nu ştiu cu exactitate ce reprezintă.
În anul 1960, la Stânceşti în judeţul Botoşani, pe o coamă de deal împădurit, s-a descoperit cel mai mare complex de cetăţi traco-getice din Moldova. Arheologii ieşeni, Adrian şi Marilena Florescu au demarcat două incinte fortificate cu val de pământ şi palisadă de peste 60 de hectare. Arheologii spun că ele sunt vechi de cel puţin 2500 de ani.

Practic este vorba de două cetăţi din secolele VI îHR şi care au fost locuite timp de 300 de ani, până în secolul III îHR. Doar 10% din această uriaşe aşezare fortificată a fost scoasă din pământul în care zăcea de peste 2200 de ani. Chiar şi aşa, în solul negru al Stânceştiului avea să fie descoperit un tezaur de o valoare inestimabilă.

Piesă din aur unică în Europa

În 1961, în timpul săpăturilor la cea de-a doua cetate, situată chiar în pădurea numită de localnici Baisa, arheologii ieşeni au dat cu şpaclul de podeaua dură a unei locuinţe dacice. Era din lut, pe structură de lemn şi, probabil, în urma unui incendiu pereţii au căzut grămadă peste baza locuinţei. După ce au înlăturat bucăţile de lut ars şi au desfăcut podeaua, printre cioburile unui vas de tip ”borcan” a început să strălucească aurul.

Erau mai multe piese din aur şi argint îngrămădite în vas. Arheologii şi-au dat seama că este vorba de un mic tezaur, fiindcă depunerea lor era intenţionată. ”Astfel, în zona mediană a laturii de nord a locuinţei II, sub dărâmăturile de pereţi (masive în acest sector) la 0,40 m depărtare (de perete) în interiorul locuinţei, s-a constatat că podina a fost uşor adâncită, pentru a se crea un mic lăcaş cu diametrul de 25 cm, în care a fost pus un borcan lucrat cu mâna din pastă cenuşie brună, uşor bitronconic, cu marginea buzei întărită, fără decor”, scria Adrian Florescu în lucrearea dedicată descoperirilor de Stânceşti, ” Cetăţile Traco-Getice din secolele VI-III A CHR de la Stânceşti (jud. Botoşani)”.
Piesa din aur la momentul descoperirii FOTO ”Cetatile traco-getice din secolele VI-III îHR de la Stânceşti” editura Cetatea de Scaun

În total erau două aplici folioforme din aur, doi psalii din argint şi alte piese folosite de călăreţii războinici la echiparea de luptă a cailor. Dar ceea ce a atras din start atenţia arheologilor a fost o piesă din aur masiv, al cărui model, spun specialiştii, este unicat în Europa. A fost descrisă de Adrian Florescu cel care a descoperit-o.

”Lucrată din foaie de aur - foarte subţire - reprezentând o figură zoomorfă fantastică, în linii generale, ea apare sub forma unui peşte, cu cap de mistreţ şi coadă de pasăre şi realizată în tehnica presiunii. Foaia de aur destul de subţire pentru a avea o mare maleabilitate a fost presată pe un tipar din lemn (cu ajutorul probabil al unui obiect tot din lemn). Modelată astfel, foaia s-a aplicat peste un suport dintr-un material mai rezistent. N-ar fi exclus să fie vorba eventual de acelaşi tipar de lemn având însă o grosime de 15 mm, fixarea foii modelate făcându-se prin îndoirea sa din jur împrejur peste suportul respectiv. Maniera stilistică în redarea trăsăturilor specifice acestei reprezentări zoomorfe, sub aspectul anatomic, dovedeşte un nivel artistic superior fiind vorba de un produs al unui atelier de specialitate. În afară de originalitatea pe care o întruchipează, obiectul în discuţie atrage atenţia prin valoarea dimensiunilor din punct de vedere zoomorf”, preciza Adrian Florescu. Piesa este lungă de 478 mm şi lată de 96 de mm.

Semnificaţiile simbolului dacic

Misterioasa reprezentare zoomorfă cu cap de mistreţ, corp de peşte şi coadă de pasăre, are cu siguranţă semnificaţii adânci. Nici până astăzi descifrate însă. Cu toate acestea specialiştii au avansat o serie de ipoteze. În primul rând arheologul Adrian Florescu şi Ştefan Burda consideră că este vorba de o simbolistică reflectând credinţele dacilor privind structura universului.

Capul de mistreţ semnifică-pământul, coada de pasăre-văzduhul, iar corpul de peşte-apele, ca şi cele trei stări de agregare. Totodată pentru Adrian Florescu piesa reprezintă şi un semn al puterii, unui lider local, unei căpetenii traco-getice care conducea cetăţile. Mai mult decât atât specialiştii se gândesc şi la posibilitatea reproducerii în aur la scară redusă a unui steag de luptă a războinicilor traco-geţi de la Stânceşti. Se bănuieşte de altfel că mistreţul era animalul totemic al triburilor din această zonă.

Pradă de război sau echipamentul unui „rege“ nordic ?

Majoritatea specialiştilor susţin că piesa unicat din cetăţile traco-getice de la Stânceşti nu a fost lucrată de un meşter dac. Se avansează ideea că a fost fie luată pradă de război, fie „importată” de la sciţi, călăreţii războinici de origine iraniană din stepele nord-pontice. Pentru mulţi dintre aceşti specialişti simbolurile scitice sunt grăitoare.

”De altfel, pentru originea scitică a acestor obiecte pledează şi analogiile ce se pot stabili cu piesele identice găsite în kurganul de la Soloha şi în alte descoperiri învecinate din sudul Uniunii Sovietice.[….]Sub presiunea triburilor sarmate, sciţii din câmpiile nord-pontice au exercitat, la rândul lor, o presiune asupra teritoriilor stăpânite de geţi. Pentru apărare, aceştia au construit fortificaţii ca acelea de la Stânceşti, Cotnari, Moşna etc. Una dintre luptele purtate de geto-daci a prilejuit şi moartea căpeteniei scitice căreia i-au aparţinut aceste piese, care astfel au trecut în posesia geto-dacilor. Căci, în mod logic, asemenea podoabe de aur nu puteau constitui obiectul unor schimburi comerciale”, preciza specialistul Mihai Gramatopol.
În primul rând, Adrian Florescu constantă că piesele din tezaur sunt de fapt piese de harnaşament, folosite de călăreţii războinici. Frumoasa piesă simbolică din aur, era folosită ca ornament pe pieptul calului, amplasată pe cureaua care lega părţile laterale ale harnaşamentului. Totodată, celelalte două piese din aur sunt obrăzare pentru protejarea urechilor calului. Aceste date vin în favoarea prezumţiei că au aparţinut unei căpetenii scitice, doborâte în luptă de războinici traco-geţi de la Stânceşti.

O altă ipoteză este că acestea au fost luate pradă de la sciţi dar au fost folosite de căpetenia care conducea cele două cetăţi, un ”rege” traco-getic din nord care purta lupte dese cu bastranii şi sciţii. El şi-ar fi împodobit calul cu aur. Totodată sub influenţa sciţilor, cred istorici, războinicii traco-geţi iniţial adepţii războiului pedestru, au dezvoltat o tradiţie a călăreţilor-războinici. Drept dovadă stau şi numărul mare de piese de harnaşament descoperite în cetate de la Stânceşti. Totodată poate fi vorba de călăreţi care luptau atât cu lancea dar şi trăgeau după model scitic cu arcul din goana calului, după cum o arată şi numeroasele vârfuri de săgeţi şi de lance descoperite în interiorul cetăţii.

Uriaşele cetăţi au sfârşit în lanuri de porumb

Aceste două uriaşe cetăţi au fost ridicate, spun istoricii împotriva invaziilor sciţilor împinşi la rândul lor de sarmaţi în stepele nord-pontice. ”Au fost ridicate de strămoşii noştri pentru a proteja populaţia autohtonă împotriva invaziilor popoarelor nomade din stepele de la nordul Mării Negre“, preciza Gramatopol. Au fost abandonate în secolul III ÎHR probabil în urma invaziei bastarnilor, o populaţie germanică, combinată cu o nouă invazie din stepele nord-pontică, cărora populaţiile traco-getice de la Stânceşti nu i-au mai putut face faţă, după o rezistenţă de mai bine de 300 de ani.
Deocamdată, sfârşitul cetăţilor de la Stânceşti şi a războinicilor care le-au locuit rămân un mister. La fel şi semnificaţiile exacte ale simbolului dacic. Misterul a fost şi mai mult adâncit de autorităţile naţionale şi locale de după 1990. Deşi sunt de o importanţă arheologică uriaşă, cetăţile au fost retrocedate.

Mai precis pământul pe care se află a fost dat ţăranilor din Stânceşti. Acum peste uriaşele aşezări se cultivă porumbul. Doar vânătorii de comori mai sunt interesaţi şi arheologii de la Botoşani care fac încercări disperate de a salva materialul arheologic care încă se mai află neexplorat în pământ. Piesa unicat alături de celelalte elemente de tezaur pot fi admirate la Botoşani la Muzeul Judeţean de Istorie sau în original la Muzeul Naţional de Istorie în sala Tezaurului.

https://m.adevarul.ro/locale/botosani/secretele-tezaurului-dacic-stancesti-animalul-fantastic-aur-cap-mistret-corp-coada-pasare-1_5592aa7dcfbe376e35b9939c/index.html

Legătura mistică dintre Mihai Eminescu şi daci: ce s-a descoperit sub casa copilăriei poetului, din Ipoteşti, în urma săpăturilor arheologice 10

3 Jul 2015 06:10:23

Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Specialişti în eminescologie spun că Eminescu a avut o pasiune ascunsă şi stranie pentru civilizaţia dacică. Mai mult decât atât, aceştia spun că au existat coincidenţe stranii care ar scoate în evidenţă o legătură mistică între poet şi strămoşii săi.
Eminescu şi dacii. În afară de câteva poezii şi afirmaţii în legătură cu strămoşii său, marele poet botoşănean nu părea să aibă o afinitate deosebită faţă de acest subiect şi nicio înclinaţie aparte.

Cu toate acestea, sunt specialişti care s-au ocupat de acest subiect, printre care şi unul dintre cei mai importanţi eminescologi, Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural şi membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Aceasta crede că există o legătură mistică, transcedentală, între marele poet şi daci. Publicista spune că de-a lungul timpului au avut loc ”coincidente tulburătoare”, care au scos la iveală o latură şi o pasiune necunoscută a poetului Mihai Eminescu.

Eminescu, poetul pasionat de daci

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării originii latine şi descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci.
Specialiştii spun însă că au dovezi, că Eminescu era un pasionat de daci. În primul rând totul ar fi început la Cernăuţi acolo unde a fost elev de gimnaziu. ”Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu «Perit-au dacii», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean care a fost Eminescu cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel, susţine că ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri”, precizează Lucia Olaru Nenati. Totodată cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului.

”Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”, adaugă Lucia Olaru Nenati. Totodată au fost identificate şi poezii în care apar acest gen de motive şi preocupare pentru daci, precum ”Genaia”, ”Miradoniz”, ”Memento mori”, ”Sarmis”, ”Gemenii”, ”Rugăciunea unui dac”.

Eminescu a locuit deasupra unei case dacice

O serie de specialişti şi oameni de litere sunt de părere că pasiunea lui Eminescu pentru daci nu este întâmplătoare, existând o legătură mistică între acesta şi strămoşii săi. Eminescologul Lucia Olaru Nenati spune de exemplu că pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află culmea un fragment din poemul ”Rugăciunea unui dac”. Cu toate acestea cea mai tulburătoare concidenţă, din acest punct de vedere, spune Lucia Olaru Nenati, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit. Mai precis, în anii ’70, Lucia Olaru Nenati era muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti şi a demonstrat că aceea casă care era prezentată turiştilor drept casa lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită tocmai în 1935.

Totodată specialistul a arătat locul exact unde se afla casa veche a familie Eminovici. Obiectivul a fost relocat şi au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei, vechii case a familiei Eminovici. Săpăturile au fost efectuate de profesorul Paul Şadurschi, atunci director al Muzeului Judeţean Botoşani, arheologul Liviu Şovan. La un moment dat printre ruine, povesteşte Lucia Olaru Nenati, a avut loc o descoperire uimitoare. Exact sub casa familiei Eminovici, pe acelaşi amplasament, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace, după cum arăta şi inventarul arheologic descoperit.

Mai mult decât atât, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai Eminescu, era o vatră dacică. ”Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni”, povesteşte Lucia Olaru Nenati.

Amfora romană şi legăturile mistrice dintre Eminescu şi daci

Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra şi o căţuie dar şi o amforă proabilă de provenienţă romană ajunsă fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. ”În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan.
Descoperirea a aprins numaidecât imaginaţia poeţilor şi jurnaliştilor din aceea perioadă. De exemplu acestei descoperiri i-a fost dedicat un articol în Flacăra prin care se vedea o legătură între Eminescu şi vatra dacică. Apoi poetul George Tomozei publică o poezie, ”Istoria unei amfore”, în care sugerează aceeaşi legătură transcedentală dintre poet şi strămoşii săi prin vatra dacică, simbol magico-religios din cele mai vechi timpuri. În urma acestor descoperiri, specialistul Lucia Olaru Nenati, crede că a existat o legătură mistică între Eminescu şi civilizaţia dacică, creaţiile sale referitoare la această populaţie nefiind întâmplătoare.

