Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Când a trăit ZALMOXIS? Istoricul Dan Oltean spune că a rezolvat enigma…

Posted on 5 iulie 2017 by Daniel Roxin in Dezvăluiri, Enigme si mistere, Istorie, Spiritual, Știați că // 3 Comments


Articol publicat în revista ISTORIE INEDITĂ (Revista este disponibilă AICI):

Despre perioada în care a trăit Zalmoxis, informații foarte prețioase și indirecte ne oferă părintele istoriei Herodot. Acesta precizează că geții au opus rezistență în fața armatei persane de 700 000 de ostași, fiind călăuziți de principii morale, militare și religioase insuflate de Zalmoxis. Expediția lui Darius prin ținuturile dobrogene este plasată de cei mai mulți istorici în anul 514 î.e.n. În acel an, Zalmoxis nu se mai afla în viață fiindcă Herodot nu îl menționează ca pe un actant direct în lupta antipersană.

Așadar, Zalmoxis a trăit înaintea atacului persan, în timpul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.e.n. Călătoria lui Herodot pe urmele armatelor persane din Europa de Est a fost efectuată la jumătatea secolului al V-lea î.e.n.

După mai bine de un secol de la derularea expediției persane și după circa 150 de ani de la dispariția fizică a lui Zalmoxis, Herodot culege de la „grecii care locuiesc în Hellespont și în Pont” („Istorii”, 4, 95) informații dintre cele mai contradictorii despre conducătorul geților. Grecii din coloniile pontice auziseră de Zalmoxis, dar credeau că „ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pitagora” (Idem). O asemenea părere este falsă pentru că Pitagora a trăit pe vremea campaniei lui Darius, între anii 571 – 496 î.e.n. Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani și evident nu au avut cum să se întâlnească pe pământ.

Pentru a nu fi ridiculizat de cititorii săi din Grecia continentală, Herodot se delimitează de această istorisire pontică și afirmă cu tărie: „Socot că acest Zalmoxis a trăit înainte de Pitagora”. (Idem, 4, 96) Totuși, confuzia voită a lui Herodot în ce privește contemporaneitatea lui Zalmoxis și Pitagora, dar mai ales presupusa sclavie a prințului get au fost considerate de cei mai mulți plagiatori greci ca dovezi de patriotism și au fost preluate integral.

Geniul lui Platon l-a împiedicat pe acesta să se preteze la astfel de concluzii patriotice. Platon este singurul grec care nu-l menționează pe Zalmoxis ca discipol al lui Pitagora, ci dimpotrivă arată influențe cu totul opuse.

Herodot știa însă foarte bine că Zalmoxis și Pitagora nu au fost contemporani pentru simplul motiv că atât el, cât și marele filosof grec s-au retras din fața perșilor către aceleași cetăți italice primitoare. Pitagora a venit la Crotona pentru a pune bazele școlii sale filosofice undeva în jurul anului 520 î.e.n., iar părintele istoriei s-a stabilit la Turioi (noul Sybaris) în 422 î.e.n. Zalmoxis a trăit cu mult înainte de retragerea lui Pitagora în sudul Italiei, fiindcă nicio sursă antică nu îl amintește pe regele get în contextul luptelor împotriva perșilor.

Zalmoxis a întemeiat regatul getic pe parcursul secolului al VII-lea î.e.n., când Imperiul Asirian era în criză și când dușmanii săi nordici și estici îi aplicau loviturile fatale. În această acalmie istorică ce a cuprins estul Europei s-a produs și expansiunea grecească pe coastele Mediteranei, dar și pe țărmurile Mării Negre. Fondarea de către Zalmoxis a regatului getic lângă gurile Dunării în secolul al VII-lea a întrunit condiții geopolitice similare cu cele ale regatului burebistian din secolul I î.e.n. Burebista a izbutit să alcătuiască marele său regat dacic doar după ce în est armatele lui Mithridades au fost zdrobite de romani, doar după ce Marius și Sula şi apoi Pompei și Caesar au purtat pe teritoriul italic războaie crâncene, în care au murit sute de mii de cetățeni și doar după ce în vest puterea celților a fost măcinată de invazia triburilor cimbrilor și teutonilor.

Zalmoxis nu a fost contemporanul lui Pitagora, ci al filosofilor din secolul al VII-lea, Thales din Milet (cca 624 ‒ 546 î.e.n.) și Anaximandru (cca 610 ‒ 546 î.e.n.). Conform ultimelor deducții istorice, putem considera că Zalmoxis a putut viețui între anii 670 ‒ 600 î.e.n. sau cel mai târziu între anii 660 ‒ 590 î.e.n. Regele și daimonul get a trăit cu o generație înaintea lui Pitagora.

În mod surprinzător, numele lui Zalmoxis (sub formula Zamolxio) apare în asociere cu cel al lui Pitagora și pe plăcile de plumb (inițial de aur) despre care se presupune că ar fi fost găsite la Sinaia. Dan Romalo a decriptat textul care apare pe placa de plumb nr. 2 ținând cont de opinia grecilor din Pont, conform căreia Zalmoxis și Pitagora ar fi fost contemporani și nu de cea a lui Herodot, după care Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Totuși, în opinia autorului, interpretarea textului este doar ipotetică. Dacă textul plăcii nr. 2 este foarte greu de tradus, iar lingviștii și istoricii plătiți de statul român sunt incapabili să îl decripteze, mult mai ușor de interpretat sunt basoreliefurile celor două personaje prezente pe respectiva placă. Chipul lui Pitagora apare în partea stângă a plăcii, iar cel al lui Zalmoxis în dreapta. Pitagora avea plete și barbă până la gât, iar pe cap purta o cunună de frunze. Zalmoxis are în aparență o înfățișare neobișnuită. O parte din părul bogat al regelui îi acoperă tâmplele, iar cea mai mare parte din podoaba capilară este strânsă în vârful capului. O șuviță lungă îi cade pe frunte. Acest tip de coafură era specifică tracilor din vremea lui Homer, fiind denumită de acesta cu termenul grec de akrokomoi (care își ridică părul în vârful capului ‒ „Iliada”, 4, 553).

Așadar, observăm că Zalmoxis nu purta pileus, ca și regii daci din epoca Burebista-Decebalus, dar își lega părul în formă de pileus. Ducând raționamentul mai departe, nu este exclus ca Zalmoxis să facă parte din clasa akrokomoi-lor, tot așa cum regii Burebista, Deceneus și Decebalus făceau parte din clasa pileati-lor.

Homer, care a trăit în prima parte a secolului al VIII-lea î.e.n., cunoștea bine acest tip de coafură a tracilor. Purtarea de către regele get a unei astfel de podoabe capilare, ca și faptul că Homer a observat-o la tracii din secolul al VIII-lea confirmă parțial plasarea lui Zalmoxis în secolul următor.

Pentru secolele al VI-lea și al V-lea î.e.n și cu atât mai puțin pentru secolele următoare nu avem nicio altă descriere a unui akrokomoi și nici reprezentări figurative. Departe de a se lămuri relațiile dintre Zalmoxis și Pitagora sau dintre şcolile lor de gândire, placa de plumb nr. 2 aduce informații nesperate despre cel care a realizat-o. Acesta nu a fost un falsificator modern, așa cum presupun unii istorici actuali care sunt angajați ai statului român şi care își scriu opera pe bloguri, fiindcă este greu de crezut că el cunoștea obscurul fragment din opera lui Homer. Pe de altă parte, presupusul falsificator nu avea de unde să se inspire de vreme ce nu există alte reprezentări ale akrokomoi-lor.

Dan Oltean, extras din cartea „Religia dacilor”

http://www.cunoastelumea.ro/cand-a-trait-zalmoxis-istoricul-dan-oltean-spune-ca-a-rezolvat-enigma/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

62% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă

Posted on 13 mai 2019 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie, Știați că // 0 Comments


Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Una dintre întrebările rămase fără răspuns pornește de la faptul că romanilor le-a trebuit doar 20% din teritoriul dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest teritoriu, cum ar fi fost normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească.

Răspunsul la acest mister rămas ”neelucidat” este acela că împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și întâmplat.

După cucerirea Daciei, romanii au adus cu ei cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp de 123 de zile, iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria acestei planete?

Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei (cf. DELR, Argument).

Xenopol este de părere că cucerirea Daciei de către romani a fost o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații, întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește chiar limba română.

O limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită doar de dacii băștinași.

Orice teorie care încearcă să ne spună că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și reaua credință a mediului academic românesc în a susține falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor, fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de limbă daco-getă.

În elaborarea Dicționarului Etimologic al Limbii Române (DELR), am putut constata că cel mult 13% din lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte limbii romanice. Prin urmare, 87% din lexicul limbii române nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția DELR.

Dintre aceste 87 de procente, 6% sânt de origine onomatopeică, un procentaj destul de mare comparativ cu alte limbi, circa 14% sânt împrumuturi dintre care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 5% rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât ele au fost discutate în mai multe rânduri (cf. DELR, Argument).

În fine 62% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste 62% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și o mare parte din cele 13% care pot fi asociate cu latina, întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe alte limbi indo-europene, derivarea lor din indo-europeană fiind demonstrată de mine în foarte multe cazuri în DELR.

În realitate, nu există în româna de azi decât cel mult circa 180-200 de cuvinte de origine latină care s-au păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul, precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu multe la număr.

Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai zilelor noastre au descifrat, cel puțin partial, textele de pe tăblițele de la Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred „daco-manii” dintotdeauna, anume că limba traco-dacă este mama reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco-dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă.

Se știe, de asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la 1500 î. Ch. (cf. DELR, Argument), revenind în Dacia peste circa 1500-1600 de ani. La acea vreme limbile erau probabil doar parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui Ovidiu, care afirmă că geții de la Tomis râdeau de se prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină.

Cu alte cuvinte, dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult „coruptă”. Același lucru fac românii de azi când aud vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco-româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc inteligibile.

Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea tăblițelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care încearcă să arate că aceste tăblițe ar fi falsuri. Argumente sânt multe în favoarea autenticității acestora. Ne rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva (Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Densușianu) să poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea cât de falsă.

În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost sfătuit să facă fotocopii după ele.

În Argument-ul la DELR, am arătat că popoarele italice au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori antici. Tot aici am arătat că limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira, toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul generic de pelasgă.

Menționăm, de asemenea, că limbile italice aparțin triburilor care au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din spațiul celtic, la diverse momente istorice. Prin urmare, ipoteza că limbile italice ar proveni dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto-italică.

Deși de-a lungul timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând acestei familii de limbi.

Mergând mai departe, așa cum am arătat în Rădăcini nostratice în limba română (de aici RNLR), din cele 601 rădăcini nostratice reconstituite de A. Bomhard & J. Kerns (1994), 216 se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din ele având doi-trei sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în română. Desigur, o nouă ediție a RNLR se impune cu necesitate.

În concluzie, în lingvistica istorică românească este necesară o nouă abordare a originii limbii române, întrucât teoria originii latine se dovedește lipsită de sens. Această nouă abordare nu poate avea loc dacă mediul academic românesc refuză să vadă argumentele științifice evidente și nu acceptă un dialog onest cu autorul acestor rânduri, lăsând la o parte atât prejudecățile domniilor lor, cât și pe acei amatori care nu pot fi luați în serios.

(Articol extras din cartea lui Mihai Vinereanu„Adevăruri incomode despre limba română” apărută la Editura Uranus, București, 2018 – fragment)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

http://www.cunoastelumea.ro/62-din-lexicul-limbii-romane-este-de-origine-traco-daca/


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

5 Votes


ACADEMIA ROMÂNĂ PATRONEAZĂ FALSURI ISTORICE, ÎN DAUNA ISTORIEI POPORULUI ROMÂN prima parte

Vasile Rudan

Monumentului antic de la Adamclisi a fost reconstituit sub oblăduirea Academiei Române, fără să fi existat nicio o documentație din epoca antică. Iar ipoteza proiectării monumentului de către arhitectul antic, Apolodor din Damasc, vânturată de istorici academicieni, constituie o aberație. Apolodor din Damasc încă nu se născuse când a fost construit Monumentul colosal de la Adamclisi. Gorgonele și leii funerari indică fără tăgadă, că monumentul de la Adamclisi este un mausoleu și nu un monument triumfal.

1.jpg

Partea superioară a monumentului ”reconstituit” de la Adamclisi.