”Iată deci cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare”, arată Lucia Olaru Nenati. O legătură aparte între Eminescu şi civilizaţia dacică vede şi academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog.

”Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului”, arăta Mihai Cimpoi, citat din lucrarea lui Vlad Zbîrciog, ”Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească”.

https://m.adevarul.ro/locale/botosani/legatura-mistica-mihai-eminescu-daci-s-a-descoperit-casa-copilariei-poetului-ipotesti-urma-sapaturilor-arheologice-1_55940286cfbe376e35c29905/index.html

Citat din dalearober
Legătura mistică dintre Mihai Eminescu şi daci: ce s-a descoperit sub casa copilăriei poetului, din Ipoteşti, în urma săpăturilor arheologice 10

3 Jul 2015 06:10:23

Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Specialişti în eminescologie spun că Eminescu a avut o pasiune ascunsă şi stranie pentru civilizaţia dacică. Mai mult decât atât, aceştia spun că au existat coincidenţe stranii care ar scoate în evidenţă o legătură mistică între poet şi strămoşii săi.
Eminescu şi dacii. În afară de câteva poezii şi afirmaţii în legătură cu strămoşii său, marele poet botoşănean nu părea să aibă o afinitate deosebită faţă de acest subiect şi nicio înclinaţie aparte.

Cu toate acestea, sunt specialişti care s-au ocupat de acest subiect, printre care şi unul dintre cei mai importanţi eminescologi, Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural şi membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Aceasta crede că există o legătură mistică, transcedentală, între marele poet şi daci. Publicista spune că de-a lungul timpului au avut loc ”coincidente tulburătoare”, care au scos la iveală o latură şi o pasiune necunoscută a poetului Mihai Eminescu.

Eminescu, poetul pasionat de daci

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării originii latine şi descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci.
Specialiştii spun însă că au dovezi, că Eminescu era un pasionat de daci. În primul rând totul ar fi început la Cernăuţi acolo unde a fost elev de gimnaziu. ”Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu «Perit-au dacii», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean care a fost Eminescu cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel, susţine că ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri”, precizează Lucia Olaru Nenati. Totodată cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului.

”Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”, adaugă Lucia Olaru Nenati. Totodată au fost identificate şi poezii în care apar acest gen de motive şi preocupare pentru daci, precum ”Genaia”, ”Miradoniz”, ”Memento mori”, ”Sarmis”, ”Gemenii”, ”Rugăciunea unui dac”.

Eminescu a locuit deasupra unei case dacice

O serie de specialişti şi oameni de litere sunt de părere că pasiunea lui Eminescu pentru daci nu este întâmplătoare, existând o legătură mistică între acesta şi strămoşii săi. Eminescologul Lucia Olaru Nenati spune de exemplu că pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află culmea un fragment din poemul ”Rugăciunea unui dac”. Cu toate acestea cea mai tulburătoare concidenţă, din acest punct de vedere, spune Lucia Olaru Nenati, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit. Mai precis, în anii ’70, Lucia Olaru Nenati era muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti şi a demonstrat că aceea casă care era prezentată turiştilor drept casa lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită tocmai în 1935.

Totodată specialistul a arătat locul exact unde se afla casa veche a familie Eminovici. Obiectivul a fost relocat şi au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei, vechii case a familiei Eminovici. Săpăturile au fost efectuate de profesorul Paul Şadurschi, atunci director al Muzeului Judeţean Botoşani, arheologul Liviu Şovan. La un moment dat printre ruine, povesteşte Lucia Olaru Nenati, a avut loc o descoperire uimitoare. Exact sub casa familiei Eminovici, pe acelaşi amplasament, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace, după cum arăta şi inventarul arheologic descoperit.

Mai mult decât atât, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai Eminescu, era o vatră dacică. ”Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni”, povesteşte Lucia Olaru Nenati.

Amfora romană şi legăturile mistrice dintre Eminescu şi daci

Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra şi o căţuie dar şi o amforă proabilă de provenienţă romană ajunsă fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. ”În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan.
Descoperirea a aprins numaidecât imaginaţia poeţilor şi jurnaliştilor din aceea perioadă. De exemplu acestei descoperiri i-a fost dedicat un articol în Flacăra prin care se vedea o legătură între Eminescu şi vatra dacică. Apoi poetul George Tomozei publică o poezie, ”Istoria unei amfore”, în care sugerează aceeaşi legătură transcedentală dintre poet şi strămoşii săi prin vatra dacică, simbol magico-religios din cele mai vechi timpuri. În urma acestor descoperiri, specialistul Lucia Olaru Nenati, crede că a existat o legătură mistică între Eminescu şi civilizaţia dacică, creaţiile sale referitoare la această populaţie nefiind întâmplătoare.

”Iată deci cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare”, arată Lucia Olaru Nenati. O legătură aparte între Eminescu şi civilizaţia dacică vede şi academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog.

”Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului”, arăta Mihai Cimpoi, citat din lucrarea lui Vlad Zbîrciog, ”Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească”.

https://m.adevarul.ro/locale/botosani/legatura-mistica-mihai-eminescu-daci-s-a-descoperit-casa-copilariei-poetului-ipotesti-urma-sapaturilor-arheologice-1_55940286cfbe376e35c29905/index.html

Tarabostele de la Cetăţeni
Cătălin Borangic
Preambul:
The archaeological site at Cetăţeni is one of the most important residence of its kind
for the geto-dacian warrior elites, due to its affiliantion to the military alliance who built the
dacian kingdom in the Orăştie mountains, fact that is substantiated by the fortress, the graves
and weapons that were discovered here. A second reason for the importance of this site is
given by the trading and production role it had in that period, role that was the root of a long
period of prosperity. Both aspects make the status, the importance and the power of these
military and political elites a bit more clear, also for the founders and rulers that controled the
fortress, the passage and the whole settlement from.. here.

Caracterul războinic al geto-dacilor răzbate vizibil din textele antice, iar descoperirile
arheologice, care au relevat fortificaţii, morminte şi armament, îl confirmă şi îi justifică
renumele dobândit. Dimensiunea fenomenului militar din spaţiul nord-dunărean determină
existenţa unor elite a căror preocupare principală a fost războiul şi care beneficiau de un
statut aparte în cadrul comunităţilor lor. Aceşti profesionişti ai armelor, aparţineau, din punct
de vedere social, vârfurilor scării sociale, ei înşişi fiind ierarhizaţi, demonstrând încă o dată
complexitatea sistemului social şi militar care îi conţinea.

Obiecte de prestigiu, armele, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului lor un
rol special, contribuind la afirmarea poziţiei sale, prin eficacitatea lor marţială şi prin faptul că
posesia lor necesita un efort economic considerabil. Ornamentarea armelor, în diferite moduri, ca
şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestor echipamente, precum şi
investirea lor cu anumite calităţi magice şi simboluri ale căror sensuri şi conotaţii pot fi, cel
mult, presupuse. Plecând de la aceste premise, se poate încerca creionarea imaginii războinicului, ca
membru marcant al comunităţii, exponent al autorităţii, cu îndatoriri preponderent sau
exclusiv militare. Lipsa informatiilor scrise, mai puţin supuse echivocului, sau ambiguitatea ori
caracterul lacunar al celor existente, ne lasă, în cele mai multe cazuri, fără detalii suficiente
ale acestor realităţi istorice. În ciuda acestei penurii, documentele arheologice suplinesc vidul
de cunoaştere, oferind o fereastră spre trecut, chiar dacă mult mai tehnică decât ar fi făcut-o
izvoarele scrise. Pentru a ilustra această stare este suficient să privim cazul unui astfel de războinic,
despre care nu ştim nimic la modul personal, dar care posedă o sumă de circumstanţe care îl
fac un caz interesant. Este vorba despre „tarabostele de la Cetăţeni”, etichetă generică, asupra
căreia voi reveni.

Personajul în cauză a trăit undeva între secolele II–I. î.Hr., deşi aşezarea a fost, mai mult ca sigur, ceva mai veche[1]. Perioada a fost deosebit de efervescentă, politic, militar şi economic, dominată vizibil de expansiunea în bazinul mediteraneean a puterii romane şi intrarea treptată a Peninsulei Balcanice sub autoritatea acesteia. Frământările nu au lăsat indiferentă lumea barbară din zona Dunării de Jos, neliniştind triburile geto-dacice, îngrijorate de apropierea unui duşman atât de puternic. Nelinişti concretizate prin amplificarea fenomenului militar în zonă şi materializate politic prin edificarea regalităţii dacice, ulterior. În acest tablou general poate fi aşezat şi războinicul-taraboste înmormântat aici. Calitatea de membru al elitei militare este dată de arsenalul specific, cea mai spectaculoasă piesă de armament fiind cămaşa de zale. Exceptând armura celtică de la Ciumeşti, care a aparţinut unui războinic ce a trăit în a doua jumătate a secolului III î.Hr., zalele de la Cetăţeni sunt cele mai timpurii piese de acest tip[2], din Dacia preromană. Fragmentele cuirasei au fost supuse unor arderi intense, iar pe cămaşă erau fixate, cu ajutorul unei plase de sârmă din fier, aplice ornamentale, aşa-zisele „lunule”, realizate din tablă de aur[3]. Inventarul aparţine unui mormânt complex, ce a beneficiat de o atenţie deosebită acordată amenajării funerare, inspirată din modele greceşti şi căruia îi mai aparţinea şi un umbo de fier, alte resturi de arme, podoabe de aur, argint şi bronz, monede, mărgele de sticlă, fragmente ceramice, oase calcinate[4]. Situaţia acestui mormânt nu pare să fie deloc limpede şi spuneam despre tarabostele de aici că este o denumire generică, deoarece în depozitele altor instituţii muzeale există alte fragmente de armuri de zale, ce par a proveni din acest sit. Astfel, şase fragmente se află la Bucureşti (din care patru figurează ca „donaţie Dinu Rosetti” la MNIR[5], iar două şi ornamentele de aur la MMN[6]), încă patru bucăţi sunt la Câmpulung Muscel[7], iar un alt fragment[8], net diferit de celelalte, se afla la Piteşti[9]. În aşteptarea unor analize metalografice care ar pune ordine în dezordinea cauzată de dispersia pieselor provenind din această zonă, putem accepta ipoteza că la Cetăţeni au fost înmormântaţi mai mulţi nobili războinici, succesiv[10], rămânând, deocamdată, ca problematica să fie tratată la fel de generic.

A doua piesă de echipament este un umbo de fier, element metalic destinat să ranforseze scutul de lemn (posibil stratificat), acoperit probabil şi cu o piele groasă pentru o mai mare rezistenţă. Din păcate, nici această componentă nu a avut o soartă mai fericită, singurele indicii fiind simple semnalări, fără să existe desene sau imagini ale piesei[11]. Mai mult noroc a avut vârful de lance descoperit în acelaşi areal, care, deşi s-a pierdut ulterior, a fost desenat[12]. Acesta este inventarul marţial recuperat, uneori doar teoretic, din depunerile funerare asociate „tarabostelui de la Cetăţeni” şi arsenalul este departe de a fi complet, depuneri funerare similare completând un tablou din care nu lipsesc spadele, pumnalele curbe sau piesele de harnaşament, inventar relativ unitar la elitele militare în discuţie. Exceptând zalele, celelalte piese sunt comune în arsenalul oricărui razboinic, oricât de sărac ar fi fost. O lance, arc, săgeţi şi scut sunt un minim, fără de care noţiunea de luptător pare lipsită de sens. Armura însă modifică fundamental statutul decedatului, în primul rând prin valoarea ei economică, iar apoi prin gradul de protecţie oferit. Obiecte de prestigiu, armurile de zale, confereau posesorului o imagine aparte, contribuind la afirmarea poziţiei sale sociale şi militare, acestea fiind echipamente dificil de realizat, de procurat şi de întreţinut. Ornamentarea lor şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestora, precum şi învestirea lor cu anumite încărcături magico-religioase al căror sens şi importanţă trimit spre conexiunile dintre spiritualitate şi fenomenul militar nord-dunărean[13]. Complexitatea armurilor de zale reclamă o serie de circumstanţe şi un cumul de factori, din care nu lipsiţi de sens sunt cei economici, vârfurile aristocraţiei politico-militare fiind singurele care îşi puteau permite un arsenal de acest gen, iar posesia lui situa proprietarul la cel mai înalt nivel de dotare din perioadă[14]. Faptul că „tarabostele de la Cetăţeni” şi-a împodobit armura cu acele „lunule” de aur[15], este o dovadă în plus a puterii sale, subliniind, prin prezenţa lor, potenţa economică, statutul şi prestigiul social, dobândit prin calitatea de războinic de temut.