Cele trei personaje aflate pe soclul monumentului, sunt considerate de academicieni istorici români drept ”prizonieri” daci. Au fost reconstituiți cu mâinile legate la spate. În urma intervenției mele la Institutului de științe istorice și social-politice, după ce am verificat în anul 1981 veridicitatea ipotezei formulată de istorici români, cele două femei au fost dezlegate și brațele lor au fost prelungite în mod nefiresc în jos. Bărbatul dac, care este într-o poziție marțială, cu picioarele depărtate și cu mâinile la spate, a fost reconstituit fără însemnele regale pe piept, pe care le are piesa originală aflată în Muzeul de Arheologie din Adamclisi.

2.jpg

Plan-detaliu cu cei trei ”prizonieri” daci. A se vedea brațele femeilor, ce au fost refăcute în mod grotesc, după sezisarea pe care am făcut la Institutului de științe istorice și social-politice.

Cele două femei așezate în dreapta și stânga bărbatului se deosebesc net de femeile înfățișate pe componentele originale ale monumentului. Cele două femei aveau mâinile ridicate, după cum se poate lesne observa pe piesele aflate în muzeu. Și poziția în care sunt așezate este greșită. Cele trei personaje au aspectul unor oameni liberi, nici vorbă să fie prizonieri.

Statuia din partea superioară a monumentului a fost reconstituită neținând seama de piesa originală, aflată în muzeu. În loc de cap a fost montată o piesă modernistă, care nu spune nimic. A se reține, că partea superioară a monumentului antic era duală, prezentând două fețe opuse.

3.jpg

Piesele originale ale părții superioare ale Monumentului antic de la Adamclisi, existente la Muzeul de Arheologie din Adamclisi. Poziția gorgonelor de pe scuturi a fost modificată pe monumentul reconstituit.

Monumentul a fost reconstituit în absența pieselor scăpate în Dunăre și fără să se țină seamă de configurația inițială a metopelor. Reconstituirea Monumentului antic de la Adamclisi poartă girul Academiei Române.

Anul înălțării monumentului antic este învăluit deocamdată în mister dar se poate estima perioada în care a fost construit monumentul, după vegetația înfățișată pe metope. Pe componentele monumentului sunt reprezentați palmieri, arbori care cresc într-un climat cald, diferit de cel actual din Dobrogea. Cu circa 6.000 de ani în urmă, în emisfera boreală era o climă caldă. Pe teritoriul Marii Britanii, de pildă, se coceau două recolte de cereale pe an. Așa se explică și prezența palmierilor pe componentele monumentului. Ținându-se cont de acest aspect, Monumentul colosal de la Adamclisi ar trebui să aibă o vechime estimată la circa 6.000 ani. Enigma de la Adamclisi poate fi rezolvată prin cercetare multidisciplinară, făcută asupra vestigiilor arheologice descoperite de autor în primăvara anului 1981, prin teledetecție extrasenzorială, în subsolul din jurul monumentului. Cele două ziduri de apărare concentrice ale așezării umane necunoscute, pe care le-am pus în evidență, se intersectează cu taluzurile canalului de irigații din apropiere. Potrivit informațiilor ulterioare obținute de la localnici, rezultă că în canalului de irigații au fost găsite numeroase blocuri de piatră fasonată de tip murus dacicus. Blocurile de piatră ar fi fost extrase din sol, încărcate în basculante și duse într-o destinație necunoscută.

Eu am aruncat mănușa. Care dintre membri istorici ai Academiei Române se încumetă să o ridice? Până la elucidarea originii Monumentului antic de la Adamclisi prin săpături efectuate în jurul monumentului, restaurarea lăutărească a monumentului atârnă ca o piatră de moară de gâtul Academiei Române, vădind incompetență sau rea voință a membrilor săi.

Istoricul antic, Herodot: ”Dacii, cei mai drepți și mai viteji dintre traci”

De ce îndură poporul român ocara falsificării istoriei sale, a cărui strămoși au fost cei mai drepți și mai viteji dintre traci, după mărturia istoricului antic, Herodot? Sau este vorba de lașitate, cum scria un secui într-un articol publicat în ziarul România liberă, înainte de lovitura de stat din decembrie 1989? Eu nu cred că poporul român este laș; este doar dezbinat. ”Dezbină și cucerește!” spuneau latinii în vechime, înainte de a supune alte națiuni. Când îi va veni mintea poporului român să se unească, va fi o forță de neoprit. Trebuie căutată cauza somnolenței vremelnice pe care o manifestă o bună parte dintre români în legătură cu originea, trecutul și viitorul lor. Nu cumva de vină sunt dezinformările zilnice la care este supusă populația din România, de către vânzători de neam cu titluri academice?

4.jpg

Pe Columna de la Roma a fot imortalizată o scenă terifiantă: împăratului Traian îi sunt prezentate capete de soldați daci, retezate de casapi romani. Vânătorii de capete din Polinezia nu au fost singurii barbari, care practicau acest obicei macabru.

Romanii sub conducerea împăratului Traian au comis atrocități de neimaginat asupra dacilor, cu scopul de a le jefui aurul, argintul și alte bunuri dobândite prin muncă trudnică. Să spui că acești casapi sunt strămoșii poporului român și să te mândrești cu acest lucru este un fapt abominabil. Și, mai ales, să-ți renegi strămoșii daci și să accepți denumirea de român (de la rumân) care, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), editat de Academia Română, era un nume de ocară folosit în Evul Mediu pentru șerbi și robi. Și să renunți la denumirea antică a țării tale și să accepți un nume de pripas cu conotații negative de care s-ar feri orice popor în afară de urmașii dacilor, este de neconceput pentru o minte normală.

Lipsa de reacție a majorității românilor față de falsificarea istoriei milenare este incalificabilă. Sper că vom asista în curând la trezirea acestui popor obidit din ”somnul cel de moarte în care îl adânciră barbarii de tirani” și să remediem împreună ce au stricat înaintașii noștri. Să nu așteptăm ca alții să facă acest lucru în locul nostru, pentru că nu vor face. Noi înșine trebuie să ne implicăm pentru revenirea țării noastre la denumirea antică DACIA, în vederea unui statut cu adevărat european, dincolo de vorbele rostite de politicienii noștri. Primul pas a fost făcut. Stindardul DACIEI este afișat în Parlamentul României, la Uniunea Europeană, la emisiuni de televiziune informative din România cu prilejul exercitării Președinției Uniunii Europene de către țara noastră. Următorul pas stă în puterea noastră să-l facem: revenirea țării noastre la denumirea din antichitate – DACIA, ca să scăpăm de numele român (rumăn), care era un apelativ de ocară folosit în Evul Mediu pentru șerbi și robi.

Nota autorului. Este simptomatic faptul, că nici un partid politic autohton nu a prevăzut în statutul său, protecția monumentelor istorice și remedierea falsurilor din Istoria României. Cum vă simțiți, stimați cititori, când copilul vostru învață la școală despre monumentul antic de la Adamclisi, că ar fi fost înălțat de împăratul roman Traian, când adevărul demonstrat cu probe materiale este altul?

https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2019/05/22/academia-romana-patroneaza-falsuri-istorice-in-dauna-istoriei-poporului-roman-2/?fbclid=IwAR2tq2hy_mUoicg-gxHIpfLdrcL9RfRUa50HCbQr2-boffhHJHnGAYFyr9s

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Megastructura veche de peste 6.000 de ani găsită pe malul Prutului. Aşezarea este întinsă pe o suprafaţă de peste 25 de hectare

Valentin Roman / 6 hours ago

La Ripiceni, în judeţul Botoşani, pe malurile Prutului au loc cercetări arheologice de mare importanţă. Propriu-zis se continuă explorarea arheologică a unei aşezări uriaşe, veche de peste 6.000 de ani şi întinsă pe cel puţin 25 hectare. Totodată, arheologii lucrează la cercetarea unei misterioase mega-structuri, o clădire întinsă pe 1.000 de metri pătraţi, cu etaj şi care păstrează semnele unui sfârşit foarte violent.

Civilizaţia Cucuteni dezvoltată acum aproape 6.000 – 7.000 de ani pe teritoriul de astăzi al României dar şi al Republicii Moldova şi Ucrainei, este una dintre cele mai misterioase şi totodată avansate culturi ale neoliticului european. Această civilizaţie remarcată prin aşezări uriaşe şi o artă ceramică greu de egalat este bine reprezentată în judeţul Botoşani.  De altfel, Cucuteniul este un adevărat brand pentru judeţul nord-moldav datorită numărului mare de aşezări şi obiecte aparţinând acestei culturi pe teritoriul său dar mai ales datorită valorii arheologice şi artistice foarte mari a numeroase artefacte.

Vas cultura Cucuteni expus la muzeul din Piatra Neamț

Una dintre cele mai importante descoperiri din ultimii în România a avut loc în anul 2016, în judeţul Botoşani.  Mai precis, la Ripiceni, pe malurile Prutului arheologii au documentat şi descoperit în cadrul unei aşezări uriaşe, aproape un proto-oraş, o megastructură de dimensiuni foarte mari. Iniţial s-a crezut că este vorba despre un templu tribal, reşedinţa unei căpetenii sau a clanului conducător. Anul acesta cercetările au fost reluate iar descoperirile continuă. Noi date fascinante privind această megastructură ies la iveală şi totodată adâncesc misterul funcţionalităţii ei. Totodată s-a descoperit prin diferite metode de lucru că aşezarea era mult mai mare decât s-a crezut iniţial, un adevărat ”oraş” de mari dimensiuni de acum 6.000 de ani.

Misterul megastructurii de acum şase milenii

Prima etapă de săpături la acest obiectiv arheologic a avut loc în anul 2016. Atunci în urma scanării magnetometrice a întregului sit s-a descoperit prezenţa vestigiilor unei clădiri uriaşe, întinsă pe o suprafaţă de 1.000 de metri pătraţi. Prin prisma unor prime descoperiri s-au emis ipoteze care ducea cu gândul la un templu uriaş sau reşedinţa unei căpetenii tribale, stăpânul uriaşei aşezări. După o pauză de un an, din cauza lipsei fondurilor, echipa condusă de conferenţiarul universitar doctor Dumitru Boghian de la Universitatea ”Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Suceava în colaborare cu specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani, a reluat cercetările încă de săptămâna trecută. În urma studierii vestigiilor şi artefactelor descoperite, ipoteza unui templu nu mai este actualitate.  Practic în momentul de faţă nu se ştie cu certitudine la ce servea uriaşa structură. De altfel modul său de organizare ridică semne de întrebare, fiind compusă din mai multe locuinţe, lipite una de cealaltă cu un spaţiu interior, cel mai probabil deschis.

”Continuăm în 2018 cercetările arheologice început în 2016 ale unei structuri de mari dimensiuni care are în jur de 1.000 de metri pătraţi. Este vorba de o grupare foarte interesantă de locuinţe, dispusă într-o megastructură rectangulară, compactă, case perete în perete cu spaţii gospodăreşti fiindcă am găsit în centrul ei trei râşniţe, una în poziţie firească şi două răsturnate şi sparte. Este greu de acceptat în aceste condiţii un rol cultic obligatoriu. Totodată are un sistem de împrejmuire care dă de gândit în ceea ce priveşte funcţionalitatea”, spune Dumitru Boghian.  Totodată specialistul de la Universitatea din Suceava spune că cel mai probabil locuinţa avea etaj.  ”A fost o locuinţă care probabil a avut etaj şi aş vrea să cred că nu numai ca un pod funcţional.”, adaugă specialistul. Cel mai probabil uriaşa structură avea până la 5 metri înălţime. Structura era făcută din lemn , pereţii fiind unşi cu lut, de o grosime apreciabilă la parter. La partea superioară lutuiala este mai subţire şi mai atent lucrată, cercetătorii descoperind o porţiune dintr-o fereastră, realizată cu multă migală şi artă. Spaţiul de la etaj putea fi pod pentru depozitarea sau pur şi simplu spaţii unde dormeau.

O aşezare uriaşă pe malurile Prutului

Această mega-structură face parte dintr-o aşezare uriaşă. Iniţial prin determinările magnetometrice s-a crezut că este vorba de o întindere de 10 hectare. În urma studiilor amănunţite însă s-a ajuns la concluzia că de fapt aşezarea avea peste 25 de hectare. O mare parte din aşezare se află însă sub apele Prutului, fiind înghiţită odată cu realizarea lacului de acumulare şi a barajului de la Stânca-Costeşti.