O paralelă cu mai târziul mormânt princiar de la Cugir, plecată de la prezenţa metalelor preţioase în contextul funerar, deşi nu este lipsită de sens, se opreşte la atât. Dacă războinicul dac de peste munţi a beneficiat de o înmormântare cu adevărat fastuoasă, din care nu au lipsit armele bogate, bijuteriile, caii şi carul său, antecesorul său de la Cetăţeni a dus cu sine mult mai puţine. Diferenţa este semnificativă, dar ea este o rezultantă directă a locului şi momentului istoric diferit în care au trăit cei doi seniori războinici. Şi, desigur, deosebirea este subsumată sistemelor politice şi economice diferite, care i-au generat şi în limitele cărora şi-au tăit destinele. Chiar dacă situaţia tumulului de la Cugir nu este cu mult mai fericită, din punctul de vedere al tratării şi publicării integrale a descoperirilor, este evident că personajul depus în mormântul tumular a beneficiat de atenţia şi consideraţia comunităţii din care a făcut parte şi care i-a organizat funeraliile. Puterea economica a acestui individ, sau a comunităţii lui, era, fără îndoială, însemnată şi se baza pe resursele fertilei văi a Mureşului, pe infrastructura regalitatii dacice, cu care trebuie pus în rezonanţă. „Tarabostele de la Cetăţeni” nu avea în spate un regat, cel puţin nu unul de care să ştim noi. Cu siguranţă că în epocă vor fi existat destui basilei locali în zonă, de mai mică sau mai mare importanţă, iar stăpânul cetăţuii din defileu a fost unul dintre ei. Păstrând analogia cu mormântul de la Cugir, ne putem întreba care a fost sursa acestei bogăţii? Putea fi un mercenar norocos, întors acasă îmbogăţit, în urma serviciilor sale. Mormântul, cu o construcţie de vădită inspiraţie elenistică, e un bun, dar nu suficient, argument. Nu ar fi fost singurul care a luptat departe de casă, cu circa un secol mai devreme, căpetenia celtică de la Ciumeşti făcuse acelaşi lucru, chiar dacă se pare că nu avusese suficient noroc, cât să se întoarcă în viaţă la sălaţul sau. Armele sale arată, însă, limpede, că văzuse multe locuri depărtate, în decursul zbuciumatei sale vieţi. Chiar dacă geţii prinseseră şi ei gustul succeselor militare, luptând pentru bani sau efectuând doar raiduri de jaf în sud[16], nu ştim dacă acest taraboste fusese mercenar, dar nici că nu fusese implicat în evenimente militare dincolo de Dunăre[17]. Armele sale par de factură locală, spre deosebire de cămaşa de zale din tumulul II de la Popeşti, care are analogii în mediul celto-tracic sud-dunărean[18], lancea şi scutul sunt arme comune, singurul element care face trimitere neechivocă în mediul elenistic, fiind mormântul efectiv, dar care putea fi opera unor meşteri umblaţi prin lume sau chiar a unor constructori greci, aduşi special. Oricum ar fi, în ciuda originalităţii amenajării funerare în spaţiul geto-dac[19], mormântul rămâne o prea subţire legătură directă, a tarabostelui cu lumea mediteraneeană.

Cercetătorii care au adus în discuţie cazul „Cetăţeni” sunt majoritar de acord că poziţia geografică a sitului, ca punct obligat de trecere[20], a stat nu doar la baza bunăstării personale a căpeteniilor locale, ci chiar la dezvoltarea locuirii geto-dacice din zonă[21] (Fig. 1). Bogatul material arheologic pus în legătură nemijlocită cu activităţile comerciale, nu lasă loc de multe îndoieli. Sunt descoperite aici numeroase fragmente ceramice, dintre care cele de amfore sunt deosebit de importante, monede greco-macedonene, romane şi locale, elemente care contureaza destul de clar sursa averii căpeteniilor din cetatea care controla vadul comercial. Statutul de factorie, prin care treceau rafinatele mărfuri din sud, în special vinuri de calitate şi ulei de măsline, era condiţionat de schimbarea vectorului de transport. Navele greceşti, probabil bireme, urcau pe Dunăre şi apoi intrau pe gurile afluenţilor, atât cât le permitea pescajul, apoi marfa era transbordată, fie în luntri[22], fie în mijloace de transport terestre (Fig. 3). Este posibil ca din aceste puncte, mărfurile erau preluate de către comercianţi localnici[23], dar nimic nu ne împiedică să presupunem că negustorii greci ajungeau personal în îndepărtatul emporium de la Cetăţeni. Ceea ce pare sigur este că, în ambele cazuri, era absolut necesară protecţia unui senior local, suficient de puternic, care să gireze cu propriile gărzi siguranţa mărfurilor şi viaţa oamenilor. Ar fi prea mult poate să admitem că însuşi tarabostele negustorea, ştim prea puţine despre atribuţiile şi funcţiile nobilimii, dar dacă ne raportăm la moştenirea culturală a comunităţilor războinice de indo-europeni[24], căpetenia se limita la a gestiona fenomenul spre propriul profit, nu doar de la înălţimea funcţiei sale marţiale, ci şi din aceea a propriei dave.

Am adus în discuţie fortificaţia[25, inerentă unei aşezări atât de prospere, pentru a evidenţia puterea militară, dar mai ales economică a tarabostelui. Cazuri similare sunt ceva mai rare, nobili războinici geto-daci asociaţi unei fortificaţii întâlnim la Cugir, Piatra Craivii, Tilişca şi mai apropiatele, geografic şi cronologic, Zimnicea, Radovanu, Popeşti[26] şi Albeşti27]. Din nou trebuie subliniată prosperă afacere datorată trecătorii, „proprietarul” acesteia fiind mult mai avut decât, spre exemplu, omonimii lui care stapâneau defileul Oltului[28], ale căror morminte sunt mult mai cazone. Avem, aşadar, cea mai probabilă sursă a puterii economice a „tarabostelui de la Cetăţeni” şi anume comerţul cu produse de lux, provenite majoritar din sudul greco-elenistic. Urmele acestui negoţ sunt vizibile şi numeroase, dar, ca orice tranzacţie, această activitate presupune o dualitate, presupune e un truism deja, o tranzacţie. Oare ce mărfuri se schimbau în târg, sub privirea şi cu încuviinţarea bogatului senior local? Ce promisiuni de câstiguri bune îi puteau face pe greci, sau pe alţii, să se aventureze atât de departe în nord, spre locuri în care îţi puteai pierde lesne avutul şi viata? Istoricii care au abordat problematica schimburilor comerciale dintre negustorii greci şi romani, pe de o parte, şi cei autohtoni, pe de alta, abordează destul de ambiguu contribuţia geto-dacilor la acest binom, mărfurile presupuse spre schimb fiind vite, piei, blanuri, lână, miere, grâne, ceară, lemn, sare, aur, argint, sclavi, cai de prăsilă29]. Exceptând exportul de sclavi, ce nu putea îmbogăţi sau susţine atâta vreme prosperitatea unui basileu local, fără să lase vreo menţiune sau urmă indubitabilă, sarea şi metalele preţioase ramân singurele mărfuri ce meritau, cu adevărat, riscurile unei călătorii atât de îndepărtate.

Exploatarea sării a avut câteva caracteristici importante, în primul rând uşurinţa extragerii, depozitele fiind, în zonă, la suprafaţă[30] şi apoi imensa piaţă de desfacere sudică, lipsită şi avidă de acest important mineral[31]. În ciuda acestor oportunităţi, e improbabil ca, în ciuda puterii sale, „tarabostele de la Cetăţeni” putea controla eficient aceasta sursă de venit, Ocnele Mari sau Telega fiind prea departe de reşedinţa sa, singur Slănicul putând fi în raza lui de acţiune. Desigur, această dispersie a puterii este o presupunere, căci nu ştim care era forţa entităţii politico-militare despre care vorbim şi nici care erau salinele exploatabile în perioadă, scenariul propus nu elimină resursele de sare de pe lista de venituri a tarabostelui geto-dac, dar nici nu limitează în vreun fel beneficiile din această direcţie. Dintre metalele preţioase, argintul lipseşte cu desăvârşire, atât din aria pe care o putem presupune generos că se afla sub controlul davei de la Cetăţeni, cât şi din zonele limitrofe cu care putem admite un astfel de schimb. Raritatea acestui metal nobil în zonă arată clar că era o marfă adusă din alte părţi, nicidecum una exportată. La fel de posibil este ca metalul să fi fost obţinut din monedele greceşti topite şi apoi prelucrat în atelierele locale.

Mult mai nuanţat putem discuta despre o altă posibilă sursă de venit, ceva mai sigură, şi anume exploatarea aurului. Spre deosebire de argint, aurul se găsea în albia râului Dâmboviţa[32] sau în pietrişurile apropiate de la Gemenea (com. Gemenea-Brătuleşti, jud. Dâmboviţa), una din puţinele surse de aur accesibile direct (Fig. 4). Nimic nu ne împiedică să admitem că aceste locuri nu erau cunoscute şi exploatate şi în antichitate sau că aurul era exclusiv spălat din albiile râurilor[33]. „Lunulele” ce decorau armura războinicului sau rhytonul miniatural de aur, sunt elemente care permit ipoteza potrivit căreia dinaştii locali ar fi direcţionat spre negoţ o parte din metalul preţios extras. Privind retrospectiv variantele luate în calcul, apare ca evidentă sursa principală a prosperităţii, dominarea trecătorii şi vămuirea traficului prin aceasta, completată de controlul asupra unor saline şi a resurselor aurifere locale, la care am putea adăuga calitatea de războinic, ce ar fi putut să îi rotunjească veniturile. Distrugerea fortificaţiei şi pauperizarea, apoi părăsirea definitivă a aşezării, sunt reciproc determinate de către modificarile politice zonale. Mutarea centrului de putere geto-dacic în munţii Orăştiei, în directă relaţie cu prezenţa romană la Dunăre, a dus la modificarea rutelor comerciale şi implicit a reorientării resurselor ce altă dată susţineau economic comunitatea[34].

Revenind la războinicul stăpân al locurilor, sau la linia lui dinastică, pentru a fi mai precişi, putem împărţi puterea deţinută şi afişată în două părţi, una destinată „lumii vii” şi aici se pot include atât rezidenţa fortificată[35], cât şi arsenalul personal, cele două ipostaze transmiţând peste timp o imagine estompată a realităţii efective. A doua parte a imaginii elitei este cea destinată „lumii de dincolo”, dar ambele ideologii reflectă puternica legătură dintre caracterul marţial al basileului şi societatea care l-a generat. Armele, bogăţia, cetatea şi mormântul jalonau şi menţineau vizibilă distanţa dintre el şi ceilalţi, subliniindu-i identitatea şi forţa. Aceste repere relevă un model identitar afişat în timpul vieţii, dar şi după moarte, de către acest senior al războiului, atât în raport cu duşmanii lui, dar, mai ales, în faţa propriei culturi. Privită din acest unghi, viaţa misteriosului „taraboste piefig[36] de la Cetăţeni” devoalează structurarea şi ierarhizarea societăţii, asupra căreia îşi exercita controlul. Prezenţa armamentului, existenţa fortificaţiei, abundenţa şi valoarea materialului arheologic recuperat, amenajările funerare elaborate, sunt elemente care construiesc imaginea acestei elite, capabile să îşi impună autoritatea, dacă era necesar chiar prin forţă. Această elită, al cărei membru de vază era tarabostele, a fost capabilă să mobilizeze şi să susţină economic eforturile militare şi arhitectonice, care au făcut din Cetăţeni un punct de reper important în economia şi demografia zonală. „Tarabostele de la Cetăţeni”, şi tot ceea ce ştim despre el confirmă, a fost unul dintre acei profesionişti ai armelor, posesori ai unei ideologii marţiale constituită pe îndelungata tradiţie războinică. În ciuda a ceea ce cunoaştem despre acest taraboste, nu ştim şi probabil nu vom afla niciodată cum se numea, al cui fiu era, cum se chema cetatea, cărui trib îi aparţinea şi alte asemenea amănunte care compun, de fapt, istoria. Ştim că el a existat, că a fost un om de arme, bogat şi puternic, ştim că a avut numeroase legături cu lumea mediteraneeană şi că a stăpânit, din fortăreaţa lui, trecătoarea şi aşezarea. Mai ştim că a fost înmormântat ca un raăzboinic de seamă, lângă dava lui, cu toată cinstea cuvenită. Rudele lui, cel mai probabil chiar moştenitorul său, s-au îngrijit ca toate să fie după datină. Cine ştie dacă nu chiar acest moştenitor, împreună cu cetele lui, nu a trecut apoi munţii, prin locurile pe care le ştiau prea bine, ca să se alăture acelei megále arché, ridicată de getul Burebista? Sau numele acestui moştenitor sau, poate, al fiului lui să fi fost chiar Burebista?

http://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/stiinte-auxiliare/arheologie/tarabostele-la-cetateni

Citat din dalearober
Tarabostele de la Cetăţeni
Cătălin Borangic
Preambul:
The archaeological site at Cetăţeni is one of the most important residence of its kind
for the geto-dacian warrior elites, due to its affiliantion to the military alliance who built the
dacian kingdom in the Orăştie mountains, fact that is substantiated by the fortress, the graves
and weapons that were discovered here. A second reason for the importance of this site is
given by the trading and production role it had in that period, role that was the root of a long
period of prosperity. Both aspects make the status, the importance and the power of these
military and political elites a bit more clear, also for the founders and rulers that controled the
fortress, the passage and the whole settlement from.. here.

Caracterul războinic al geto-dacilor răzbate vizibil din textele antice, iar descoperirile
arheologice, care au relevat fortificaţii, morminte şi armament, îl confirmă şi îi justifică
renumele dobândit. Dimensiunea fenomenului militar din spaţiul nord-dunărean determină
existenţa unor elite a căror preocupare principală a fost războiul şi care beneficiau de un
statut aparte în cadrul comunităţilor lor. Aceşti profesionişti ai armelor, aparţineau, din punct
de vedere social, vârfurilor scării sociale, ei înşişi fiind ierarhizaţi, demonstrând încă o dată
complexitatea sistemului social şi militar care îi conţinea.