Aria de răspândire a așezărilor aparținând culturii Cucuteni-Tripolie

” Aici s-a făcut o scanare magnetometrică intregrală şi s-a descoperit o aşezare întinsă pe 10 hectare. Dar având în vedere reconstituirea paleomediului şi a reliefului care a existat altădată, înainte de construirea lacului de acumulare şi a nodului hidroenergetic de la Stânca-Costeşti, era vorba de un sit care mergea până la 25-30 de hectare.  Am reuşit să obţinem o serie de materiale cartografice şi fotografice din anii 60. Altădată Prutul avea o lăţime de doar 90 de metri în timp ce astăzi lacul de acumulare în această porţiune are o lăţime de peste un kilometru şi jumătate.”, precizează Dumitru Boghian. Totodată prin determinări radio-carbon s-a ajuns la concluzia că nivelul descoperit de locuire al aşezării avea o vechime de peste 6.000 de ani. Este cea mai mare aşezare cunoscută a civilizaţiei Cucuteni de la vest de Prut. ” Avem acum şi date radio-carbon. Sunt datate în jurul anilor 4200, ani radio-carbon, BC, calibrat. Este vorba deocamdată de cea mai mare aşezare cunoscută în arealul Cucuteni de la vest de Prut în spaţiul carpato-prutian dar ea se leagă de fenomenul acesta al aşezărilor mari care există în spaţiul cucutenian şi spaţiul tripolian”, adaugă specialistul.  Cei care au locuit în această uriaşă aşezare erau artişti desăvârşiţi ai eneoliticului şi totodată meşteri foarte buni în prelucrarea silexului. De altfel aşezarea se afla pe un important zăcământ de silex şi este posibil ca după ce-l prelucrau să fi călătorit distanţe impresionante pentru a-l comercializa. Sfârşitul mega-structurii dar şi al întregii aşezări a fost unul deosebit de violent. ”Ca în toate cazurile, sfârşitul aşezărilor cucuteniene şi tropiliene a fost violent. O astfel de megastructură deosebit de compactă a ars câteva zile în şir. Acestui fapt se datorează şi aglomerarea aceasta de lutuieli extraordinar de bine arse care provin de la diferitele elemente componente ale megastructurii”, precizează Boghian.

Deocamdată s-a reuşit cercetarea a doar 400 de metri pătraţi din cele 10 hectare. În mare parte din cauza lipsei fondurilor necesare continuării lucrărilor. Mai mult decât atât sit-ul este ameninţat de eroziunea malurilor sub acţiunea apelor Prutului.

sursa: www.adevarul.ro

5 iunie 2019 in DEZVALUIRI. Tags: artefacte cucuteni, asezare cucuteni, descoperire arheologica cucuteni, locuinta cucuteni

http://www.vatra-daciei.ro/megastructura-veche-de-peste-6-000-de-ani-gasita-pe-malul-prutului/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

România, sat fără câini: Unul dintre cele mai importante situri arheologice din ţară este ocupat de ţigani

 Jul 17, 2013  Istorie  19


un articol de Valentin Roman

Se întâmplă în România anului 2013…O parte din perimetrul unuia dintre cele mai importante situri arheologice din ţară este ocupat abuziv de zeci de familii de ţigani.

Este vorba de aşezarea şi fortificaţia geto-dacică de la Cetăţeni, judeţul Argeş, un sit arheologic a cărui importanţă este amintită în mai toate lucrările de specialitate ce fac referire la antichitatea noastră.

Am fost acolo şi  sentimentele trăite sunt greu de descris în cuvinte. Dacă locul este unul de o frumuseţe aproape nepământeană, iar de sus, din mijlocul trovanţilor pe care şi acum se mai observă simbolurile arhaice, precum repezentarea Cavalerului Trac, privirea vizitatorului capătă hrana minunilor naturii, sufletul îţi este parcă sfâşiat apoi când observi cum, la baza muntelui, în aria ce ar trebui protejată fiind vorba de vestigii milenare, se ivesc zeci de construcţii improvizate în care vieţuiesc zeci de ţigani gălăgioşi.

Locuinţe construite ilegal în incinta sitului arheologic

Şocul vine încă de când parchezi maşina, înainte de a urca pe cărarea către zona sacră a dacilor, unde azi, prin grija şi strădania unui preot dedicat, se idică o frumoasă bisericuţă. Acolo, jos, în parcare, vei fi pur si simplu asaltat de o puzderie de copii guralivi şi certăreţi care îţi vor cere bani. Aproape că se vor sfâşia între ei în cazul în care le vei întinde o bancnotă de 1 leu.

La doar câţiva metri de parcare, ascultand manele şi spărgând seminţe, la blugi şi cu mobilele la ureche, ai să vezi grupul “şmecheraşilor”, aroganţi şi parcă puşi pe harţă, fraţii, verii şi taţii celor mici care te hărţuiesc pentru a le da bani.

 Multe case au fost ridicate cu piatră ruptă din fortificaţiile antice. Au ajuns zidurile dacilor temelie pentru case din care răsună manele.Trist…

Nimeni nu face nimic

 

Am aflat de la uniele persoane ce cunosc în amănunt situaţia din zonă că, în ciuda strădaniilor preotului paroh al bisericuţei de pe munte, ce a depus sesizări peste sesizări, atât la Prefectura Argeş, cât şi la Mitropolie, nimeni nu a luat nicio măsură privind strămutarea familiilor de ţigani din aria de protecţie arheologică.

Despre situl arheologic de la Cetăţeni

Trepte săpate în stâncă de strămoşii geto-daci

În R.A.N. (Repertoriul Arheologic Naţional), situl despre care vorbim are codul de clasificare AG-I-a-A-13359. Mai exact, zona are caracter de patrimoniu naţional şi universal. Situl este localizat pe platoul de pe malul stâng al Dâmboviţei, între Valea lui Coman şi Valea Chiliilor (Chitului) şi monticolul “Cetăţuia”, pe malul stâng al râului Dâmboviţa.

Cercetările arheologice au relevat existenţa aici a unei aşezări şi fortificaţii geto-dacice (funcţionale în perioada secolelor III-I î.Hr.), dar şi a unor vestigii din perioada medievală (aşezare, fortificaţie, necropolă şi cimitir), datate din intervalul secolelor XIII-XIV.

Proprietarul terenului aferent sitului arheologic este, aşa cum apare în actele oficiale, Statul român, prin Consiliul Local Cetăţeni.

Materialul arheologic descoperit aici în cursul campaniilor de săpătură este unul extrem de bogat şi relevă importanţa pe care aşezarea o avea în contextul antichităţii geto-dace.

În loc de post-script..um…

Asociaţia Geto-Dacii va lua atitudine împotriva acestui abuz de netolerat împotriva istoriei naţionale şi, în perioda următoare, vă vom informa cu privire la demersurile pe care le vom realiza în acest sens. Situaţia de la Cetăţeni, dacă va fi perpetuată în timp, va putea deveni un precedent extrem de periculos la adresa obiectelor de patrimoniu imobil.

 Înţelegem că Statul român, prin instituţiile de profil, nu poate aloca fondurile necesare unei cercetări eficiente, prin campanii arheologice de anvergură, menţinute an de an în locaţiile importante, dar nu vom accepta niciodată ca moştenirea noastră istorică să ajungă fieful unor persoane ce nu au nicio conexiune istorică cu acele locuri.


http://adevaruldespredaci.ro/2013/07/romania-sat-fara-caini-unul-dintre-cele-mai-importante-situri-arheologice-din-tara-este-ocupat-de-tigani/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

FOTO/VIDEO. Decebal, statuie impresionantă în Odoreu. Istoric: Dacii, prezenți în această zonă

IUNIE 9, 2019

În prezența reprezentanților autorităților judeâene și locale, primarul comunei Odoreu, Dumitru Pop, alături de viceprimarul comunei Odoreu, Kovacs Joszef, au dezvelit astăzi, 9 iunie 2019, statuia regelui dac – Decebal.

Un sobor de preoți ortodocși, greco-catolici, reformați și romano-catolici au sfințit statuia regelui dac, după care s-au depus jerbe la monumentul amplasat lângă Primăria Odoreu.
După discursurile oficialităților, a avut loc o prezentare a tehnicilor de luptă a vechilor daci, celți sau buri, susținută de Asociația Culturală Omnis Barbaria din Baia Mare și Asociația Geto-Dacii Ansamensi din Jibou.

Statuia, amplasată lângă Primăria Odoreu

Statuia lui Decebal este amplasată lângă Primaria Odoreu, cu fața către postul de poliție, cu o înălțime de 2.8 metri. La baza statuii a fost pusă inscripția: REGELE DACILOR – DECEBAL – 87-106 d.HR.

Într-o carte de marmură, așezată pe un soclu cu o înălțime de 60 cm, în dreapta regelui Decebal, a fost inscripționat următorul mesaj:

”Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit, Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori, Ori câine-nlănţuit”, text din poezia ”Decebal către popor”, de George Coșbuc.

“Atâta timp cât mă voi putea mișca, atâta timp cât va mai fi un singur dac care vrea să trăiască liber, ne vom bate pentru acest pământ, bun și frumos”, discurs atribuit regelui Decebal, în filmul istoric ”Dacii”, ecranizare din 1967.

Un reper clar pentru comunitatea din Odoreu

Primarul comunei Odoreu, Dumitru Pop, a precizat că statuia regelui dac va fi un reper clar al originii al comunității din această parte de țară.

”Decebal este un simbol și îl simțim, că ce a spus el, prin vocea poetului (George Coșbuc), este un îndemn către ceea ce vrem noi să facem. Să nu fim câini înlănțuiți, ci să fim lei luptători. (…) Noi, ca și administrație, am asigurat doar partea economică, am reușit să asigurăm finanțarea acestor lucrări artistice, însă am cerut sprijinul unui artist deosebit: Radu Ciobanu. (…) Dacă până acum comuna Odoreu nu prea a avut repere clare, acum suntem la momentul în care reperele noastre sunt adânc așezate, pornind de la istoria străveche, a regelui Decebal, a dacilor liberi, și ajungând aici, aproape de noi, cu mesaje foarte profunde”, a declarat Dumitru Pop.

 

Dacii au fost prezenți pe aceste meleaguri

Istoricul Liviu Marta – managerul Muzeului Județean Satu Mare – a declarat că au fost descoperite în județul Satu Mare – în ultimele decenii – vestigii care arată clar prezența dacilor pe aceste meleaguri.

”Cei care spun că partea de nord a României nu a fost în componența Regatului Dac fac afirmații total tendențioase. Pentru că în ultimele decenii, un arheolog de la Satu Mare, Gheorghe Lazin, a reușit să descopere câteva obiecte foarte importante din vremea regatului lui Decebal, tocmai în Lazuri. În ultimele două decenii, colegii din Slovacia și Ucraina au găsit foarte multe vestigii dacice în aceste regiuni, care arată că forțele dacilor se manifestau cu totul aici. Au fost găsite multe arme dacice”, a arătat Liviu Marta.

Simbol al bunei conviețuiri etnice

Viceprimarul comunei Odoreu, Kovacs Joszef, a precizat că demersul autorităților locale este în direcția unei bune conviețuiri inter-etnice. Cu atât mai mult cu cât a fost dezvelit recent și bustul marelui poet național al maghiarilor: Petofi Sandor.

”Doresc ca acest monument să fie un simbol al prieteniei între confesiuni, naționalități, un mesaj pentru o bună conviețuire, în armonie și bună-înțegere. Așa cum funcționează lucrurile în comunitatea noastră”, a spus viceprimarul comunei Odoreu.

https://www.presasm.ro/fotovideo-decebal-statuie-impresionanta-in-odoreu-istoric-dacii-prezenti-in-aceasta-zona/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

10 poveşti despre comorile din Ardeal: marele secret al lui Decebal, râpa cu galbeni şi blestemul de moarte al aurului

Valentin Roman / 26 august 2017

Aproape nu există sat în Ardeal din care să lipsească poveştile faimoaselor descoperiri de comori, afirma istoricul Iulian Marţian. Istoria celor care au dat naştere unor poveşti fascinante se întinde pe aproape 2.000 de ani, începând cu povestea comorii ascunse de regele Decebal şi până la descoperirile recente ale pieselor antice preţioase, din Sarmizegetusa Regia.

Fiecare descoperire a unor tezaure valoroase ascunde o poveste de multe ori fascinantă. Iată zece dintre cele mai frumoase relatări despre comorile ascunse din Ardeal:

1. Comoara lui Decebal

Decebal

Una dintre cele mai vechi legende despre comori este cea a regelui Decebal, care ar fi ascuns aurul, argintul şi podoabele cele mai de preţ ale dacilor în albia râului Sargeţia, identificat în prezent cu Streiul. Potrivit istoricului roman Dio Cassius, Decebal a abătut albia râului Sargeţia cu ajutorul unor prizonieri, care apoi au săpat o groapă, unde au fost ascunse tezaurele valoroase.

După ce prada a fost pusă în groapă, râul a fost adus pe cursul normal, iar prizonierii care l-au ajutat pe Decebal la ascunderea ei au fost ucişi. Un prieten al regelui dac, care ştia de ascunzătoarea acestuia, a fost capturat de romani şi le-a mărturisit acestora locul secret. Armatele împăratului Traian au descoperit comorile şi s-au întors în Roma cu cantităţi impresionante de aur şi argint, potrivit mărturiilor istoricilor.