Obiecte de prestigiu, armele, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului lor un
rol special, contribuind la afirmarea poziţiei sale, prin eficacitatea lor marţială şi prin faptul că
posesia lor necesita un efort economic considerabil. Ornamentarea armelor, în diferite moduri, ca
şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestor echipamente, precum şi
investirea lor cu anumite calităţi magice şi simboluri ale căror sensuri şi conotaţii pot fi, cel
mult, presupuse. Plecând de la aceste premise, se poate încerca creionarea imaginii războinicului, ca
membru marcant al comunităţii, exponent al autorităţii, cu îndatoriri preponderent sau
exclusiv militare. Lipsa informatiilor scrise, mai puţin supuse echivocului, sau ambiguitatea ori
caracterul lacunar al celor existente, ne lasă, în cele mai multe cazuri, fără detalii suficiente
ale acestor realităţi istorice. În ciuda acestei penurii, documentele arheologice suplinesc vidul
de cunoaştere, oferind o fereastră spre trecut, chiar dacă mult mai tehnică decât ar fi făcut-o
izvoarele scrise. Pentru a ilustra această stare este suficient să privim cazul unui astfel de războinic,
despre care nu ştim nimic la modul personal, dar care posedă o sumă de circumstanţe care îl
fac un caz interesant. Este vorba despre „tarabostele de la Cetăţeni”, etichetă generică, asupra
căreia voi reveni.

Personajul în cauză a trăit undeva între secolele II–I. î.Hr., deşi aşezarea a fost, mai mult ca sigur, ceva mai veche[1]. Perioada a fost deosebit de efervescentă, politic, militar şi economic, dominată vizibil de expansiunea în bazinul mediteraneean a puterii romane şi intrarea treptată a Peninsulei Balcanice sub autoritatea acesteia. Frământările nu au lăsat indiferentă lumea barbară din zona Dunării de Jos, neliniştind triburile geto-dacice, îngrijorate de apropierea unui duşman atât de puternic. Nelinişti concretizate prin amplificarea fenomenului militar în zonă şi materializate politic prin edificarea regalităţii dacice, ulterior. În acest tablou general poate fi aşezat şi războinicul-taraboste înmormântat aici. Calitatea de membru al elitei militare este dată de arsenalul specific, cea mai spectaculoasă piesă de armament fiind cămaşa de zale. Exceptând armura celtică de la Ciumeşti, care a aparţinut unui războinic ce a trăit în a doua jumătate a secolului III î.Hr., zalele de la Cetăţeni sunt cele mai timpurii piese de acest tip[2], din Dacia preromană. Fragmentele cuirasei au fost supuse unor arderi intense, iar pe cămaşă erau fixate, cu ajutorul unei plase de sârmă din fier, aplice ornamentale, aşa-zisele „lunule”, realizate din tablă de aur[3]. Inventarul aparţine unui mormânt complex, ce a beneficiat de o atenţie deosebită acordată amenajării funerare, inspirată din modele greceşti şi căruia îi mai aparţinea şi un umbo de fier, alte resturi de arme, podoabe de aur, argint şi bronz, monede, mărgele de sticlă, fragmente ceramice, oase calcinate[4]. Situaţia acestui mormânt nu pare să fie deloc limpede şi spuneam despre tarabostele de aici că este o denumire generică, deoarece în depozitele altor instituţii muzeale există alte fragmente de armuri de zale, ce par a proveni din acest sit. Astfel, şase fragmente se află la Bucureşti (din care patru figurează ca „donaţie Dinu Rosetti” la MNIR[5], iar două şi ornamentele de aur la MMN[6]), încă patru bucăţi sunt la Câmpulung Muscel[7], iar un alt fragment[8], net diferit de celelalte, se afla la Piteşti[9]. În aşteptarea unor analize metalografice care ar pune ordine în dezordinea cauzată de dispersia pieselor provenind din această zonă, putem accepta ipoteza că la Cetăţeni au fost înmormântaţi mai mulţi nobili războinici, succesiv[10], rămânând, deocamdată, ca problematica să fie tratată la fel de generic.

A doua piesă de echipament este un umbo de fier, element metalic destinat să ranforseze scutul de lemn (posibil stratificat), acoperit probabil şi cu o piele groasă pentru o mai mare rezistenţă. Din păcate, nici această componentă nu a avut o soartă mai fericită, singurele indicii fiind simple semnalări, fără să existe desene sau imagini ale piesei[11]. Mai mult noroc a avut vârful de lance descoperit în acelaşi areal, care, deşi s-a pierdut ulterior, a fost desenat[12]. Acesta este inventarul marţial recuperat, uneori doar teoretic, din depunerile funerare asociate „tarabostelui de la Cetăţeni” şi arsenalul este departe de a fi complet, depuneri funerare similare completând un tablou din care nu lipsesc spadele, pumnalele curbe sau piesele de harnaşament, inventar relativ unitar la elitele militare în discuţie. Exceptând zalele, celelalte piese sunt comune în arsenalul oricărui razboinic, oricât de sărac ar fi fost. O lance, arc, săgeţi şi scut sunt un minim, fără de care noţiunea de luptător pare lipsită de sens. Armura însă modifică fundamental statutul decedatului, în primul rând prin valoarea ei economică, iar apoi prin gradul de protecţie oferit. Obiecte de prestigiu, armurile de zale, confereau posesorului o imagine aparte, contribuind la afirmarea poziţiei sale sociale şi militare, acestea fiind echipamente dificil de realizat, de procurat şi de întreţinut. Ornamentarea lor şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestora, precum şi învestirea lor cu anumite încărcături magico-religioase al căror sens şi importanţă trimit spre conexiunile dintre spiritualitate şi fenomenul militar nord-dunărean[13]. Complexitatea armurilor de zale reclamă o serie de circumstanţe şi un cumul de factori, din care nu lipsiţi de sens sunt cei economici, vârfurile aristocraţiei politico-militare fiind singurele care îşi puteau permite un arsenal de acest gen, iar posesia lui situa proprietarul la cel mai înalt nivel de dotare din perioadă[14]. Faptul că „tarabostele de la Cetăţeni” şi-a împodobit armura cu acele „lunule” de aur[15], este o dovadă în plus a puterii sale, subliniind, prin prezenţa lor, potenţa economică, statutul şi prestigiul social, dobândit prin calitatea de războinic de temut.

O paralelă cu mai târziul mormânt princiar de la Cugir, plecată de la prezenţa metalelor preţioase în contextul funerar, deşi nu este lipsită de sens, se opreşte la atât. Dacă războinicul dac de peste munţi a beneficiat de o înmormântare cu adevărat fastuoasă, din care nu au lipsit armele bogate, bijuteriile, caii şi carul său, antecesorul său de la Cetăţeni a dus cu sine mult mai puţine. Diferenţa este semnificativă, dar ea este o rezultantă directă a locului şi momentului istoric diferit în care au trăit cei doi seniori războinici. Şi, desigur, deosebirea este subsumată sistemelor politice şi economice diferite, care i-au generat şi în limitele cărora şi-au tăit destinele. Chiar dacă situaţia tumulului de la Cugir nu este cu mult mai fericită, din punctul de vedere al tratării şi publicării integrale a descoperirilor, este evident că personajul depus în mormântul tumular a beneficiat de atenţia şi consideraţia comunităţii din care a făcut parte şi care i-a organizat funeraliile. Puterea economica a acestui individ, sau a comunităţii lui, era, fără îndoială, însemnată şi se baza pe resursele fertilei văi a Mureşului, pe infrastructura regalitatii dacice, cu care trebuie pus în rezonanţă. „Tarabostele de la Cetăţeni” nu avea în spate un regat, cel puţin nu unul de care să ştim noi. Cu siguranţă că în epocă vor fi existat destui basilei locali în zonă, de mai mică sau mai mare importanţă, iar stăpânul cetăţuii din defileu a fost unul dintre ei. Păstrând analogia cu mormântul de la Cugir, ne putem întreba care a fost sursa acestei bogăţii? Putea fi un mercenar norocos, întors acasă îmbogăţit, în urma serviciilor sale. Mormântul, cu o construcţie de vădită inspiraţie elenistică, e un bun, dar nu suficient, argument. Nu ar fi fost singurul care a luptat departe de casă, cu circa un secol mai devreme, căpetenia celtică de la Ciumeşti făcuse acelaşi lucru, chiar dacă se pare că nu avusese suficient noroc, cât să se întoarcă în viaţă la sălaţul sau. Armele sale arată, însă, limpede, că văzuse multe locuri depărtate, în decursul zbuciumatei sale vieţi. Chiar dacă geţii prinseseră şi ei gustul succeselor militare, luptând pentru bani sau efectuând doar raiduri de jaf în sud[16], nu ştim dacă acest taraboste fusese mercenar, dar nici că nu fusese implicat în evenimente militare dincolo de Dunăre[17]. Armele sale par de factură locală, spre deosebire de cămaşa de zale din tumulul II de la Popeşti, care are analogii în mediul celto-tracic sud-dunărean[18], lancea şi scutul sunt arme comune, singurul element care face trimitere neechivocă în mediul elenistic, fiind mormântul efectiv, dar care putea fi opera unor meşteri umblaţi prin lume sau chiar a unor constructori greci, aduşi special. Oricum ar fi, în ciuda originalităţii amenajării funerare în spaţiul geto-dac[19], mormântul rămâne o prea subţire legătură directă, a tarabostelui cu lumea mediteraneeană.

Cercetătorii care au adus în discuţie cazul „Cetăţeni” sunt majoritar de acord că poziţia geografică a sitului, ca punct obligat de trecere[20], a stat nu doar la baza bunăstării personale a căpeteniilor locale, ci chiar la dezvoltarea locuirii geto-dacice din zonă[21] (Fig. 1). Bogatul material arheologic pus în legătură nemijlocită cu activităţile comerciale, nu lasă loc de multe îndoieli. Sunt descoperite aici numeroase fragmente ceramice, dintre care cele de amfore sunt deosebit de importante, monede greco-macedonene, romane şi locale, elemente care contureaza destul de clar sursa averii căpeteniilor din cetatea care controla vadul comercial. Statutul de factorie, prin care treceau rafinatele mărfuri din sud, în special vinuri de calitate şi ulei de măsline, era condiţionat de schimbarea vectorului de transport. Navele greceşti, probabil bireme, urcau pe Dunăre şi apoi intrau pe gurile afluenţilor, atât cât le permitea pescajul, apoi marfa era transbordată, fie în luntri[22], fie în mijloace de transport terestre (Fig. 3). Este posibil ca din aceste puncte, mărfurile erau preluate de către comercianţi localnici[23], dar nimic nu ne împiedică să presupunem că negustorii greci ajungeau personal în îndepărtatul emporium de la Cetăţeni. Ceea ce pare sigur este că, în ambele cazuri, era absolut necesară protecţia unui senior local, suficient de puternic, care să gireze cu propriile gărzi siguranţa mărfurilor şi viaţa oamenilor. Ar fi prea mult poate să admitem că însuşi tarabostele negustorea, ştim prea puţine despre atribuţiile şi funcţiile nobilimii, dar dacă ne raportăm la moştenirea culturală a comunităţilor războinice de indo-europeni[24], căpetenia se limita la a gestiona fenomenul spre propriul profit, nu doar de la înălţimea funcţiei sale marţiale, ci şi din aceea a propriei dave.

Am adus în discuţie fortificaţia[25, inerentă unei aşezări atât de prospere, pentru a evidenţia puterea militară, dar mai ales economică a tarabostelui. Cazuri similare sunt ceva mai rare, nobili războinici geto-daci asociaţi unei fortificaţii întâlnim la Cugir, Piatra Craivii, Tilişca şi mai apropiatele, geografic şi cronologic, Zimnicea, Radovanu, Popeşti[26] şi Albeşti27]. Din nou trebuie subliniată prosperă afacere datorată trecătorii, „proprietarul” acesteia fiind mult mai avut decât, spre exemplu, omonimii lui care stapâneau defileul Oltului[28], ale căror morminte sunt mult mai cazone. Avem, aşadar, cea mai probabilă sursă a puterii economice a „tarabostelui de la Cetăţeni” şi anume comerţul cu produse de lux, provenite majoritar din sudul greco-elenistic. Urmele acestui negoţ sunt vizibile şi numeroase, dar, ca orice tranzacţie, această activitate presupune o dualitate, presupune e un truism deja, o tranzacţie. Oare ce mărfuri se schimbau în târg, sub privirea şi cu încuviinţarea bogatului senior local? Ce promisiuni de câstiguri bune îi puteau face pe greci, sau pe alţii, să se aventureze atât de departe în nord, spre locuri în care îţi puteai pierde lesne avutul şi viata? Istoricii care au abordat problematica schimburilor comerciale dintre negustorii greci şi romani, pe de o parte, şi cei autohtoni, pe de alta, abordează destul de ambiguu contribuţia geto-dacilor la acest binom, mărfurile presupuse spre schimb fiind vite, piei, blanuri, lână, miere, grâne, ceară, lemn, sare, aur, argint, sclavi, cai de prăsilă29]. Exceptând exportul de sclavi, ce nu putea îmbogăţi sau susţine atâta vreme prosperitatea unui basileu local, fără să lase vreo menţiune sau urmă indubitabilă, sarea şi metalele preţioase ramân singurele mărfuri ce meritau, cu adevărat, riscurile unei călătorii atât de îndepărtate.

Exploatarea sării a avut câteva caracteristici importante, în primul rând uşurinţa extragerii, depozitele fiind, în zonă, la suprafaţă[30] şi apoi imensa piaţă de desfacere sudică, lipsită şi avidă de acest important mineral[31]. În ciuda acestor oportunităţi, e improbabil ca, în ciuda puterii sale, „tarabostele de la Cetăţeni” putea controla eficient aceasta sursă de venit, Ocnele Mari sau Telega fiind prea departe de reşedinţa sa, singur Slănicul putând fi în raza lui de acţiune. Desigur, această dispersie a puterii este o presupunere, căci nu ştim care era forţa entităţii politico-militare despre care vorbim şi nici care erau salinele exploatabile în perioadă, scenariul propus nu elimină resursele de sare de pe lista de venituri a tarabostelui geto-dac, dar nici nu limitează în vreun fel beneficiile din această direcţie. Dintre metalele preţioase, argintul lipseşte cu desăvârşire, atât din aria pe care o putem presupune generos că se afla sub controlul davei de la Cetăţeni, cât şi din zonele limitrofe cu care putem admite un astfel de schimb. Raritatea acestui metal nobil în zonă arată clar că era o marfă adusă din alte părţi, nicidecum una exportată. La fel de posibil este ca metalul să fi fost obţinut din monedele greceşti topite şi apoi prelucrat în atelierele locale.

Mult mai nuanţat putem discuta despre o altă posibilă sursă de venit, ceva mai sigură, şi anume exploatarea aurului. Spre deosebire de argint, aurul se găsea în albia râului Dâmboviţa[32] sau în pietrişurile apropiate de la Gemenea (com. Gemenea-Brătuleşti, jud. Dâmboviţa), una din puţinele surse de aur accesibile direct (Fig. 4). Nimic nu ne împiedică să admitem că aceste locuri nu erau cunoscute şi exploatate şi în antichitate sau că aurul era exclusiv spălat din albiile râurilor[33]. „Lunulele” ce decorau armura războinicului sau rhytonul miniatural de aur, sunt elemente care permit ipoteza potrivit căreia dinaştii locali ar fi direcţionat spre negoţ o parte din metalul preţios extras. Privind retrospectiv variantele luate în calcul, apare ca evidentă sursa principală a prosperităţii, dominarea trecătorii şi vămuirea traficului prin aceasta, completată de controlul asupra unor saline şi a resurselor aurifere locale, la care am putea adăuga calitatea de războinic, ce ar fi putut să îi rotunjească veniturile. Distrugerea fortificaţiei şi pauperizarea, apoi părăsirea definitivă a aşezării, sunt reciproc determinate de către modificarile politice zonale. Mutarea centrului de putere geto-dacic în munţii Orăştiei, în directă relaţie cu prezenţa romană la Dunăre, a dus la modificarea rutelor comerciale şi implicit a reorientării resurselor ce altă dată susţineau economic comunitatea[34].

Revenind la războinicul stăpân al locurilor, sau la linia lui dinastică, pentru a fi mai precişi, putem împărţi puterea deţinută şi afişată în două părţi, una destinată „lumii vii” şi aici se pot include atât rezidenţa fortificată[35], cât şi arsenalul personal, cele două ipostaze transmiţând peste timp o imagine estompată a realităţii efective. A doua parte a imaginii elitei este cea destinată „lumii de dincolo”, dar ambele ideologii reflectă puternica legătură dintre caracterul marţial al basileului şi societatea care l-a generat. Armele, bogăţia, cetatea şi mormântul jalonau şi menţineau vizibilă distanţa dintre el şi ceilalţi, subliniindu-i identitatea şi forţa. Aceste repere relevă un model identitar afişat în timpul vieţii, dar şi după moarte, de către acest senior al războiului, atât în raport cu duşmanii lui, dar, mai ales, în faţa propriei culturi. Privită din acest unghi, viaţa misteriosului „taraboste piefig[36] de la Cetăţeni” devoalează structurarea şi ierarhizarea societăţii, asupra căreia îşi exercita controlul. Prezenţa armamentului, existenţa fortificaţiei, abundenţa şi valoarea materialului arheologic recuperat, amenajările funerare elaborate, sunt elemente care construiesc imaginea acestei elite, capabile să îşi impună autoritatea, dacă era necesar chiar prin forţă. Această elită, al cărei membru de vază era tarabostele, a fost capabilă să mobilizeze şi să susţină economic eforturile militare şi arhitectonice, care au făcut din Cetăţeni un punct de reper important în economia şi demografia zonală. „Tarabostele de la Cetăţeni”, şi tot ceea ce ştim despre el confirmă, a fost unul dintre acei profesionişti ai armelor, posesori ai unei ideologii marţiale constituită pe îndelungata tradiţie războinică. În ciuda a ceea ce cunoaştem despre acest taraboste, nu ştim şi probabil nu vom afla niciodată cum se numea, al cui fiu era, cum se chema cetatea, cărui trib îi aparţinea şi alte asemenea amănunte care compun, de fapt, istoria. Ştim că el a existat, că a fost un om de arme, bogat şi puternic, ştim că a avut numeroase legături cu lumea mediteraneeană şi că a stăpânit, din fortăreaţa lui, trecătoarea şi aşezarea. Mai ştim că a fost înmormântat ca un raăzboinic de seamă, lângă dava lui, cu toată cinstea cuvenită. Rudele lui, cel mai probabil chiar moştenitorul său, s-au îngrijit ca toate să fie după datină. Cine ştie dacă nu chiar acest moştenitor, împreună cu cetele lui, nu a trecut apoi munţii, prin locurile pe care le ştiau prea bine, ca să se alăture acelei megále arché, ridicată de getul Burebista? Sau numele acestui moştenitor sau, poate, al fiului lui să fi fost chiar Burebista?

http://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/stiinte-auxiliare/arheologie/tarabostele-la-cetateni

de Vlad Barza Sâmbătă, 20 octombrie 2018, 9:05

​La 1 km de Mangalia se găsește unul dintre cele mai uimitoare situri arheologice din țară, dar și unul dintre cele mai puțin cunoscute. Acum 2.300 de ani s-a ridicat la Kallatis un mormânt de mari dimensiuni pentru un conducător al regiunii sau chiar pentru un rege și s-a construit deasupra o movilă artificială. De atunci, mormântul din movila denumită Documaci a fost prădat de căutătorii de comori, folosit pe post de locuință acum mai bine de un mileniu și jumătate, dar și pe post de groapă de gunoi până acum doi ani. De la început de 2017 o echipă de arheologi cercetează mormântul în detaliu și lucrează la un plan de salvare pentru locul în care o parte din fresca de acum 23 de secole este încă vizibilă, în ciuda trecutului complicat. 
Kallatis a fost una dintre coloniile importante înființate de greci în vestul Mării Negre acum două milenii și jumătate. Grecii au creat zeci de colonii în teritoriile locuite de "barbari", atrași de apele bogate în pește, de terenurile arabile din zona litorală și de posibilitatea de a face comerț cu localnicii.Sute de tumuli - movile funerare - au fost ridicați în Antichitate în zona Kallatidei, pe post de morminte pentru oamenii importanți și familiile lor. Doar câteva zeci au mai rămas în prezent, una dintre ele fiind Movila Documaci care avea 52 de metri în diametru și circa 8 metri înălțime.Ansamblul funerar din Movila Documaci este unic în România prin faptul că o bună parte din fresca pictată acum 2.300 de ani se mai păstrează încă. Poate fi văzut și soclul impozant al unei statui ce ar fi putut reprezenta un leu și, aproape sigur era de dimensiuni mari, vizibilă de oriunde din orașul antic.Mormântul a fost descoperit din întâmplare în 1993 când s-a extras ilegal argilă pentru lucrări de construcții. O parte din movilă a fost distrusă atunci, dar săpăturile ulterioare ale Muzeului din Mangalia au arătat că de-a lungul anilor mormântul a fost jefuit, dar și folosit pe post de locuință sau poate chiar ca loc sacru în sec. X-XI. Apoi, multe sute de ani a fost uitat.Cu siguranță monumentul arăta uimitor în jurul anului 300 î. Hr. când a fost ridicat. Nu se știe cine a fost îngropat acolo. S-a presupus că ar fi fost un rege al geților ori sciților - aliați militari în acea vreme ai orașului grecesc, dar nu este exclus să fi fost chiar mormântul unui conducător militar macedonean – parte a garnizoanei ce a condus Kallatis în contextul cuceririlor lui Philip Macedon, tatăl lui Alexandru cel Mare. Cu siguranță a fost un personaj important care a dispus de multe resurse și autoritatea de a mobiliza forțe mari de construcție.O echipă de arheologi de la Institutul "Vasile Pârvan" a început în 2017 un proiect prin care ansamblul să fie studiat amănunțit cu ajutorul tehnologiilor care permit "radiografii subterane", dar și prin săpături. Se caută descoperirea unor noi structuri de piatră, dar va fi întocmit și un plan de conservare a monumentului și va fi publicată o monografie.Grecii și uriașul imperiu colonial de acum două milenii și jumătate

Grecii de acum aproape trei milenii știau foarte puține despre zona Mării Negre - Pontul Axeinos (neospitalier) - cum îi spuneau ei la început, denumit, apoi, Euxinos (ospitalier). Considerau zona ca fiind locuită de sălbatici și "teren de joacă" al zeilor. Credeau că, undeva la vărsarea Dunării în mare, își găsise moartea eroul Ahile, dar și că pe o insulă viețuiesc amazoanele, celebrele femei războinice din mitologie.

Colonizarea a început după anul 800 î Hr. când, datorită unei perioade de relativă stabilitate în Grecia populația a crescut puternic, dar pământul nu era suficient, astfel că cetățile au trimis emigranți către diverse teritorii, spre anul 750 î Hr în Mediterană, iar după 700, în zona Mării Negre. 
Cooniile grecești de la Marea Neagra(foto Flickr)


Marea Neagră avea insule și golfuri puține, adesea izbucneau furtuni din senin, iar ceața făcea navigația greoaie. Însă marea era bogată în pește și terenurile agricole din zonă erau extrem de roditoare. În plus, cu timpul negustorii greci au stabilit relații comerciale cu localnicii, toată lumea având de câștigat.


Kallatis - Un oraș prosper fondat într-un loc foarte bine ales

Grecii au înființat începând cu anul 675 Î Hr peste 90 de colonii la Marea Neagră în cele mai diverse regiuni ale sale, din Turcia de azi până în România și din Abhazia până în Crimeea. Cele mai multe au fost înființate de grecii din Milet și din Megara, iar un oraș fondat de aceștia din urmă, Heraclea Pontica, a ajuns să fondeze Kallatis, cel mai probabil în secolul V î Hr, în zona unde astăzi se găsește Mangalia.

Kallatis a cunoscut maximul de dezvoltare ca oraș independent în sec IV î Hr, fiind mai apoi stăpânit de macedoneni și de romani care l-au integrat în uriașul lor imperiu în secolul I î Hr.

Grecii din Heraclea Pontica (în Turcia de azi) au ales strategic amplasarea orașului Kallatis deoarece, corăbieri fiind, și-au dat seama că locul este potrivit. O vale care în Antichitate era navigabilă – dar care a secat între timp – asigura legătura pe zeci de kilometri între litoral și interiorul Dobrogei, ca un releu într-o rețea de comunicare și transport ce putea ajunge până la Dunăre.


Grecii aduceau vin, ulei de măsline, ceramică fină, vase din metal, arme și podoabe și cumpărau de la geți și de alte populații locale grâu, pește sărat, carne, lână, piei, blănuri, miere, sare, lemn și aur, ori îi angajau ca mercenari.

Existau terenuri agricole foarte bune și apropierea de mare făcea ca locul să fie excelent pentru dezvoltarea unei așezări prospere. Coloniile grecești conservau legăturile cu cetatea - mamă, având aceiași zei protectori și aceleași instituții. Aveau însă și un grad mare de autonomie pe care îl exercitau în relațiile cu authotonii.

Despre Kallatis se știu puține lucruri, dar se poate estima că la apogeu a avut câteva mii de locuitori, mai puțin populată decât Histria, cea mai mare colonie dobrogeană din acele vremuri.

Coloniștii greci au venit într-un mediu dificil, dar, cu timpul, au ajuns la un compromis cu populațiile tracice din zonă care au avut din punct de vedere comercial de câștigat de pe urma prezenței acestora. De exemplu, căpeteniile geților primeau de la greci daruri – arme, bijuterii, vase de lux -, pe care altfel nu le-ar fi putut obține.

Peisajele tumulare - cimitirele monumentale uitate ale Antichității 

Peisajul câmpiei din sudul Dobrogei avea ceva cu totul special – chiar și la începutul secolului XX călătorii străini mai puteau vedea și consemna plini de uimire, în jurnalele lor, cum orizonturile întinse ale stepei începeau în apropiere de Mangalia, pe atunci doar un sat cu căsuțe albe, să se onduleze, marcate fiind de sutele de movile de pământ ridicate în Antichitate ca morminte pentru vechii locuitori ai Kallatidei și așezărilor mai mici din apropiere - Practic, "cimitirul antic al Kallatidei" , cum numesc arheologii zona, era o uriașă necropolă, amenajată la scară monumentală.

Movila Documaci și intrarea în mormânt (foto Vlad Barză)


Doar câteva zeci au mai rămas astăzi, restul tumulilor fiind distruși în cea mai mare parte în procesul de dezvoltare urbană a Mangaliei, pe parcursul ultimei jumătăți de secol. Una dintre ele, movila numită Documaci, s-a dovedit a fi un ansamblu funerar cu totul special care este în acești ani cercetat îndeaproape de Institutul de Arheologie 'Vasile Pârvan' din București, care a reunit un grup interdisciplinar de specialiști în colaborare cu Muzeul de Arheologie Callatis din Mangalia.