2. Aurul din Strei

În secolul al XVI-lea, în jurul anului 1550, câţiva pescari care se deplasau cu şeicile pe râul Strei au făcut o descoperire uimitoare. Dintr-un ascunziş de pe fundul apei, au observat strălucind câteva piese de aur. Au tras şeicile la mal şi au intrat apoi în apă, pentru a scoate căldările cu galbeni: peste 400.000 de monede şi o cantitate mare de sloiuri (piese) din aur.

Comoara s-ar fi aflat, potrivit umanistului Wolfgang Lazius, sub o construcţie bolţită, ca o criptă, dărîmată de un copac căzut peste ea. Unii istorici susţin că aurul provenea, de fapt, din apropierea unei cetăţi dacice, fiind scos la iveală de ploile abundente care au provocat inundaţii şi alunecări de teren.

3. Misterul unei comori ascunse în stâncă

O altă poveste despre comorile din zona Munţilor Orăştiei datează din anul 1784, fiind povestită de localnici. Legenda spune că unui ţăran din satul Chitid, pe nume David Albu, i-a apărut în vis „un om vrednic, alb şi înalt”, care i-a spus să urmeze cursul unui pârâu până la locul numit „Cheie” de la marginea satului, apoi să se îndrepte spre miazăzi şi ce va găsi acolo să ia pentru el, cât vrea, dar să nu povestească nimănui despre cele petrecute.

Localnicul a urmat sfatul arătării şi s-a îndreptat spre locul indicat, unde a găsit o stâncă abruptă, strălucind „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”, spune legenda. A observant crăpătura din stâncă şi a intrat.

“Uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, povestea localnicul David Albu, într-o spovedanie la preotul satului Chitid de la poalele Munţilor Orăştiei.

Povestea spune că ţăranul a murit în ziua în care a încălcat legământul tăcerii, iar preotul căruia i se spovedise a căutat comoara în zadar, iar în locul indicat a descoperit doar urmele unei aşezări străvechi.

4. Comoara popilor

Despre aceeaşi comoară din apropierea Sarmizegetusei Regia a scris şi cercetătorul Iulian Marţian, în articolul „Comoara popilor”, publicat în Observatorul, din 1880. Istoricul afirma că la preotul Petru din Vâlcelele Bune a venit un păstor de la munte, pentru a i se împărtăşi.

Sarmizegetusa Regia

„Părinte, eu am încă o taină, dar nu cutez să o descopăr, deoaree îndată ce o voi spune, va trebui să mor”, i-a spus săteanul. Preotul însă l-a înduplecat să povestească despre comoară, spunându-i că se va însănătoşi dacă îşi va lua piatra de pe inimă. Săteanul a povestit cum, umblând cu turmele pe dealurile Grădiştei, a descoperit într-o gură de peşteră vase pline de vrafuri de galbeni şi chipuri de oameni din aur, şezînd la mese din aur. La scurt timp după mărturisire, săteanul şi-a dat ultima suflare. Popa Petru a pornit imediat în căutarea comorii, însoţindu-se cu un alt preot, din Vâlcelele Bune, pe care l-a rugat să îl ajute să caute nişte vite ce i se pierduseră.

„După ce umblară amândoi timp îndelungat prin fundul muntelui şi osteniră fără a găsi niciunul ceea ce căutau, deciseseră să se înapoieze acasă. Dar fiindcă îi cuprinse foamea, s-au aşezat lângă un izvor, care curgea din ruinele cetăţii, să îşi consume merindele. Preotul din Vâlcele văzu strălucind galben pe fundul pârâului, care curgea din acel izvor. Plăcut surprins de acea zare, ca să nu fie observat de tovarăşul său îşi întoarse privirea în partea opusă, unde, spre marea sa uimire vede sub rădăcinile unui copac vechi, răsturnat lângă zidul cetăţii o altă strălucire galbenă, care provenea de la o mare mulţime de bani de aur, ca cei din pâru. Egoist şi nesincer, se sculă şi stărui pe lângă colegul său să plece ca să nu-i ajungă noaptea, căci satele le erau la depărtare”, scria Iulian Marţian. Preotul s-a întors mai târziu după comoara pe care a încercat să o tăinuie de prietenul său.

A adus acasă, în toiu nopţii, o cantitate mare de aur „cât putură duce, el şi preoteasa” în spate, dar secretul lor a fost aflat la scurt timp. Sătenii au pornit în căutarea comorilor, ia jandarmii l-au luat pe preot şi l-au acuzat de tăinuirea ei. Petru a fost arestat, iar administratorii ţinutului i-au spus că până va fi predată comoara, acesta va rămâne în temniţă. Bărbatul nega că ar fi găsit vreo comoară, dar soţia sa a fost înduplecată şi a dat comoara autorităţilor. Deşi a fost eliberat, preotul nu a scăpat de probleme. L-au călcat hoţii şi l-au schingiuit, pentru a afla locul unde a fost găsită comoara şi dacă a mai păstrat din aurul descoperit.

5. Ţinutul aurului

O altă relatare despre comorile descoperite în Sarmizegetusa Regia datează de la începutul secolului XIX. Arimie Popa, un sătean din Ocolişu Mic, aflase de la fiul său că în apropierea unor ruine antice, pe locul unde copilul păştea porcii, se află mai multe monede strălucitoare de aur. Porcii au scurmat pământul şi au scos la iveală comoara, însă copilului i-a fost teamă să se atingă de ea, ştiind că banii aceştia sunt păziţi de Diavol, iar cine îi va lua va fi blestemat.

Arimie nu s-a temut, ci a pornit căutările găsind mai multe grămezi de monezi din aur, sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci. „Oamenii au pornit o adevărată migraţie spre Grădişte. Fiecare om sărac spera că fabuloasele comori ce se ascund printre ruine îl vor scăpa odată pentru totdeauna de mizerie şi-l vor face bogat. Grupurile ce se îndreptau spre munţi cu topoare, sape, lopeţi, au atras pe drum şi pe oamenii ce prăşeau porumbul de la marginea satelor. Munca se oprea, iar fiecare om sănătos mergea spre Grădişte”, consemna Sigismund Jako în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului” (1966). A fost nevoie de intervenţia autorităţilor, care au pus zona cetăţii sub paază, pentru a domoli goana după aur a localnicilor.

6. Matriţa descoperită după furtuna de Sânziene

Fascinantă este şi povestea descoperirii, în vara anului 2013, a matriţei antice din bronz, cu ajutorul căreia în Sarmizegetusa erau ornamentate podoabele. Obiectul antic, unic în România, a fost descoperit întâmplător, în urmă cu doi ani, în situl fostei capitale dacice din Munţii Orăştiei.

Matrița dacică

În timpul unei furtuni, din noaptea de Sânziene, vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit, împreună cu câţiva copii pe care îi însoţea în acel loc, piesa unică din bronz.

„Era noaptea de Sânziene, atunci când poveştile spun că bat flăcările pe comori. O furtună, un copac, doi copaci, trăznet, prăbuşire, groapă şi Ionuţ Trufaş. Copilul m-a întrebat ”Nenea Nunu, ce-i aia verde de acolo?” Inima mi-a stat în loc, asemenea timpului care nu voia să se mai scurgă. Şi da, era ea, cea care ne aştepta cuminte, nederanjată de fascinanta lăcomie, deja tradiţională, a locului: matriţa din bronz de la Sarmizegetusa Regia. Ridicând-o tremurând, sub privirile uluite ale copiilor ce mă însoţeau, am simţit că a venit vremea să înţeleg că nu am trăit degeaba pe pământ, că pe lângă un copil făcut, pe langă o carte citită şi pe lângă un pom sădit am mai făcut şi altceva. Ceva pentru care, acum, Dumnezeu mă răsplătea. Un dar de la Dumnezeu, pentru cei 20 de ani bătuţi pe muchie în care Sarmizegetusa mi-a ocupat întreg sufletul, mi-a mâncat sănătatea, mi-a fermecat mintea, mi-a dat tot ce poate primi un om mai de preţ,  într-o viaţă întreagă”, relata, recent, Vladimir Brilinsky.

7. Comoara din Valea Rea

În urmă cu câţiva ani, sute de obiecte din aur şi argint au intrat pe mâna căutătorilor de comori, pentru ca apoi să fie traficate pe piaţa neagră. O localnică din Valea Rea, un cătun al satului Grădiştea de munte, a fost cea căreia i-a fost arătat locul comorilor.

“Într-o noapte am văzut ţâşnind vâlvătăile din pădure. Mai multe flăcări care luminau muntele. Din bătrâni se spunea că în acea zonă fusese îngropată comoara lui Decebal. Eu nu am putut ţine acest secret, iar unii dintre vecinii mai au săpat după aur în locul pe care l-am indicat şi au descoperit comorile. Banii însă nu le-au adus fericirea”, a povestit femeia, care a locuit toată viaţa în acest ţinut. Multe dintre piesele descoprite în Valea rea, inclusiv o căldare de galbeni (kosoni), fac obiectul unor dosare penale de crimă organizată, în care prejudiciile reclamate sunt de ordinul milioanelor de euro.

8. Aurul din Ţara Haţegului

O altă legendă a comorilor este relatată de Felice Carroni, un renumit arheolog şi numismat italian, din secolul XVIII, care în 1809 a întreprins o călătorie în Transilvania.

„În ţinutul Haţegului, la graniţa dinspre Ţara Românească, un ţăran îşi păştea porcii. Scormonind de plictiseală pământul cu piciorul, omul a băgat de seamă că strălucea o monedă. Datorită ploilor abundente, coaja de pământ ce acoperea imensul tezaur neânchipuit se subţiase din fencire şi se făcuse mai moale. Când porcarul a scormonit mai adânc, iată ca s-au ivit sub ochii lui holbaţi monete de aur fără număr şi fără măsură. A luat cât a putut cuprinde în pumni, iar seara le-a dus la ai săi. Aceştia l-au pus să le arate comoara şi seara pe întuneric au cărat mai bine de o căruţă încărată la maxim. Pentru a nu avea discuţii cu consiliul minelor, nici cu fiscalii statului, banii au fost trecuţi pe ascuns în saci de grâu în Imperiul Otoman, de unde au ieşit din nou la lumină, în cantităţi mici, fie vânduţi giuvaergiilor pe mult mai puţin decât valoarea lor intrinsecă, fie daţi în schimb pe vite. Jumătate erau lisimachi de diferite tipuri, jumătate monede de la Brutus (n.r. kosoni) etc”, afirma Felice Caroni.

9. Vâlva băilor

În Ardeal, foarte multe poveşti despre comorile ascunse în galeriile minelor vorbesc despre existenţa unor duhuri ale acestor, numite vâlve. O vorbă din trecut a minerilor care săpau după aur se referea la morţile care aveau loc în mină, puse pe seama blestemelor aurului.

Kosoni dacici

„Ortacii ciocneau paharele, cu dinţii strânşi, ca să nu-i năpădească plînsul şi îşi spuneau: o să dăm de aur, de aur mult, iarăşi s-a prăpădit unul dintre noi”, scria etnologul Tudor Pamfile. Vâlva apărea cu înfăţişarea unei femei tinere şi frumoase, care veghea peste aurul din băi (mine). „îşi pune ochii pe câte-un fecior mai zdravăn şi când îl întâlneşte singur prin vreaun colţ, i se arată. Feciorul rămâne uimit de atâta frumuseţe şi nu poate scoate o vorbă. Atunci ea îl mângâie şi îl desmiardă, spune că îi este drag de el şi că îi va arăta pe unde să cerce după aur. Şi ala se pomenesc unii deodată în belşug. Dar vâlva le cere un singur lucru: să nu spună la suflet deom că au dat faţă cu ea, căci de vor cuteza să îşi caşte gura sunt pierduţi. Şi vezi, cum e omul când dă de noroc. Nu ştie să-şi puie strajă gurii. Şi apoi Vâlva îi sugrumă ca pe nişte pui de vrabie”, scria Tudor Pamfile, în Mitologie românească. Volumul Comorile, publicat în 1916.

10. Blestemul comorii

Potrivit istoricului Iulian Marţian puţine erau satele din Ardeal în care nu circulau poveşti despre comori ascunse în ruinele unor cetăţi, în gorgane sau în peşteri.