"Tumulii în sine, înalți fiind, erau puncte de reper în peisaj și oamenii acelor vremuri îi considerau sacri, aveau o atracție față de ei. Uneori se întâmplă ca în același tumul să găsești înmormântări care s-au petrecut chiar la 1.000 de ani diferență. În unele cazuri nu era nicio legătură de familie între oamenii care s-au înmormântat într-un tumul, dar au fost atrași de monumentalitate și de ideea aceasta de sacru și de strămoși" , explică Maria - Magdalena Ștefan, arheolog în echipa care explorează ansamblul funerar de la Kallatis.

Camera funerară și dromosul (foto Dan Ștefan)


Movila Documaci face parte dintr-un grup de tumuli din periferia cimitirului antic kallatian, aflat la 3 km vest de incinta elenistică a oraşului. Ansamblul poate fi încadrat într-un grup select.. de monumente funerare elenistice timpurii, dintre care unele au fost incluse în patrimoniul UNESCO, cum ar fi cele de la Kazanlâk și Shvestari (Bulgaria).


Sit-ul arheologic Movila Documaci este situat lângă un poligon de tragere, la aproximativ 600 de metri de drumul județean (DJ391) ce leagă Mangalia de Albești. Situl este format dintr-un segment al unei foste movile uriașe de pământ, un cavou cu coridor de acces și camera funerară, și din soclul unei statui care acum 23 de secole se vedea de la câțiva kilometri, mai ales că era plasată într-o zonă cu relief mai înalt. S-a păstrat și o parte din zidul care înconjura movila (zid de piatră perimetral - krepis). Despre proiect și explorări puteți citi pe larg aici .

Fresca. Roșul și albastrul (cre acum are o nuanță de cenușiu, s-au păstraty de acum 2.300 de ani (foto - Vlad Barză)


"Mormântul a fost descoperit în urma unei nenorociri, în 1993. Cineva care avea nevoie de pământ pentru construcții a trimis excavatoare și bascule ca să-l ia de acolo. Movila este una dintre cele mai mari de pe teritoriul României pentru că a avut un diametru de 52 m și o înălțime de cel puțin 8 metri. Excavatoarele au luat aproape jumătate din movilă și au dat de construcțiile din interior și exploatarea pământului s-a oprit, iar colegii de la Muzeul din Mangalia au întreprins doi ani săpături, până în 1995" ., explică Valeriu Sîrbu, directorul proiectului de cercetare numit "Explorarea interdisciplinară a peisajelor tumulare ale anticului Kallatis" (2017-2019), .


În relație cu necropola tumulară, Movila Documaci face parte, alături de cel puțin alți 7 tumuli (cu o excepție, restul puternic aplatizați), din periferia vestică a zonei funerare direct legate de oraș, aflându-se la 3 km distanță în linie dreaptă de incinta din perioada elenistică, fiind aliniată unui drum de culme de tip ‘centură’ ce făcea legătura între teritoriul orașului antic și posibil un port la ceea ce astăzi se numește lacul Mangalia.

Vedere aeriană a sit-ului arheologic (foto Dan Ștefan)


De ce Movila Documaci este un monument cu totul special:

Este cea mai impresionantă construcție funerară veche de pe teritoriul României, atât prin dimensiuni, cât și prin complexitatea structurilor din piatră care s-au amenajat.Este cel mai mare ansamblu de frescă veche păstrat pe teritoriul României, realizat cu peste două milenii în urmă.Este unul dintre puținele monumente funerare din Antichitate care a avut și statuie, soclul acesteia încă se mai păstrează pe 5 metri înălțime. Posibil să fi fost un leu – un simbol preferat al elitei militare macedonene, însă este doar o ipoteză.Ansamblul nu este o simplă movilă, ci conține construcția funerară propriu-zisă, postamentul statuii și ansamblul de construcții de piatră care l-au înconjurat și au avut rolul de a consolida movila și de a permite desfășurarea de procesiuni.Din vremurile legendarului cuceritor Alexandru Cel Mare

Mormântul a fost construit undeva în jurul anilor 310-290 î Hr, la câteva zeci de ani de la moartea lui Alexandru cel Mare și în perioada în care rege al Traciei era Lysimach, macedoneanul care s-a luptat cu conducătorul geților Dromichaetes. Lysimach reprimase în jurul anului 310 î Hr răscoalele grecilor din Kallatis și din alte colonii vest-pontice. În Kallatis au staționat garnizoane militare macedonene.

"Arheologia este în general o treabă foarte regională și rezultatele interesează maxim două județe sau o țară din apropiere. Ei bine, acest monument, prin conexiunile pe care le stabilește, se integrează într-un alt tip de istorie. De exemplu, lumea mereu a fost preocupată de povestea lui Alexandru cel Mare și de urmașii lui, iar acest mormânt se leagă exact de acea perioadă și de fenomenele culturale care se petrec atunci. Dobrogea a fost integrată într-un imperiu, cel macedonean, și a avut acces la idei noi, mercenarii au circulat până în Asia și barbarii de aici au avut acces la meșteri din Grecia", explică Maria-Magdalena Ștefan.

(foto - Magdalena Ștefan)


Dar cine ar putea fi înmormântat în ansamblul de la Documaci? "Se prea poate ca acest ansamblu să fi fost construit pentru un rege "barbar", probabil get în acest caz, implicat în conflictele militare dintre Kallatis și macedoneni sau chiar pentru un general macedonean ori susținător politic al acestora din cadrul elitei orașului grecesc, aceaste ultime două variante fiind mai probabile, fiindcă orașul a fost stăpânit de macedoneni după 350 î Hr, până spre anul 200 î Hr", spune Valeriu Sîrbu.


O istorie plină de distrugeri - De la jafurile de acum peste două milenii la foc făcut în interior acum 2-3 ani

Probabil că primii jefuitori au intrat la maxim câteva zeci de ani după ridicarea complexului funerar, fiind probabil oameni care știau în detaliu ce era în interior. Apoi, în perioada romana, 2-300 de ani mai târziu, s-a intrat din nou în mormânt pentru a se vedea ce mai este de valoare, dar s-a și locuit în mormânt.

Și între secolele IV-VI s-a locuit în interior, iar în secolele IX-X probabil au stat acolo călugări care au lăsat reprezentări pe pereți, practic incizii în piatră. Este clar că s-a locuit acolo, fiindcă oamenii au făcut modificări pentru ca locul să devină mai confortabil: au ridicat podeaua și au făcut căi de acces, dislocând blocuri de piatră.

"În cel puțin patru - cinci perioade locul a fost jefuit sau locuit și probabil că de pe la anul 1000 până în 1993 nu a mai fost nimeni înăuntru" , spune Sîrbu.


Însă chiar și fără prezență umană directă, movila a fost afectată în anii 70 ai secolului trecut de amenajarea poligonului militar aflat chiar lângă ea.

Cercetarea din anii 1993-94, prima de după descoperirea ansamblului, a fost cordonată de dr. Valeriu - Cheluță - Georgescu, directorul de atunci al Muzeului de Arheologie din Mangalia. Din păcate, după decesul fostului director, documentele de șantier nu au mai putut fi găsite, rămânând doar câteva fotografii și un documentar difuzat atunci de TVR.

După primele săpături, cele din intervalul 1993 - 1995, s-a pus totul la conservare cu uși din metal care au fost smulse cu tractorul, furate. S-a pus învelitoare din carton bituminos și ușă din beton armat, dar acest lucru a avut efect dezastruos asupra microclimatului din interior, fiindcă umiditatea a crescut. Ulterior când cartonul s-a degradat, rădăcinile au început să atace și fresca, iar apa să pătrundă în interior.

Înainte ca actuala echipă să înceapă în 2017 proiectul de salvare a monumentului, din camera funerară au fost scoși zeci de saci cu gunoaie și s-au găsit și urme de foc recent făcut de cei care au forțat ușa.

Intrarea și coridorul care "face legătura între viață și moarte" 

Intrarea în mormânt este tipic macedoneană ca stil de construcție și o parte din construcția funerară este sub nivelul solului. Există un coridor de intrare în mormânt care a fost construit în două momente temporale diferite, în tehnici de construcție diferite. De unde diferența? Există mai multe ipoteze: fie a murit comanditarul în timpul, iar cel care i-a urmat a construit în alt stil, fie proiectul constructiv a fost modificat datorită unor nepotriviri tehnice. Nu este exclus însă ca cele două etape de construcție a dromosului să sugereze două înmormântări succesive, a doua fiind însoțită de o mărire a movilei, și deci de o necesară prelungire a drumului de acces. Coridorul are 9,7 metri lungime și 1,6 metri lățime.

Termenul folosit de arheologi pentru coridorul funerar este dromos, care în grecește înseamnă drum. Este practic "drumul către defunct", un coridor care, simbolic, face trecerea de la o lume la alta, adică de la viață la "lumea de dincolo".

Coridorul către camera mortuară (Foto - Vlad Barză)


Camera funerară măsoară 3,56 metri X 3 metri și 3,56 metri înălțime, iar pereții sunt tencuiți și decorați cu frescă policromă, cea mai veche și cea mai întinsă frescă ce s-a păstrat pe teritoriul țării noastre, de acum 2.300 de ani.


În camera funerară sunt semne ale distrugerilor pe care cei care au trecut pe acolo le-au lăsat în urmă, fie în timpul locuirii, fie când au spart zidul sau podeaua, în căutare de comori. "Cineva a căutat comori aici și oamenii au spart totul. S-au găsit și urme de ciocănel pe tencuială, oamenii căutând goluri în ea" , spune Maria-Magdalena Ștefan.

Două culori se văd pregnant din fresca originală: roșu și albastru, care pare mai mult cenușiu, probabil din cauza degradării de-a lungul timpului. Primele analize sugerează folosirea pigmentului albastru de Egipt, cel mai vechi pigment de sinteză al Antichității. Au fost găsite și urme de cărbune, o teorie fiind că nuanța inițială a pigmentului a fost schimbată cu ajutorul cărbunelui. Roșul provenea din pigmenți minerali, probabil din oxizi de fier.

Dar lucrurile sunt mult mai sofisticate 

"După ce s-a uscat tencuiala udă cu pigment, au pictat cu galben și alb ceva pe care noi o interpretăm ca fiind imitație de marmură (...) Este un stil specific care apare în Macedonia în aceea perioadă, se numește stil iluzionist, imită natura, imită marmura, imită lemnul. Stilul acesta s-a dezvoltat mai târziu puternic la Pompei unde romanii își pictau pe pereți ferestre, uși, dar care nu erau adevărate, doar sugerate", explică Magdalena Ștefan.

Intrarea în camera funerară a fost, cel mai probabil, decorată cu ancadrament de marmură sculptată și pictată cu motive specifice stilului ionic, așa cum sugerează cele câteva fragmente de marmură identificate în Muzeul din Mangalia.


Pe pereții dromosului se văd și urmele fumului de opaiț de acum două milenii, dar și desenele făcute de cei care au locuit acum mai bine de zece secole în mormânt: corăbii, călăreți, animale, chiar și rune.


Soclul unei statui impozante 

S-a păstrat și baza soclului (5 din 8 m), inițial îngropat chiar în centrul movilei, ce susținea o statuie, posibil a unui leu, simbol al victoriei, al gloriei militare pentru armatele din perioada elenistică. Era un loc extrem de important la vremea lui, statuia și movila puteau fi văzute de toată comunitatea din Kallatis.

Doar în cazuri excepționale movilele de pământ și mormintele cu cavou au fost însoțite de statui monumentale. Probabil că statuia a fost printre primele lucruri distruse. Se poate presupune un scenariu confom căruia, când macedonenii nu au mai stăpânit acele locuri, cei care au învins au doborât statuia, gest simbolic de schimbare a stăpânilor în zona Kallatis.

Soclul (foto - Vlad Barză)


Modul în care soclul a fost construit și faptul că a rezistat 23 de secole sunt argumente cum că la construcția ansamblului au lucrat meșteri iscusiți din Grecia. Soclul era îngropat sub movilă la momentul construcției și a fost extrem de rezistent.


Din păcate, nu au fost găsite și inscripții din acea perioadă, iar din inventarul mormântului nu s-au păstrat decât un inel de aur gravat cu o broască țestoasă, două săgeți din bronz, fragmente de amfore, grecești sau romano-bizantine.

Întreaga movilă a fost înconjurată de un zid circular cu diametrul de 52 de metri, un zid care avea o față vizibilă, ca un soclu de peste un metru înălțime al movilei de pământ. O bună parte dintre construcții s-au păstrat, dar sunt sub pământ. Din volumul total inițial al movilei s-a păstrat cam 30%.

La început, intrarea în mormânt nu era acoperită de pământ, pentru că pe timpul vieții defunctului și imediat după moartea acestuia s-au ținut ritualuri sacre pentru "eroizarea" defunctului și numai după ce s-a terminat perioada aceasta de procesiuni intrarea a fost blocată și totul a fost acoperit cu pământ. Este cam cum am spune în creștinism că după 40 de zile sau 7 ani (în unele zone) că mortul este cu adevărat mort și nu mai trebuie îndeplinite anumite ritualuri", explică Valeriu Sîrbu.

Surprizele nu s-au terminat 

Echipa de arheologi, arhitecți, geofizicieni și restauratori a câștigat proiectul pe 30 de luni și până la final de 2019 trebuie să cerceteze mormântul, să publice o monografie despre el și să prezinte un proiect de conservare a ansamblului funerar.

"În locurile unde urmează să săpăm anul viitor ne așteptăm la surprize. Poate sunt trepte, poate rampă de acces, ca un fel de drum monumental sau poate chiar un al doilea mormânt. Cercetarea geofizică ne-a indicat o masă mare de piatră, dar este greu de spus dacă este o cameră sau o scară monumentală" , spune Magdalena Ștefan, referindu-se la un "moț" al movilei, cea mai înaltă parte care s-a păstrat și care a fost deja cercetată prin metode geofizice.


Care sunt șansele ca Movila Documaci să devină muzeu? Depinde foarte mult de proiectul de conservare și, apoi dacă se obține finanțare, se poate trece și la etapa următoare. Concluziile vor fi prezentate după campania de săpături din octombrie 2018 și cea din mai 2019.

Tehnologie - Radiografii subterane, drone, hărți 3D

Pentru ca săpăturile arheologice să fie mai eficiente, echipa de cercetare utilizează și tehnologii moderne care îți permit să vezi ce este sub pământ (reprezentarea 3D a subsolului) și folosind aceste tehnici săpăturile pot fi planificate mult mai exact și nu sunt făcute la întâmplare, ci exact unde este nevoie.

"Geofizica este obligatorie, și nu doar ea, ci toate tehnologiile posibile trebuie utilizate în cercetarea arheologică, dintr-un motiv simplu; săpăturile sunt scumpe și, deși tehnologiile sunt și ele scumpe, per total sunt mai ieftine decât săpăturile atunci când sunt utilizate coordonat și sistematic. Practic limitezi și săpătura, care de fapt este o componentă distructivă a cercetării", spune Dan Ștefan, răspunzător pentru partea tehnică a proiectului din tumulul Documaci. 

Dan Ștefan cu drona de cercetare


El explică faptul că săpăturile sunt distructive și marea miză este să sapi cât mai puțin, fiindcă arheologii sunt printre puținii care își distrug obiectul cercetării, în timp ce îl cercetează. "Un biolog poate să numere fluturi și frunze de câte ori este necesar. Un arheolog care cercetează o locuință lasă în urmă un metru cub de documente, dacă și-a făcut bine treaba, dar și o groapă în pământ care apoi este acoperită", spune Dan Ștefan.


La Documaci o serie de tehnologii au făcut ca cercetarea arheologică să fie mult mai eficientă decât dacă s-ar fi bazat doar pe săpături.

De exemplu, structura internă a movilelor este investigată cu ajutorul metodelor electrice (tomografie de rezistivitate electrică 3D), iar caracteristicile arheologice ale teritoriului cu ajutorul metodei magnetice (metoda geofizică).

Teledetecția este și ea utilizată, mai ales că fotografia aeriană în spectru vizibil și Infraroșu ajută la identificarea și cartarea de noi structuri arheologice.

Analiza spațială este o tehnică ce poate releva aspecte importante privind structura socială a comunităților antice (existența unor grupuri, ierarhii), dar și detalii concrete privind organizarea teritoriului (funcționalitate, drumuri).

Fotogrammetria se referă la folosirea fotografiilor de mare rezoluție, din aer, de la sol sau de detaliu, pentru a recrea în mediu virtual, pentru măsurători de mare finețe ori alte analize, structurile și peisajele arheologice, sub formă de modele 3D. Fotogrammetria înseamnă reconstituirea unor geometrii, plecând doar de la imagine și se bazează pe idei din zona geometriei în plan și în spațiu. Este folosită o dronă care face un "mozaic" de imagini, în funcție de cum o programezi. Un soft procesează apoi ce a "cules" drona (care a zburat la altitudini cuprinse între 20 și 120 de metri) șl creează modelul 3D. 

O perspectivă poloneză: Faptul că pictura s-a păstrat de mai bine de 2.000 de ani este excepțional 

Ce spune unul dintre arheologii străini care cunosc cel mai bine România, venind aici aproape an de an în ultimii 10 ani. Thomas Bochnak este profesor universitar în Polonia și a venit cu studenți care fac stagii de pregătire în România, inclusiv la situl Documaci. El se arată încântat de faptul că pictura a rezistat chiar și în aceste condiții, spune că ar fi excelent ca mormântul să devină muzeu și adaugă că situl este mult mai mult decât un ansamblu funerar.

"Aici am avut ocazia de a intra în camera funerară printr-un dromos, dar nu ca un turist precum în Bulgaria, ci ca arheolog. În Polonia mă ocup de siturile celtice din a doua Epoca a Fierului, dar acolo avem reconstituiri și nu s-au păstrat decât resturi. Aici, la acest sit, în ciuda istoriei dificile, vedem o construcție impresionantă și solidă. Suntem impresionați și de starea de conservare, fiindcă nu am avut ocazia să intrăm într-o cameră funerară care este pictată, iar faptul că pictura s-a păstrat de peste 2.000 de ani este excepțional" , spune Tomasz Bochnak, arheolog și profesor la universitatea Rzsesow, care a lucrat în numeroase situri arheologice românești.

Foto - Magdalena Ștefan)


Cum vede viitorul sitului Movila Documaci? Ar fi o idee deschiderea lui ca muzeu? Bochnak spune că situl ar merita să fie accesibil publicului dacă vor exista fondurile necesare pentru a-l transforma în muzeu și mai ales dacă se vor găsi metode pentru ca locul să nu (mai) aibă de suferit de pe urma vizitatorilor.


"Trebuie consultați experții și, dacă își dau acordul, ar fi o idee bună ca locul să fie deschis pentru turiști. Este istoria voastră, trebuie să fiți mândri de acest loc și turiștii care vin să se plimbe pe plajă poate vor vrea să vadă și altceva, ceva cu totul deosebit" .

Dincolo de camera mortuară și de culoarul către ea trebuie să ținem cont și de altceva "Soclul statuii este cu totul deosebit. Acum nu ne gândim la asta, dar când acest ansamblu a fost construit nu era un monument funerar, ci o manifestare a puterii macedonene care abia preluase controlul asupra Kallatidei. L-au construit ca să arate că sunt puternici, ca să marcheze cine este proprietarul. Era cam ca steaua roșie în perioada comunistă: se vedea de peste tot".

El mai spune că ar fi o idee și reconstruirea tumulului într-o formă primitivă, dar la mărime naturală, pentru a da publicului o idee despre cât de mare era ansamblul, cât de impresionant. "În plus este necesar să arătăm publicului cum lucrează arheologul și de ce vestigiile sunt importante pentru arheolog, dar și de ce nu este bine ca un monument să fie umplut de gunoaie", spune Bochnak, făcând referire la trecutul foarte recent al sitului.

Despre proiectul de cercetare și echipă


Proiectul de cercetare are numărul PN-III-P4-ID-PCE-2016-0621 și poartă titlul "Explorarea interdisciplinară a peisajelor tumulare ale anticului Kallatis" (2017-2019), fiind finanțat de UEFISCDI și câștigat de Institutul de Arheologie "V. Pârvan" București. Despre ce s-a întâmplat în campania de toamnă puteți citi aici .

UEFISCDI este Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), o instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordonarea Ministerului Educației Naționale (MEN).


Echipa de cercetare


Director de proiect - Dr. Valeriu Sîrbu - Institutul de Arheologie 'Vasile Pârvan' București
Dr. Maria-Magdalena Ștefan (arheologie, GIS, fotogrammetrie)
Dr. Dan Ștefan (arheologie, geofizică, teledetecție)
Dr. Alexandra Teodor (arhitectură)
Dr. Valentina Cetean (geologie, analize pigmenți)
Dr. Călin Șuteu (fotogrammetrie, RTI)
Drd. Alexandru Halbac (arheologie, geofizică)

Colaboratori

Anișoara Sion (arhitectură)
Florentina Marcuți (documentare grafică)
Ștefan Mariș (arheologie, geofizică)

Parteneri

1. Muzeul Callatis din Mangalia

Dr. Mihai Ionescu
Dr. Robert Constantin

2. Universitatea Rzsesow, Polonia

Dr. Tomasz Bochnak

3. Academia Bulgară de Științe, Sofia

Dr. Mihail Tarassov
Dr. Eugenia Tarassova
Dr. Rositsa Titorenkova

ttp://mobile.hotnews.ro/stire/22768024#self

5 Mar 2015 17:54:51

Papirusul care datează din secolul al IV-lea conţine 154 de fragmente care nu pot fi descifrate. Specialiştii spun că a fost scris cu litere greceşti şi, din câte se pare, este vorba de un text literar sau de unul cu caracter magic.
Papirusul care în prezent este expus la Muzeul Callatis din Mangalia are o istorie foarte zbuciumată. El a fost descoperit în anul 1959, la Mangalia, însă ulterior a fost trimis la Moscova pentru a fi conservat.

Timp de jumătate de secol, în România nu s-a mai ştiut nimic despre acest deosebit de important artefact pentru istoria României, el fiind considerat pierdut, aflăm de pe site-ul muzeului din Mangalia.

În lucrările de specialitate, dar şi în diverse reviste şi ziare, au apărut informaţii conform cărora papirusul a fost distrus în momentul în care a intrat în contact cu aerul şi lumina.

În schimb, la Moscova, în anul 1974 a fost publicat un articol într-o revistă ştiinţifică, unde se menţiona că papirusul a fost conservat, dar nu se preciza şi unde se află.

În anul 2009, dr. Sorin Marcel Colesniuc, directorul Muzeului Callatis, şi dr. Ion Pâslaru, au demarat cercetările pentru a afla dacă acest important artefact mai există. După doi ani, papirusul a fost regăsit la Centrul de conservare I.E. Grabar din Moscova.

În data de 22 august 2011, la Mangalia, directorul Centrului de conservare I.E. Grabar din Moscova, dr. Alexander Lesovoy, a predat oficial papirusul directorului Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia, dr. Sorin Marcel Colesniuc.

Vă mai recomandăm:

Cel mai vechi papirus din Europa, expus din nou la Muzeul Callatis din Mangalia GALERIE FOTO

https://m.adevarul.ro/locale/constanta/cum-fost-recuperat-rusi-mai-vechi-papirus-europa-manuscrisul-unic-expus-mangalia-1_54f86095448e03c0fd415a7a/index.html

Iată unul dintre puținele adevăruri, care descrie, clar, realitatea, dintotdeauna, pentru totdeauna, indiferent ce vrea, sau, nu vrea să creadă turma:

"„Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori” – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)"

http://www.mixdecultura.ro/2015/09/decebal-regele-dacilor/

Descoperire arheologică fabuloasă în zona sacră de la Porolissum. Surpriza de sub capacul de o tonă şi jumătate - VIDEO 8
29 Jul 2015 13:56:03
Autor: Alina Pop


Premieră în istoria cercetărilor arheologice din Complexul Arheologic Porolissum, din Sălaj. Un sarcofag din calcar cioplit, vechi, probabil, de aproape 2.000 de ani, a fost descoperit în zona sacră din complex.

Prezenţa sarcofagului în zonă a fost pusă în evidenţă cu ocazia săpăturilor de salvare ce au loc în Complexul Arheologic Porolissum pentru proiectul ”Circuitul Castrelor”. Arheologii au descoperit sarcofagul în timp ce săpau pe traseul unei viitoare reţele electrice, ce ar urma să alimenteze cu electricitate sistemul de iluminare nocturnă a complexului.


Potrivit arheologului Horea Pop, şeful Secţiei de Cercetare din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, acest prim sarcofag descoperit la Porolissum nu a apărut, aşa cum ar fi fost de aşteptat, în necropolele din complexul arheologic, ci a fost descoperit întâmplător, în zona sacră, mai exact între templul zeului Bel şi vama romană, în apropiere de drumul roman.


Căutătorii de comori au luat din sarcofag până şi oase

Luni, 27 iulie, cu sprijnul executantului lucrărilor de restaurare, capacul sarcofagului, care cântăreşte aproximativ o tonă şi jumătate, a fost ridicat, dezvăluindu-le arheologilor conţinutul pe care, până în acel moment, doar îl anticipau. Marţi, 28 iulie, specialiştii Muzeului Judeţean au trecut la cercetarea acestui conţinut, reprezentat, din nefericire, de numai câteva oseminte.


”Din păcate, conţinutul sarcofagului a fost jefuit integral în antichitate. Scobitura căutătorilor de comori este evidentă în capacul sarcofagului, iar materialul scos de acolo se află în cutie, ceea ce înseamnă că jaful s-a petrecut chiar în acel loc. Hoţii au furat tot, inclusiv opaiţul cu care morţii erau, în mod obligatoriu, îngropaţi”, explică Horea Pop.


Ce este, însă, deopotrivă, interesant şi intrigant este faptul că din sarcofag au dispărut şi o parte dintre oasele celui îngropat acolo, ceea ce ar putea duce cu gândul la ipoteza că în respectivul mormânt ar fi fost îngropat un sfânt. ”Nu am găsit nici un os lung, de genul femurului, care ştim că se păstrează bine în timp. Am găsit doar o mandibulă, un radius şi un cubitus de la o mână, un fragment de humerus şi câteva oase mai mici. Este straniu...”, completează arheologul.


Defunctul - un personaj important


Chiar dacă, în lipsa unor cercetări amănunţite, nu se pot spune cu certitudine, deocamdată, foarte multe lucruri despre sarcofag şi despre persoana îngropată în el, Horea Pop susţine că defunctul a fost, cu siguranţă, un personaj important pentru comunitate, fapt ce decurge, pe de-o parte, din aşezarea sa într-un sarcofag, lucru deloc comun la acea vreme, dar şi din poziţionarea sarcofagului în afara necropolei, într-un loc izolat, privilegiat.