„Dar nu este dat oricărui pământean de rând să poată pătrunde la ele, căci cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate şi dacă întâmplător le găseşte un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năpraznică. Altele iarăşi stau sub afurisenie şi cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor până în a şaptea viţă. Când se apropie apoi primăvara cu indiciile cele mai neîndoelnice ale flăcărilor albastre, cari se ridică din comorile ascunse, mulţi oameni veghiază în tovărăşie nopţile senine, şi când se arată mult dorita flacără, aleargă la faţa locului şi împlântă semne în pământ”, relata Iulian Marţian, în studiul „Comori Ardelene”, apărut în Buletinul Societăţii Numismatice Române din martie 1921.

sursa: http://adevarul.ro/

26 august 2017 in DEZVALUIRI. Tags: comoara dacica, comoara decebal, comori blestemate


http://www.vatra-daciei.ro/10-povesti-despre-comorile-din-ardeal-marele-secret-al-lui-decebal-rapa-cu-galbeni-si-blestemul-de-moarte-al-aurului/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Din tainele istoriei: misterul plăcuţelor de la Sinaia

Valentin Roman / 2 septembrie 2017

De peste 100 de ani, in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti zace uitata si prafuita o posibila comoara a istoriei romanesti: zeci de placute turnate in plumb, relatand in imagini si intr-o limba necunoscuta o cronica a regilor daci.

otul a inceput pe la sfarsitul anului 2003, cand o carte stranie venea sa tulbure somnul expertilor nostri in istorie veche si arheologie. Autorul, un distins inginer pensionar, atragea atentia in scrierea sa asupra unor tulburatoare obiecte pe care le vazuse si le fotografiase in tinerete, prin anii 40, in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti.

Era in vremea razboiului. Dan Romalo era pe atunci student, si obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat sa le fotografieze, aveau sa-l obsedeze toata viata. Era vorba despre cateva zeci de tablite de plumb, absolut fascinante, acoperite in intregime cu imagini si cu inscrisuri intr-o limba necunoscuta, o formidabila epopee imprimata pe suprafata metalului cenusiu: ostiri de luptatori inarmati cu lanci si cu scuturi, purtand in frunte stindarde, chipuri de regi si de zei, cetati impresionante, cu palate si temple decorate cu insemne heraldice, o lume uluitoare, gravata in plumb, cu o migala si cu o arta de exceptie…

Saizeci de ani mai tarziu, pasionatul inginer, acum aproape octogenar, reuseste sa publice din putinii lui bani cartea vietii sale, exploziva nu doar prin ineditul continutului ei, ci si printr-o dezvaluire socanta: pretioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fusesera niciodata cercetate stiintific, printr-o expertiza temeinica, fiind, practic, aruncate la cos.

Dan Romalo avanseaza doua ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, si atunci avem de a face cu cea mai importanta descoperire facuta vreodata in domeniul istoriei vechi, caci ele descriu cu lux de amanunte lumea disparuta a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt niste falsuri de o anvergura si de o ingeniozitate nemaivazute, facute candva de un geniu enciclopedic si vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute.

Posibile reprezentări ale regilor Sarmis și Moliseio

In cazul acesta, falsul – mai vechi de o suta de ani, ar apartine, si el, istoriei, si ar merita sa intre in cartea recordurilor, la capitolul “cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante si nasc o sumedenie de intrebari: de unde provin aceste tablite din plumb? De ce nu am auzit niciodata despre ele, fie falsuri sau nu? Iar daca sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reusit un fals-capodopera de asemenea proportii si, mai ales, in ce scop? Ce s-a intamplat cu obiectele acestea intre 1940, atunci cand Dan Romalo le-a vazut pentru prima data, si 2003, cand a reusit, in cele din urma, sa le faca publice? De ce nu au fost cercetate niciodata temeinic de catre istorici si arheologi?

De fapt, cautand raspunsuri la aceste intrebari, am descoperit ca povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca. Ca intr-un roman politist, orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati, esueaza.

De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o au reusit sa evite orice fel de publicitate, orice fel de studiere stiintifica adecvata. In mod incredibil, timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna. E ca si cum destinul lor le-ar fi ferit de lumina reflectoarelor, ca si cum ar fi vrut sa le tina mereu in umbra, ca si cum ar fi vrut sa le piarda urma si nimeni sa nu vorbeasca despre ele.

Inceput de drum. Marioara Golescu, o doamna distinsa, pasionata de istorie

Sunt intr-un ascensor, pe cat de vechi, pe atat de silentios, luminat de un bec chior, undeva, in preajma parcului Cismigiu. Il caut pe Dan Romalo. Pana la urma, un mister este un mister si oricine are dreptul sa incerce sa-l dezlege, inclusiv un inginer pensionar, pasionat de istorie. Sun la usa. Ma primeste un tip distins si zambitor, iar apartamentul in care locuieste emana cu adevarat ceva din atmosfera anilor buni, de dinainte de razboi, ca si cum el ar fi ramas pentru totdeauna legat de timpul acela. Bem ceai parfumat, din cesti de portelan fin.

Gazda mea are pe genunchi un album vechi cu fotografii, inceputul marii sale aventuri, niste fotografii pe care le-a facut cu foarte-foarte mult timp in urma, la cererea unei prietene de familie. “Marioara Golescu – poate ca numele ei nu va este complet necunoscut – facea parte dintr-o veche familie de boieri si de carturari si, asa cum era obiceiul pe timpul acela, avea tot felul de pasiuni intelectuale. Scria poezii, calatorea, picta si se pasiona de istorie si mitologie. Marioara Golescu era prietena mamei mele, Nadejda Romalo, care-i impartasea curiozitatea si preocuparile. Ei, si de la aceasta doamna, care era istoric amator, am auzit pentru prima data de aceste placi de plumb.”

Dan Romalo se ridica din fotoliu, inalt si suplu, si-mi aduce o fotografie mica, ovala, din care ma priveste un cuplu de tineri imbracati dupa moda anilor 20. Sunt parintii lui, zambitori si frumosi, in gradina din fata unui conac superb. “Erau la conacul lor de la tara, erau alte vremuri, si pe-atunci mai existau asemenea… amatori cultivati, cum erau mama mea si Marioara Golescu, care se invartea in lumea istoricilor, publicase lucruri esentiale, un studiu despre tablourile votive din Tara Romaneasca, mergea la congrese de istorie cu Iorga, era o pasionata. Ea m-a chemat intr-o buna zi sa fac acele fotografii cu placile de plumb din subsolurile Muzeului de Antichitati. Nu aveam sa le uit niciodata.

La vremea aceea, director al muzeului era istoricul Ion Nestor, si acesta ii spusese Marioarei Golescu sa publice o carte despre ele, pentru ca un profesionist ca el se temea sa nu fie discreditat de o asemenea intreprindere. Deja, la ora aceea, placile erau considerate falsuri, fara ca nimeni sa le fi studiat temeinic si fara ca cineva sa stie de unde provin. Marioara Golescu credea ca ele ar fi fost aduse de Grigore Tocilescu, care le-ar fi primit la randul sau de la cineva.

Insa aceasta informatie nu se verifica in nici un fel, pentru ca ar fi fost precizat acest lucru in arhivele muzeului sau, cel putin, in manuscrisele, in scrisorile lui Tocilescu, aflate acum la Biblioteca Academiei. Nimic, nici o referire, nicaieri. Sute de kilograme de plumb aparusera parca din neant acolo, in subsolurile muzeului, si nimeni nu stia de unde.”

Dan Romalo soarbe din ceaiul parfumat, cu un aer absent, ca si cum s-ar afla in penumbra rece a subsolului, cu placile de plumb insirate in fata sa. “Eu nu eram pasionat de arheologie, insa atunci cand am vazut placile, am ramas pur si simplu stupefiat. Fotografiam fara nici un cuvant, atat mi se pareau de inexplicabile si ciudate. In mod evident, se refereau la geto-daci, pentru ca puteai recunoaste siluetele cu caciuli specifice, si anumite semne. Numai ca asta se petrecea prin anii 1943-1944, Romania era in razboi si evenimentele se precipitau.

Pe urma au venit comunistii si a fost foarte greu, lumea veche se prabusea, familia mea pierduse totul. Au trecut decenii, fara sa uit fotografiile, dar si fara sa pot face nimic. La cutremurul din 77 s-a pierdut o parte dintre cliseele pe care le facusem, dar mama mea a salvat printr-un miracol cateva zeci. Mereu imi spunea sa ma ocup de ele, sa nu le las, sa cercetez eu mai departe. Ea credea, nu stiu de ce, ca sunt foarte importante.”

Obsesia lui Dan Romalo a prins viata abia in anii 80 si a durat multa vreme pana cand sa poata pune cap la cap toate informatiile pe care le avea. La Institutul de Arheologie, care luase locul vechiului Muzeu de Antichitati, a aflat ca tablitele pe care le fotografiase cu zeci de ani in urma disparusera, in cea mai mare parte, si ca niciodata nu fusesera luate in serios de catre nimeni. Mai ramasesera patru.

Generatii intregi de studenti trecusera pe langa ele, devenisera arheologi si istorici, dar refuzasera chiar si sa le dea un numar de inventar. In jurul lor circulau deja legende. Unii credeau ca ar fi fost plasmuite pe la sfarsitul secolului al Xviii-lea, de eruditii transilvani, altii le numeau “falsurile lui Hasdeu”, altii credeau ca placile de plumb erau copii ale unor originale din aur, gasite pe la 1873, cand se sapase fundatia castelului Peles.

Dar nimeni, nici o institutie oficiala, nici un specialist in istorie, nu cercetase pana atunci cu adevarat originea si continutul acestor relicve, nimeni nu facuse vreodata macar o analiza a materialului din care erau facute, ca sa nu mai vorbim despre vreo incercare serioasa de descifrare a semnelor inscrise pe ele. “Vedeti”, spune Dan Romalo, “problema a ramas aceeasi ca in timpul lui Nestor. Istoricii, de teama sa nu se compromita, acordand atentie unor falsuri, au refuzat sa le cerceteze cu adevarat.

Insa minime investigatii, pe care eu le-am facut mult mai tarziu, au aratat ca exista posibilitatea reala ca placile sa fie autentice. In primul rand, continutul placilor, care este profund coerent, da de gandit, amploarea extraordinara si rafinamentul cu care au fost executate, bogatia de detalii, dintre care unele fac referire la personaje si imprejurari necunoscute, toate acestea provoaca la un studiu serios al acestor obiecte, ca sa nu spun mai mult. Dar cel mai important mi se pare faptul ca apar lucruri care, la data cand placile erau semnalate prima data, pur si simplu nu fusesera descoperite.

De pilda, planurile cetatii Sarmizegetusa si faptul ca exista obiecte similare, aflate in colectii particulare, a caror autenticitate nu poate fi pusa la indoiala si care par a fi facute in acelasi mod, in acelasi stil.” Se apleaca spre mine confidential. “Unul dintre aceste obiecte vi-l pot arata.” Si, intr-adevar, scoate de undeva, dintr-un toc de piele, o medalie superba, ce pare din cupru vechi. Efigii bizare se decupeaza din carnea verde a metalului, semne stranii, cum n-am mai vazut. “Vedeti semnele? Sunt identice cu unele de pe placi.

Iar sansa ca un falsificator sa fi cunoscut piesa aceasta este practic zero. Si-apoi, poate ati auzit ca in cele din urma, cu mari eforturi, a fost facuta in Anglia o analiza comparativa a metalului uneia dintre placile de plumb, cu o scoaba dacica tot din plumb, luata de la Sarmizegetusa. Stiti care a fost raspunsul englezilor?” Ma priveste fix, lung. “Daca scoaba e autentica, atunci placile sunt autentice, in ceea ce priveste compozitia aliajului.

Este un aliaj identic cu cel dacic.” Tace, asteptand sa reactionez in fata acestui argument zdrobitor. “La Sarmizegetusa, in marele sanctuar rotund, au fost gasite resturi de turnare in plumb si argint si poate ca aceasta adevarata cronica inscrisa pe placi de plumb, aceasta adevarata dare de seama despre regii daci si despre preotii lor a fost turnata chiar acolo, in cetate.

Stiu, se spune ca dacii nu aveau scriere, pentru ca nu s-au gasit prea multe inscript..ii, dar daca aveau, asa cum este foarte probabil, atunci cei care scriau nu erau oamenii de rand, ci initiatii, preotii din temple. S-au gasit acolo cantitati uriase de plumb, creuzete pentru topit metalul, si asta exact acolo unde erau si templele.”

Desi se fereste sa faca o afirmatie categorica, Dan Romalo e convins ca placutele de plumb sunt cu adevarat dacice, placi de plumb turnate de preotii daci, acoperite initial cu o folie subtire de aur pur. In favoarea acestei variante sunt analizele metalului si urmele de turnare in matrite care se pot vedea. Ipoteza lui Romalo este fascinanta.

Daca interpretarea pe care o da el textelor si imaginilor este corecta, atunci aceasta cronica dacica in plumb aurit ar cuprinde relatari despre capeteniile geto-dace intr-o anumita cronologie, evenimente importante, batalii si tratate de pace, si toate acestea ar fi fost insirate pe zidurile si pe stalpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos si stralucitor. Preotii ar fi fost, in felul acesta, pastratorii intregii istorii a neamului geto-dac.

Varianta Sinaia. Placutele de aur care au devenit placute de plumb

Unul din firele misterului placutelor de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucuresti duce la Manastirea “Sinaia”. Legenda spune ca la saparea viitoarelor temelii ale Castelului Peles au fost gasite ingropate in pamant sute de placute din aur, care inainte de a fi topite (din motive necunoscute) au fost reproduse in plumb si daruite, de batranul rege Carol I, Manastirii “Sinaia”.

Aveam sa ajung si eu, in cele din urma, acolo, la ctitoria spatarului Mihai Cantacuzino, supranumita si “manastirea regilor”, pentru a cauta vreo urma a misterioaselor placute din plumb. Staretul Macarie Bogus mai intai a tacut lung, ascultand, apoi a deschis porti grele, dincolo de care se afla tezaurul inestimabil al manastirii, dormind intre zidurile desenate in carbune de Regina Maria. Dintr-o cutie pe care o tinea cu ambele maini, staretul a scos doua placi de plumb, acoperite cu aceeasi scriere misterioasa, cu aceleasi reprezentari.

De unde, de cand sunt aceste obiecte in posesia Manastirii “Sinaia”? O mie de intrebari au ricosat pe langa parintele staret, fara ca acesta sa poata raspunde la vreuna dintre ele. Arhiva manastirii a disparut in perioada comunista, trebuie sa fie undeva, la Bucuresti poate, sau cine stie unde. Tot ce a fost inainte de 1956 a disparut, a fost luat, s-a dus…

Voiam sa plec. Misterul parea a se adanci si mai mult. Una dintre piese, rotunda, parea a fi fost facuta sa fie purtata la gat. “Stiti”, mi-a spus staretul, “ani de zile au fost uitate. De fapt nimeni nu stie de unde au aparut, dar se spune ca au aparut mai intai aici, la Sinaia. Exista oameni care le-au vazut, care le-au tinut in maini. Poate ca legenda gasirii lor la Peles, asa cum se vorbeste, este adevarata, poate ca au fost cu adevarat niste originale din aur…”

O strada incolacita ca un sarpe, urcand muntele. Intr-un ochi al strazii, infipta in carnea de piatra, se afla o casa cum n-am vazut multe. E o casa din alte timpuri, ca o cetate, cu o arcada stranie, cu brazi strangand-o in brate, cu un cer translucid deasupra. E una dintre cele mai frumoase case din Sinaia, dintre cele mai vechi si mai nobile. Inauntru, printre tablouri si teracote albe, locuieste Diana Istrate, o doamna care ar trebui sa-si aminteasca ceva despre placile din plumb.

Cu zeci de ani in urma, tatal ei, Vasile Ionescu, fost inspector silvic, le-a vazut, le-a tinut in maini. Casa ei pare o uriasa casa de papusi. Peretii sunt pictati. “Da”, zice ea, miscandu-se incet, chiar ca o papusa veche, “placutele au existat. Tatal meu a avut vreo patru-cinci, le stiu de cand eram copila. Dar la un moment dat, pur si simplu au disparut. Chiar el, la batranete, se intreba unde si cum or fi disparut. Le avea de la un fost primar al Sinaii, pe care nu mai stiu cum il chema. Se spunea ca fusesera de aur. Cine mai stie! E o vesnicie de-atunci!”

O portita in labirint. Aurora Petan, cercetator, doctorand la Institutul de lingvistica al Academiei Romane: “Sunt convinsa ca este vorba despre o cronica a regilor daci”

Iunie 2004. Pentru prima data in istoria lor, placutele de plumb din subsolul Institutului de Arheologie din Bucuresti fac subiectul unei comunicari stiintifice, organizate sub egida Academiei Romane. Aurora Petan, o tanara cercetatoare in lingvistica, cu specialitatea latina si greaca veche, sustine o comunicare legata de ele, incercand sa starneasca interesul lumii stiintifice. La o prima evaluare, temerara cercetatoare considera ca limba in care au fost scrise tablitele nu este o limba inventata de cineva, ci a fost candva o limba vie. Ba si mai mult, ca am putea avea de-a face, intr-adevar, cu limba vechilor geti. O teorie indrazneata, greu de acceptat de catre mediile academic-conservatoare, si pe care ne-am grabit s-o aflam chiar de la autoarea ei.

– Sunteti lingvist, expert in limbi clasice. De ce va intereseaza aceste tablite de plumb, atat de controversate?
– Pentru ca sunt scrise intr-o limba necunoscuta si pentru ca n-au fost cercetate niciodata de un lingvist. Am aflat despre tablite in 2003, din cartea domnului Romalo, si mi s-a parut ceva extraordinar. Mi-am spus ca daca sunt falsuri, sunt atat de bune incat merita cercetate. Mi s-a parut o provocare, un subiect de cercetare pasionant. Cartea domnului Romalo are meritul de a fi pus in discutie, pentru prima data dupa o suta si ceva de ani, aceste obiecte, dupa parerea mea, senzationale. Ar putea fi vorba despre o arhiva si in acelasi timp despre o cronica a regilor daci, despre care nu s-a vorbit niciodata public si care a fost ignorata. Se stia despre aceste placi de la sfarsitul secolului al Xix-lea, dar nimeni nu a avut curajul sa le puna in discutie, pentru ca, in mod evident, ar fi bulversat toata “istoria oficiala”. Si asa, nefacand altceva decat sa le prezint, fara nici o interpretare, am starnit nervozitatea expertilor. Chiar daca avem a face cu niste falsuri, ele sunt geniale, unice prin complexitatea lor. Presupusul falsificator a inventat in acest caz o limba. Eu nu mai cunosc ceva asemanator. Si-apoi, poti plasmui o piesa, doua, trei, dar nu zeci de piese care cuprind nume, imprejurari, razboaie, negocieri, detalii uluitoare despre o intreaga epoca, pe care le ghicim mai curand din reprezentarile grafice decat din scris. In prezentarea mea de la Academie, m-am limitat sa fac o sinteza a tuturor acestor ipoteze, cu argumentele pe care le aveam la vremea respectiva, fara sa incerc, deocamdata, interpretari ale textelor.

– Impartasiti opinia lui Dan Romalo (care, demonstrata, ar deveni fulminanta), ca ar putea fi vorba de limba geto-dacilor?
– In cea mai mare parte, placutele sunt scrise intr-un alfabet grecesc, dar mai sunt si alte alfabete acolo, necunoscute. Intr-adevar, limba in care sunt scrise este necunoscuta. Putem citi ce scrie, dar nu putem intelege decat numele proprii, nume de regi, de cetati, de triburi. Posibilitatea ca aceasta sa fie limba geto-dacilor este reala, in masura in care se va dovedi ca placile sunt autentice. Nu sunt scrise in latina, nici in greaca, nici in iraniana, nici in slava, si deci, prin eliminare, nu poate fi decat limba lor. Sunt si litere care corespund unor sunete ce nu existau in greaca, dar existau in aceasta limba, iar aceste semne se pot regasi, mult mai tarziu, in limbi slave, ca rusa si sarba. Implicatiile acestei chestiuni sunt enorme.

– Cat de vechi sunt evenimentele la care face referire aceasta presupusa cronica in plumb a geto-dacilor?
– Cele mai vechi evenimente relatate in desene si in texte se refera la Dromichete, deci secolul al IV-lea inainte de Hristos, dar trebuie sa spun ca exista nume si date despre personaje neatestate de alte surse istorice si care ar putea fi mai vechi decat Dromichete. Evenimentele relatate se intind pe aproape cinci secole, pana inaintea invaziei romane. Ei bine, se poate vedea imediat ca ele nu sunt unitare, ca sunt multe maini care au lucrat la ele, dupa cum sunt folosite mai multe alfabete la redactare si mai multe stiluri de decoratiuni. Exista chiar si un alfabet necunoscut, care pare anterior alfabetului grecesc. Chiar daca nu sunt de acord cu interpretarea d-lui Romalo, cred ca limba in care sunt scrise textele nu este o limba inventata, ci ca a existat cu adevarat, ca limba vie. In plus, ar fi vorba, de fapt, despre o civilizatie necunoscuta, neatestata niciodata pana acum la adevaratele ei dimensiuni si valori. Pe aceste placi sunt reprezentate cladiri, divinitati, arme, simboluri, scene de lupta, o intreaga lume, detalii de viata, de organizare militara, sunt mai multe date decat am fi visat vreodata sa avem despre lumea dacilor. Un motiv serios pentru a pasi pe un drum atat de riscant. Pur si simplu, misterul care pluteste asupra acestor obiecte ma fascineaza si cred ca e normal sa incerc sa aflu tot ce pot.

– Cum va explicati ca aceste obiecte senzationale au fost tratate, totusi, de catre specialisti drept niste falsuri, chiar de la inceput?
– Au fost tratate astfel datorita aspectului. Aratau foarte bine, deci concluzia imediata era aceea ca nu pot fi decat niste falsuri. Nimeni nu s-a gandit la posibilitatea ca suportul, deci plumbul, sa fi fost “nou”, din secolul al XIX-lea, dar continutul sa fi fost autentic. Eu nu cred ca placile sunt antice, ci ca sunt copii ale unor originale antice disparute, fie ele din aur sau nu. In plus, descoperirea era mult prea senzationala pentru niste oameni de stiinta incremeniti in prejudecata ca dacii nu aveau scriere si nu aveau reprezentari iconice. Atitudinea reticenta, conservatoare a specialistilor este explicabila. In plus, ea vine in urma unor exagerari facute din motive politice in perioada comunista, referitoare la civilizatia geto-dacilor. Dar exagerari sunt si acum, cum au fost mereu in timp, asta nu trebuie sa impiedice o cercetare stiintifica onesta si lipsita de prejudecati a oricarui subiect, indiferent cat de incomod ar fi el la un anumit moment.

– Sperati sa le descifrati? Sa recuperati limba pierduta a geto-dacilor?
– Da. Cred ca in cele din urma voi reusi sa le descifrez. Perspectiva aceasta, a recuperarii unei misterioase limbi pierdute, ma hipnotizeaza.

Au cuvantul specialistii

Institutul de Arheologie din Bucuresti, fostul Muzeu de Antichitati, se afla intr-o cladire fabuloasa, care ar merita ea insasi sa fie subiectul unui reportaj. De o frumusete extraordinara, purtand pecetea nobila a anilor interbelici, ea pare parasita. Chiar si statuia lui Vasile Parvan, aflata in mica gradina din fata, s-a lasat cotropita de vegetatie si tristete. Pietre romane risipite peste tot, statui decapitate si alte relicve istorice dau o si mai mare impresie de parasire. Arheologia romaneasca este saraca. Dar acesta este un alt subiect.

Intru la subsol unde, in sfarsit, pot cantari cu mainile mele, pot pipai ceea ce a mai ramas din placile de plumb. Unele dintre ele, cele mai mari, au vreo 10 kilograme. Sunt mii de semne acolo, sute de personaje migalite in plumb, atat de sofisticate, incat pur si simplu nu-mi pot imagina cum au fost turnate, cine si cum a putut face matritele in care aceste adevarate hieroglife sa fie imprimate invers si de la dreapta la stanga, pe negativ. Sunt uluitoare. Fac fotografii. Placile stau aici de un veac. Daca e adevarat ca au existat sute de tablite identice, arhiva dacica a cantarit tone intregi de plumb. Ce falsificator sa se incumete la o asemenea munca sisifica?
Mai tarziu, in biroul arheologului Alexandru Vulpe, directorul institutiei. Aceeasi atmosfera de noblete decrepita imprima locului un aer usor fantast.

Alexandru Vulpe: “Placile sunt 100% un fals. Genial, e drept, dar un fals”

– Sunt aproape o suta de ani de cand in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti zac, uitate si necercetate, zeci de placute de plumb, pe care unii cercetatori le considera o cronica a regilor daci…
– Am mai spus o data, intr-un interviu, sunt niste falsuri.

– Ipoteza dvs. a fost dovedita stiintific? Doamna Aurora Petan, cercetator in domeniul lingvisticii, este de alta parere…
– Doamna Petan ar trebui sa se ocupe de lucrurile la care se pricepe. Daca ar fi stat de vorba cu noi, cred ca o puteam lamuri, pentru ca este o cercetatoare serioasa.