”Oasele păstrate vor fi date spre analiză unui antropolog pentru a avea informaţii despre personajul depus în mormânt. Din fericire, avem mandibula acestuia din care se va putea extrage ADN şi se va putea face o datare precisă cu carbon C14”, spune arheologul sălăjean. Deocamdată, se presupune că sarcofagul ar fi de epocă romană, însă arheologii nu exclud varianta ca el să aparţină unei perioade mai târzii.


Porolissum-ul, cel mai bine conservat sit arheologic din ţară


Complexul Arheologic Porolissum este situat pe limita de nord a Imperiului Roman şi include un castru roman, unde erau cantonaţi soldaţii care apărau frontiera. Oraşul roman dezvoltat în jurul castrului a fost capitala provinciei Dacia Porolissensis, primind statut de municipiu la începutul secolului al III-lea.
Complexul a fost inclus, alături de Castrul Roman de la Buciumi, în proiectul ”Circuitul castrelor romane din Sălaj”, implementat de Consiliul Judeţean Sălaj, printr-o finanţare europeană asigurată prin FEDR POR DMI 5.1. Valoarea contractului este de 35.859.112,12 lei, din care contribuţia Consiliului Judeţean Sălaj este de 1.510.585,87 lei. Proiectul prevede, pe lângă lucrări de conservare primare, consolidare şi reabilitare funcţională şi volumetrică pentru principalele obiective ale celor două castre, şi realizarea infrastructurii turistice necesare introducerii celor două obiective într-un circuit de vizitare: de la reabilitări de drumuri şi parcări, la toalete publice, centru de informare turistică şi iluminat ambiental. La Buciumi va fi realizat chiar şi un... lift, care este, mai degrabă, o bandă pe care vor putea urca dealul ce desparte drumul public de castru persoanele aflate în scaun cu rotile.

https://m.adevarul.ro/locale/zalau/foto-sarcofag-calcar-cioplit-descoperit-arheologi-zona-sacra-porolissum-surpriza-capacul-tona-jumatate-video-1_55b8b041f5eaafab2c0e3e25/index.html#gallery_currentImage

"Cronica de aur a tracilor" de Alexei Umnov-Denisov:

http://www.justitiarul.ro/tablitele-de-la-sinaia-mistificare-sau-adevar-ii/

"Din întâmplare"...cunosc, personal, pe câțiva dintre cei, cărora, le distribui articolele și alte materiale, cun este și Valentin, de la care am, deja, 2 cărți, "Cucuteni - leagănul Europei", și "Pe urmele dacilor!
Apropo, sunt istorici și arheologi, așadar, dacă mai are de comentat, cineva, și în legătură cu aceste materiale, poate urma exemplul japonezilor...de onoare...


"Dacii din armata romană – dovadă a continuităţii etnice

Valentin Roman / 22 august 2017

un articol de Valentin Roman

Un alt element ce susţine într-un mod care nu poate fi combătut continuitatea dacilor pe aceste meleaguri şi care, în acelaşi timp, demontează fără drept de apel teoriile fanteziste potrivit cărora dacii ar fi fost totalmente exterminaţi de romani, este prezenţa acestora în anumite unităţi ale armatei romane, după anul 106, atât în spaţiul Daciei Romane, cât şi în alte zone ale imperiului. În mare parte, dacii recrutaţi de romani au fost încadraţi în unităţi auxiliare ale armatei imperiale.

În lucrarea De munitionibus castrorum, care îi aparţine lui Hyginus, redactată, se pare, în timpul domniei lui Traian sau imediat după aceasta, printre popoarele din rândul cărora se recrutau soldaţi romani, îi regăsim şi pe daci, prezenţi în diverse unităşi militare, despre care, astăzi, avem suficiente informaţii pentru a realiza o listă, după cum urmează:

Ala I Ulpia Dacorum – O inscripţie descoperită la Roma, realizată în onoarea lui L.Aemilis Karus, guvernator al Cappadociei între anii 147-150 d.Hr., aminteşte de prezenţa acestei unităţi militare în provincia menţionată sub conducerea prefectului C. Iulius Erucianus Crispus. Unitatea în cauză mai este amintită şi de istoricul Flavius Arrianus, guvernator al Cappadociei la anul 136, care, în volumul “Ordinea de luptă contra alanilor”, precizează: “Ariergarda s-o alcătuiască detaşamentul geţilor şi cel care-l conduce”. În vremea lui Gallerius, unitatea încă exista, având locul de cantonare la Suissa.
.
Cohors I Ulpia Dacorum – Existenţa acestei unitati este confirmată de o diplomă militară romană datată la anii 156-157, în care se face referire la satisfacerea completă a stagiului militar de 25 de ani de către unii dintre militarii săi. În secolul al IV-lea, prezenţa unităţii cu reşedinta la Claudiana este atestată de o altă serie de izvoare literare şi militare.

Cohors I Aelia Dacorum – Aceasta este, poate, unitatea militară formată din daci cel mai des amintită de izvoarele antice. Prima menţiune a sa datează din iarna anilor 145-146 şi precizează că unitatea îşi avea garnizoana la Amboglanna, în Britannia. În această menţiune se vorbeşte despre lăsarea la vatra a celor care au terminat stagiul de 25 de ani, fapt care arată că unitatea a fost constituită în preajma anului 121, sub domnia lui Hadrian. Unitatea despre care vorbim era compusă din 1.000 de daci, aflaţi sub comanda unui tribun. Ea rămâne în garnizoana britanică până în plin secol al IV-lea.
n inscripţiile din Britannia sunt amintite, pe lângă numele unor comandanţi ai unităţii, cele ale unor ofiţeri de rang mai mic, cum este cazul centurionilor Aelius Dida şi Decius Saxa, nume care au în componenţă şi părţi de origine dacică, aşa cum se poate clar observa. Un alt nume, cu origine clar dacică, este cel al lui Decibalus, ostaş în această unitate, nume prezent pe o inscripţie descoperită la Birdoswald. Textul acesteia, prezent pe o piatră de mormânt, în latină, este “D M DECIBAL … VIX DIEBVS … ET BLAES …VIXSIT A X ET… VS FRATER… “, care ar putea fi tradus, aproximativ, ,,Pentru spiritele plecate ale lui Decibalus….care a trait pentru…zile şi Blaesus…care a trăit zece ani şi…un frate…”.

De altfel, în cazul acestei unităţi, vorbim de prezenţa numelui său pe o multitudine de inscripţii descoperite în zonă, toate atestând că aceasta era formată exclusiv din daci.

Cohors II Aurelia Dacorum – Unitatea îşi avea garnizoana în Pannonia Superior, după cum atestă descoperirile arheologice, ea fiind creată în timpul domniei lui Marcus Aurelius cu scopul de participa la efortul de război împotriva ameninţării triburilor germanice şi a sarmaţilor în zona Dunării.

Cohors II Augusta Dacorum – În prezent, avem la dispoziţie o singură inscripţie care confirmă prezenţa acestei unităţi în provincia Pannonia Inferior. Ea face referire la înaintarea în grad a unui ofiţer ţi a fost descoperită la Dalj.

Cohors I Gemina Dacorum Milliaria – Numele acestei unităţi (elementul Gemina) relevă că, într-o fază iniţială, au existat două unităţi auxiliare formate din daci care au fost contopite într-una singură. În vremea domniei lui Septimius Severus, unitatea era contonată la Montana, în Moesia Inferior.

În afara unităţilor auxiliare compuse exclusiv din daci, prezenţa acestora este atestată şi în unele legiuni romane. Astfel, legiuni precum Legio I Italica, Legio I Auditrix, Legio III Augusta sau Legio XI Claudia, vor avea în componenţă soldaţi recrutaţi din Dacia, unii dintre ei urcând pe scara ierarhică până la poziţii superioare în comandamentul lor.

De asemenea, izvoarele antice amintesc de prezenţa dacilor în unităţi precum cohortele pretoriene, dar şi în unele unităţi călare ce asigurau garda împăratului. Majoritatea inscripţiilor în acest sens datează din preajma secolului II d.Hr. Sursele vremii relevă faptul că majoritatea unităţilor formate din daci au fost înfiinţate de Traian, Hadrian şi Marcus Aurelius.

În perioada secolelor II-III d.Hr, aşa cum arată C.Daicoviciu în lucrarea La Transylvanie dans l’Antiquite, numărul unităţilor formate exclusiv din luptători daci, prezente în armata romană, era comparativ cu cel al formaţiunilor recrutate din Belgia (12 unităţi), Siria (13 unităţi) şi Africa (9 unităţi), element care atestă în mod evident forţa demografică autohtonă a provinciei romane Dacia, chiar şi după războaiele grele cu legiunile imperiale de la începutul secolului II d.Hr.

Astfel, acest element contribuie la îndepărtarea fără drept de apel a teoriilor care promovează ideea falsă (promovate mai ales de grupuri care urmăresc obţinerea unor teritorii ale României) a unui vid demografic, care susţin că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani şi că noi, românii de astăzi, nu am avea nicio conexiune istorică cu antichitatea.

Mai mult, faptul că numele unităţilor prezentate mai sus conţin referire exactă la etnia soldaţilor care le formau, denotă că administraţia imperială făcea o diferenţă clară între coloniştii aduţi în Dacia după anul 106 şi indivizii autohtoni, fiind vorba de grupuri distincte, cei din urmă păstrându-şi identitatea.

Chiar şi după părăsirea Daciei Romane de către administraţia imperială şi după reformele militar-administrative implementate de împăraţii Diocleţian si Constantinus I, în lucrările autorilor romani se vorbeşte de existenţa unor unităţi auxiliare formate din daci, numite fie “numeri Dacorum, fie simplu ‘Daci” sau “Dacisci”, recrutate din Dacia.

Prin urmare, la 165 de ani de la cucerirea parţială a Daciei, adică exact după acea perioadă prezentată de istoria noastră oficială drept una de intensă romanizare, tocmai sursele latine prezintă poporul dac drept entitate etnică distinctă, nu ca un mix între autohtoni şi colonişti."


http://www.vatra-daciei.ro/dacii-din-armata-romana-dovada-continuitatii-etnice/

"Pe cand ii dadeam peste bot lui Lucian Boia (unul dintre articole, aici: http://valentinro.blogspot.com/2015/10/boia-si-patapievici-doi-anti-romani.html ), care se dovedeste un dusman fatis al istoriei nationale, unii imi reprosau ca nu sunt indreptatit sa ma leg de o ”personalitate” asa mare a culturii romanesti. Ei iata ca, ani mai tarziu, oameni mult mai importanti si mai bine pregatiti decat mine iau atitudine fata de elucubratiile lui Boia. Felicitari domnului Ian Aurel Pop, presedintele Academiei Romane, pentru pozitia adoptata!
http://www.ziaristionline.ro/2019/01/26/ioan-aurel-pop-ii-da-replica-lui-lucian-boia-de-cand-sunt-romanii-romani-despre-propaganda-neagra-a-celor-ca-boia-acest-sentiment-de-ticalosire-si-de-nimicnicie-nu-trebuie-sa-ne-poata-coplesi/?fbclid=IwAR0ky1K5DbEMix7unwVsFOtfP1x_She2y5FbBURZ4Unp7arhbbmD7XLbQ4c "

Valentin Roman(istoric și arheolog)

"Ioan Aurel Pop îi dă replica lui Lucian Boia: DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI. Despre propaganda neagră a celor ca Boia: “Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie nu trebuie să ne poată copleși”
Atât cu o zi înainte, la conferința de la Institutul de Arhitectură(video mai jos) cât și chiar de ziua Unirii Principatelor Române, profesorul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a ținut să pună capăt acestor enormități, printr-un discurs doct, susținut în Dealul Patriarhiei, pe care îl prezentăm integral în continuare.  Istoricul Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, anul trecut, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”. Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea în acest an, peste Prut, al lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. „Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”. (Z.O.)

Discurs rostit joi, 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor RomâneUnirea politică sau de când sunt românii români

de Ioan Aurel Pop

De sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor din 1859 ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată. De cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori se evocă fapte, procese istorice, personalități, fără cunoașterea suficientă a trecutului. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Nu demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, care are o îndelungată tradiție de minciună și ticăloșie la adresa românilor, încă de pe când se numea “Scînteia” și era condus de Silviu Brucan, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate. Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe. Dacă articolul s-ar fi chemat „Unirea Moldovei și Țării Românești la 1859” numărul curioșilor ar fi scăzut, se pare, considerabil. Mijloacele de difuzare în masă au logica și scopurile lor, pe când cunoașterea istorică, adică dezvelirea vieții oamenilor de odinioară, se derulează după cu totul alte rânduieli.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit. Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite , care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale. Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens. Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni. Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.

Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești. La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini. Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri. Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Sursa: Ioan Aurel Pop / FB

Preluare: Ziaristi Online

http://www.ziaristionline.ro/2019/01/26/ioan-aurel-pop-ii-da-replica-lui-lucian-boia-de-cand-sunt-romanii-romani-despre-propaganda-neagra-a-celor-ca-boia-acest-sentiment-de-ticalosire-si-de-nimicnicie-nu-trebuie-sa-ne-poata-coplesi/?fbclid=IwAR0ky1K5DbEMix7unwVsFOtfP1x_She2y5FbBURZ4Unp7arhbbmD7XLbQ4c