– Placutele de plumb aflate in custodia Institutului de arheologie au fost studiate vreodata temeinic?
– Bineinteles. Chiar si eu le-am studiat in tinerete. Dupa cateva ore, mi-am dat seama ca sunt falsuri. De altfel, le stiam ca falsuri, pentru ca Vasile Parvan le vazuse si el si credea acelasi lucru. Generatia de dupa Parvan, la fel, le-a considerat niste falsuri, sunt niste falsuri din secolul al Xix-lea. Noi le putem data dupa anumite criterii.

– Ce parere aveti despre originea lor? Sunt ele, asa cum s-a spus, copii ale unor placi de aur care au fost topite?
– Asta este o nascocire. Nu exista nici o dovada a existentei unor placi de aur. Asta o sustin cei care cred ca ele sunt autentice, pentru a crea o falsa disputa.

– Au fost gasite la Sinaia?
– Au ajuns la Manastirea “Sinaia”, dar cred ca au fost facute in alta parte. De fapt, nu se cunoaste deloc istoria lor, de unde provin. Ceea ce putem spune este faptul ca ele au ajuns la noi (in cladirea fostului Muzeu de Antichitati, actualul Institut de Arheologie) la inceputul secolului al Xx-lea. Nu au avut niciodata un numar de inventar, pentru ca au fost considerate, inca de la inceput, falsuri. Ele nu au nici astazi un asemenea numar. Au stat pur si simplu in depozitul muzeului. Eu le stiu acolo dintotdeauna, puse intr-un cos.

– Cate au fost initial? Cate au disparut?
– Nu stiu precis, dar au fost pana intr-o suta. In momentul de fata, noi mai avem 31 sau 35, nu stiu exact, si mai exista si in alte locuri, cred ca in total mai sunt vreo 50. Atunci cand stii ca sunt falsuri, nu-ti pierzi vremea. Aici problema care se pune este cine le-a facut.

– Si in ce scop, nu? Un asemenea fals de proportii trebuie sa fi avut un scop precis: gloria unei descoperiri, faima sau bani.
– Nu va impresionati! Nu este asa de greu de facut un asemenea fals. Faptul ca e in plumb… nici macar nu a costat asa de mult. Scopul? Ca sa poti sa raspunzi ar trebui sa faca cineva, intr-adevar, un studiu. S-au ocupat unii, dar nu au scris. Eu le-am preluat de la generatia dinaintea mea, drept “falsurile lui Hasdeu”. Hasdeu a facut falsuri, se stie. Ceea ce putem spune noi este ca acela care a facut aceste falsuri era un om de cultura. Cunostea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei si care erau la dispozitia oricarui om cult in secolul al Xix-lea, cunostea cartile despre Columna lui Traian si alte lucrari care erau disponibile atunci, plus ca avea notiuni de filologie. Hasdeu este suspectul principal, pentru ca el a mai incercat sa faca niste falsuri, chiar sa vorbeasca despre un alfabet getic in disputa lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranta acestei ipoteze ar trebui ca cineva sa se ocupe, sa caute in arhiva Academiei, sa gaseasca indicii. Dar Hasdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevarat curent de scoatere in evidenta a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densusianu a emis acea carte care a facut valva, Dacia Preistorica, si in care afirma ca nu noi suntem urmasii Romei, ci ca romanii ar fi urmasii dacilor. Adica, dacii vorbeau deja o limba latina. E o absurditate. Evident, nici un om de stiinta nu ia aceasta teorie in serios. In 1880, asemenea carti erau destul de la moda in Europa. Si ca sa revenim, ar mai putea fi un cerc de suspecti, de pe vremea Mariei Tereza, pe la sfarsitul secolului al Xviii-lea si inceputul secolului al Xix-lea, cand s-a vehiculat ideea unei Dacii mari, integrata in imperiul Austro-Ungar. Si atunci au aparut o serie intreaga de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic din Viena. Dar eu nu cred in aceasta ipoteza. Cred ca falsurile sunt mai tarzii.

– Care sunt argumentele care sustin ipoteza ca ar fi falsuri?
– Din punctul de vedere al textelor de pe tablite, veti vedea ca ele nu tin seama decat de ceea ce se cunostea la momentul acela, adica pana la 1900. Tot ce s-a descoperit dupa 1900 nu figureaza pe ele. Ulterior, s-au descoperit inscript..ii importante care, daca ar fi fost cunoscute, ar fi trebuit sa existe pe placi. De pilda, inscript..ia despre Burebista, de la Dionisopolis, care s-a descoperit in 1905. Va mai dau niste exemple. Cetatea de la Cumidava apare pe tablite ca la Ptolemeu, Comidava. Autorul falsului nu avea de unde sa stie ca in 1942 avea sa se descopere o inscript..ie, la Rasnov, in care era scris Cumidava. Pai daca era scris de un dac, ar fi scris asa, in limba lui, nu in greceste. Apoi, ar mai fi iconografia. Toate reprezentarile sunt acelea care se cunosteau pana la 1900, or astazi, noi stim considerabil mai mult decat ceea ce se cunostea atunci. N-am facut un studiu exact, dar majoritatea sunt imagini preluate de pe Columna Traiana si imagini ale unor culte orfice, deci nu este ceva nou.

– Cetatea Sarmizegetusa a fost descoperita mult mai tarziu decat au fost facute placile, si totusi, este reprezentata cu destula fidelitate fata de modelul real…
– E facuta atat de schematic, incat orice reprezentare de castru roman sau de cetate medievala ar fi corespuns la fel de bine. In orice caz, toti inaintasii mei au fost de acord cu acest lucru. Eu m-am ocupat de ele cand aveam 24 de ani si mi-a trebuit o zi sa-mi dau seama ca sunt falsuri. Altii, cum a fost Horatiu Crisan, si-au dat seama intr-o ora. Singurul lucru la care trebuie raspuns este cine le-a facut.

– Mai exista un argument in favoarea autenticitatii tablitelor: analiza materialului, efectuata in Anglia. Plumbul s-a dovedit la fel de vechi ca cel folosit in urma cu 2000 de ani de catre daci…
– Nu cred ca rezultatele analizei de material sunt concludente in asa masura incat sa tragem concluzii.

Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie din Bucuresti: “Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane, deschizand calea unor cercetari care vor lamuri, in cele din urma, problema”

– D-le Suceveanu, sunteti semnatarul prefetei cartii lui Dan Romalo, “Cronica apocrifa pe placi de plumb”, in care, spre lauda dvs., va declarati de acord cu faptul ca placutele de plumb merita a fi studiate. Ar fi si timpul! Se fac o suta de ani de cand zac in depozitele Institutului de Arheologie din Bucuresti, de unde mai dispar, mai apar…
– Nu cred ca au fost vreodata disparute cu adevarat. Eu le stiu de 30 de ani, de cand am venit in institut, si de la inceput am avut o reticenta fata de ele. Poate pentru ca nu stim de unde provin. Nu au fost gasite intr-un context arheologic si asta le face necredibile.

– Daca ar fi autentice, atunci ar produce un adevarat seism in istoria noastra si a limbii romane, nu-i asa?
– E adevarat, pe placutele “puse in circulatie” de Dan Romalo, in afara de nenumarate reprezentari, apare o scriere predominant greaca – dar si de alta sorginte -, in care numele proprii descifrabile indica o realitate geto-dacica la confluenta intre era pagana si cea crestina. Dan Romalo face o investigatie prudenta, luand in calcul permanent posibilitatea ca placile sa fie niste falsuri, dar inclinand, totusi, cu toata prudenta, spre caracterul autentic al acestora. Daca placutele ar fi autentice, atunci da, ar putea fi vorba despre limba geta. Toate acestea trebuie formulate cu mare prudenta, pentru ca stiti bine deserviciul pe care-l fac diletantii tracomani, cand e vorba de asemenea ipoteze de lucru.

– L-ati ajutat pe Dan Romalo sa faca in Anglia acea analiza a aliajului din care sunt facute placutele, in comparatie cu un aliaj dacic. Erau identice. Ce parere aveti?
– Intr-adevar, acesta este unul dintre argumentele care in ochii mei atarna greu in favoarea ideii ca ar fi autentice, dar ramane posibilitatea ca falsificatorii, foarte inventivi, sa se fi gandit la structura aliajului de la bun inceput. Un alt argument care poate fi luat in seama ar fi reprezentarea cetatii Sarmizegetusa, care avea sa fie cunoscuta arheologic dupa 1939, cand nu se mai punea problema unor asemenea falsuri, numai ca si aici ar fi diverse explicatii posibile. Impartasesc opinia domnului Romalo, ca daca aceste obiecte sunt opera unor falsificatori, atunci avem de-a face cu niste falsificatori absolut geniali. Cunostintele lor in ceea ce priveste autorii antici sunt remarcabile, ca si capacitatea lor de a integra aceste date intr-un sistem lingvistic coerent. Sigur, una e sa falsifici doua-trei piese, si alta e sa inventezi o adevarata biblioteca de plumb antica, cu un scop ce ramane deocamdata ascuns.

– Care este parerea dvs. personala despre placile de plumb?
– Recunosc greutatea argumentelor pe care le aduce d-l Dan Romalo, neuitand nici o clipa dificultatile in acceptarea lor. Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane, deschizand calea unor cercetari care probabil vor lamuri, in cele din urma, problema placutelor. Singura cale de a expune problema lumii stiintifice era publicarea lor.

Acad. Virgil Candea: “Cercetarea oricaror relicve ale trecutului este o datorie sacra a stiintei”

(Fragment din postfata cartii lui Dan Romalo, “Cronica apocrifa pe placi de plumb?”)
“Stimate domnule Dan Romalo,
In urma cu cativa ani, ati avut bunavointa sa-mi comunicati interesul dvs. pentru ansamblul de inscript..ii si imagini criptice pe placi de plumb – originale sau reproduceri fotografice – pastrate la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti, piese carora v-ati consacrat din tinerete eruditia si eforturile. Rezultatele cercetarilor dvs. le-ati prezentat in cartea Cronica apocrifa pe placi de plumb?, care apare acum in editie definitivata. Am parcurs cu atentie lucrarea si sunt convins ca cititorii ei, specialisti sau amatori cultivati, vor pretui dupa cuviinta initiativa dvs. de a atrage atentia asupra acestor piese enigmatice, chiar daca nu va vor impartasi integral solutiile si ipotezele. Va incurajez demersurile, animate de pasiunea dvs. sincera pentru mai buna cunoastere a inaintasilor nostri si de convingerea ca cercetarea oricaror relicve ale trecutului este o datorie sacra a stiintei. V-am indemnat sa faceti neintarziat publice misterioasele texte si imagini care, indiferent de natura lor – originale sau falsuri -, au dreptul la atentia si verdictul autorizat al savantilor. Repet, chiar falsurile se cuvin studiate, pentru ca furnizeaza informatii utile despre motivatiile, imprejurarile, data, autorii si procedeele confectionarii lor (dovada studiile actuale privitoare la falsurile monetare). Ignorarea apriorica a pieselor suspecte intemeiata pe prejudecati sau teama de discreditare nu se justifica”.

sursa: http://www.formula-as.ro/

2 septembrie 2017 in DEZVALUIRI. Tags: placutele de la sinaia

http://www.vatra-daciei.ro/din-tainele-istoriei-misterul-placutelor-de-la-sinaia/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie din Bucuresti: “Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane, deschizand calea unor cercetari care vor lamuri, in cele din urma, problema”
Recunosc greutatea argumentelor pe care le aduce d-l Dan Romalo, neuitand nici o clipa dificultatile in acceptarea lor. Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane, deschizand calea unor cercetari care probabil vor lamuri, in cele din urma, problema placutelor. Singura cale de a expune problema lumii stiintifice era publicarea lor.
Acad. Virgil Candea: “Cercetarea oricaror relicve ale trecutului este o datorie sacra a stiintei”.
“Stimate domnule Dan Romalo,
In urma cu cativa ani, ati avut bunavointa sa-mi comunicati interesul dvs. pentru ansamblul de inscript....ii si imagini criptice pe placi de plumb – originale sau reproduceri fotografice – pastrate la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti, piese carora v-ati consacrat din tinerete eruditia si eforturile. Rezultatele cercetarilor dvs. le-ati prezentat in cartea Cronica apocrifa pe placi de plumb?, care apare acum in editie definitivata. Am parcurs cu atentie lucrarea si sunt convins ca cititorii ei, specialisti sau amatori cultivati, vor pretui dupa cuviinta initiativa dvs. de a atrage atentia asupra acestor piese enigmatice, chiar daca nu va vor impartasi integral solutiile si ipotezele. Va incurajez demersurile, animate de pasiunea dvs. sincera pentru mai buna cunoastere a inaintasilor nostri si de convingerea ca cercetarea oricaror relicve ale trecutului este o datorie sacra a stiintei. V-am indemnat sa faceti neintarziat publice misterioasele texte si imagini care, indiferent de natura lor – originale sau falsuri -, au dreptul la atentia si verdictul autorizat al savantilor. Repet, chiar falsurile se cuvin studiate, pentru ca furnizeaza informatii utile despre motivatiile, imprejurarile, data, autorii si procedeele confectionarii lor (dovada studiile actuale privitoare la falsurile monetare). Ignorarea apriorica a pieselor suspecte intemeiata pe prejudecati sau teama de discreditare nu se justifica”.

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

"Procesul intenționat de ascundere a istoriei noastre vechi a fost declanșat încă din primele secole ale erei noastre, debutând cu edictul emis de împăratul roman Iulian Apostatul, un edict de Damnatio Memoriae asupra oricărui element care face referire la termenii dac/Dacia. În urma acelui nefericit edict, zeci de volume care conțineau informații contemporane din lumea geto-dacilor au fost arse. Și, tot din păcate, multe dintre ele nu au supraviețuit nici măcar în copii pentru a ajunge la noi. Este cazul, printre altele, al lucrării De bello dacico, atribuită împăratului Traian și scrisă în preajma războaielor daco-romane, un volum care, în ciuda unei evidente subiectivități din partea autorului, ne-ar fi putut furniza informații interesante despre societatea dacilor."

Vatra Daciei

MenuSkip to content

CONSIDERAŢII ASUPRA MOŞTENIRII GETO-DACICE A POPORULUI ROMÂN

Valentin Roman / 6 decembrie 2018

Dragi prieteni, în cele ce urmează vă redau câteva fragmente dintr-un interviu pe care l-am acordat celor de la http://aseu-dimitriecantemir.org , în cadrul căruia am făcut referiri la moștenirea geto-dacică a poporului român.

 

INTERVIU  CU VALENTIN ROMAN, președinte Asociația Vatra Daciei

realizat de TUDOR PETCU

CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA MOŞTENIRII GETO-DACICE A POPORULUI ROMÂN

Întrebare: Moştenirea geto-dacică a poporului român este un subiect încă învăluit de o mare aură de mister, un subiect în privinţa căruia încă nu s-au adus lămuririle de care noi românii aveam nevoie pentru a ne cunoaşte în adevăratul sens al cuvântului fundamentele identitare şi ancestrale. Cum vă explicaţi acest mister pe care l-am subliniat şi de ce credeţi că poporul român este unul din puţinele popoare din lume care nu a beneficiat de o cunoaştere autentică a propriilor rădăcini?

Răspuns:

V.R.: Din păcate, noi, românii, am fost și încă suntem privați de cunoașterea unor părți însemnate din istoria noastră veche. Și aici nu vorbim doar despre cultura și civilizația strămoșilor noștri direcți, geto-dacii, ci și de informații cu privire la epoci istorice mult mai vechi, legate de culturile sedentare ale neoliticului autohton, unele dintre primele din Europa, cum este cazul culturii Cucuteni, o civilizație fascinantă, considerată de unii cercetători, pe bună dreptate, drept vatra Europei Vechi.

Procesul intenționat de ascundere a istoriei noastre vechi a fost declanșat încă din primele secole ale erei noastre, debutând cu edictul emis de împăratul roman Iulian Apostatul, un edict de Damnatio Memoriae asupra oricărui element care face referire la termenii dac/Dacia. În urma acelui nefericit edict, zeci de volume care conțineau informații contemporane din lumea geto-dacilor au fost arse. Și, tot din păcate, multe dintre ele nu au supraviețuit nici măcar în copii pentru a ajunge la noi. Este cazul, printre altele, al lucrării De bello dacico, atribuită împăratului Traian și scrisă în preajma războaielor daco-romane, un volum care, în ciuda unei evidente subiectivități din partea autorului, ne-ar fi putut furniza informații interesante despre societatea dacilor.

În vremurile noastre, personal sunt de părere că, în contextul actual, al unui proces galopant de globalizare, mai marii lumii, cei care fac ”jocurile”, nu au nici un interes în păstrarea identității naționale a popoarelor, cu atât mai puțin în cazul acelor popoare foarte  vechi, cum este al nostru, strâns legat de pământul său. Pentru ca un popor vechi, bine înrădăcinat de mii de ani într-un spațiu geografic, mai ales dacă acesta este bogat în resurse de subsol și suprafață, să fie ținut supus, să accepte cedarea resurselor către străini, să accepte ca alții, alogeni, să decidă în locul său, acesta trebuie dezinformat, trebuie să i se taie rădăcinele, trebuie să i se ascunda descendența și vechimea, singurele elemente care îi dau dreptul asupra pământului său.

Știu, poate cele de mai sus sună mai degraba a teoria conspirației, însă, dacă analizăm realitatea prezentă, putem lesne concluziona că exact asta se întâmplă.

Manualele de liceu ignoră aproape cu desăvârșire istoria noastră veche, geto-dacii aproape că nici nu mai sunt pomeniți în paginile acestora, tinerii absolvenți de istorie, care vor să urmeze un masterat de specializare, nu au la dispoziție nicio ofertă de program axată pe cultură și civilizație geto-dacă sau neolitică autohtonă. Ce se poate studia la acest nivel, în linii mari, este reprezentat de cultură romană, greacă și, tot mai prezentă la universitățile de stat, cultura…ebraistică.

Toate cele de mai sus sunt cumulate, din păcate, cu o lipsă aproape totală de interes din partea instutuțiilor abilitatate pentru partea de cercetare arheologică, lingvistică, antropologică și culturală, per ansamblu, a istoriei noastre. Finanțarea proiectelor arheologice, de pildă, reprezintă o problemă care persisită de ani buni. Un exemplu elocvent în acest sens îl constutie situația de la Sarmizegetusa Regia, cel mai important sit arheologic din perioada geto-dacă, cercetat doar în proporție de aproximativ…5%.

Noi, Asociația Vatra Daciei, încercăm, de exemplu, să suplinim măcar parțial această deficiență, prin organizarea și susținerea din resurse proprii a unor proiecte arheologice, precum cel dezvoltat la Hândrești, jud. Iași, acolo unde colaborăm cu cercetători de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Însă trebuie precizat că astfel de demersuri, individuale, pentru că există și altele în afară de al nostru, trebuie susținute și de la nivel institutțional pentru a funcționa eficient.

Revenind, putem constata facil că există o tendință tot mai pregnantă de orientare a tinerelor generații către valori și percepte străine de acest spațiu. Iar asta se întâmplă tocmai din pricina lipsei promovării elementelor de cultură locală și a lipsei de interes a forurilor abilitate în acest sens.

Întrebare: Un subiect care mă preocupă intens îl constituie manuscrisele despre daci şi despre limba acestora, manuscrise care în România nu sunt suficient de bine cunoscute. Îmi puteţi spune, vă rog, care ar fi cele mai importante documente în acest sens pe care dvs. le cunoaşteţi, şi unde au fost ele descoperite? Ştiu de asemenea că o parte din documentele despre civilizaţia geto-dacică se află şi în anumite biblioteci occidentale. Ce îmi puteţi spune despre acestea din urmă?

Răspuns:

V.R.: Din păcate, sursele literare directe, în original, contemporane epocii clasice geto-dace lipsesesc aproape cu desăvârșire. Mare parte din această situație este urmare a acelui edict emis de imperatorul roman Iulian Apostatul despre care am vorbit mai sus. De asemenea, tot din nefericire, nu există, cu excepția lucrării lui Iordanes, Getica, lucrare, care, totuși, după părerea mea, trebuie privită parțial cu rezerve, pentru că mixează destul de pronunțat cultura dacilor cu cea a goților, nu putem identifica lucrări dedicate exclusiv geto-dacilor.

Elemente care țin de istoria, cultura și civilizația strămoșilor noștri se regăsesc în lucrări ale unor autori antici, greci sau romani, precum Strabon (Geografia), Hesychis (Lexicon), Platon (Charmide), Aristotel (Probleme), Aelius Aristides (Lauda Romei), Polyainos (Strategma), Iamblychus, Dioscoride (De Materie Medica), Ovidius (Tristele, Ponticele), Diodor din Sicilia, Plinius, Dio Cassius (Istoria romană) și mulți alții. Ca atare, putem în prezent, pe baza acestor surse, coroborate cu cercetarea arheologică, chiar dacă ea se desfășoară cu pași de melc în țara noastră, să avem o imagine de ansamblu asupra societății, istoriei, culturii și civilizației strămoșilor noștri geto-daci.

Consider că este foarte posibil ca, în unele biblioteci occidentale, să existe lucrări, poate chiar manuscrise în original, care să conțină informații despre care noi încă nu știm, referitoare la istoria veche a acestor meleaguri. Unul dintre aceste locuri cred că este biblioteca Vaticanului, care concentrează, în mod cert, cel mai mare volum de lucrări literare vechi, aproape total inaccesibile publicului larg.

Cu privire la sursele locale scrise, sunt absolut convins că învățații daci, preoți, medici sau astronomi, își notau cercetările. Lipsa acestor izvoare poate fi pusă pe seama distrugerilor făcute de romani în locurile sacre ale dacilor, cele mai potrivite pentru a găzdui cunoțințele acumulate de un popor de-a lungul a sute de ani de existență.

Întrebare: Unele din cercetările recente au demonstrat că limba română nu are neapărat un caracter latin. De ce nu se poate vorbi neapărat de un caracter latin al limbii române?

Răspuns:

V.R.: Limba dacilor, a tracilor de nord, precede în timp limba latină cu cel puțin câteva sute de ani. La vremea la care romanii încă nu apăruseră pe scena istoriei, iar piatra de fundație a Romei încă nu fusese pusă, la nordul Dunării, era deja cristalizat un popor, cel dac, urmaș al etnicilor autohtoni cu descedență încă din neolitic. Evident că acești oameni, sedentari, vechi de milenii pe același pământ, vorbeau folosind un limbaj complex, construit pe parcursul unei istorii îndelungate.

După stabilirea primelor contacte între lume romană și cea dacică, este de așteptat să fi existat schimburi lexicale sau împrumuturi din latină în dacă, limba latină fiind lingua franca a acelui moment în tot spațiul geografic învecinat nouă și nu numai. Însă de aici până la abandonarea aproape totală de către daci a propriei limbi și însușirea celei latine e cale lungă, de domeniul SF-ului. Și astăzi, mare parte dintre tinerii români vorbesc fluent limba engleză, lingua franca actuală la nivel mondial. Dar acest lucru nu i-a făcut să uite românește.

Revenind la antichitate, având în vedere că, după anul 106 d.Hr. conflictele militare dintre daci și romani nu se opresc, continuând decenii întregi, mai ales prin implicarea dacilor liberi din Moldova și Muntenia, dar și prin răscoalele dese din Dacia Romană, nu s-a putut crea contextul unei pax romana, nu au existat condițiile socio-politice care ar fi fost necesare unui proces de romanizare eficient în ceea ce îi privește pe autohtonii daci. Dacă cineva își închipuie că dacul într-o mână ținea sabia, fiind pregătit mereu pentru a se revolta împotriva stăpânirii romane străine, iar cu cealaltă învăța el frumos să caligrafieze în latină, nu pot spune decât că acea persoană bate câmpii într-un mod flagrant.

Este plauzibil ca limba dacilor să fi suferit modificări, într-o proporție greu de stabilit, după contactul cu romanii, așa cum limba română s-a ales cu o mulțime de franțuzisme nu mai departe de acum 100 de ani, dar nu în așa măsură încât fondul lexical adus de cotropitori romani să-l fi dominat pe cel autohton.

Bust de dac (posibil Decebal)

În opinia mea, limba dacilor și limba latină semănau. Nu se poate afirma nici că latina se trăgea din dacă, nici viceversa și nici că daca a fost uitată. Este vorba pur si simplu de o asemănare care s-ar datora unui fond lexical arhaic comun al celor două popoare, un fond dezvoltat, cred eu, în spațiul carpato-danubiano-pontic, acesta fiind primul spațiu de contact dintre culturile neolitice europene și indo-europeni.

În acest sens, opinia mea este că limba vorbită de noi astăzi are un fond lexical preponederent autohton, dacic, pre-roman, pe care, evident, s-au așezat, ulterior, diverse straturi lexicale, în proporții mai mici sau mai mari, dar care nu au alterat în mod masiv fondul local. Acelai lucru se poate spune și despre etnicitatea noastră, a românilor de astăzi.

Cât privește cunoașterea și utilizarea scrisului la daci și aici avem o serie de dovezi. Aristotel scrie, în Probleme: “De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi?”. Trebuie menţionat că neamul agatârşilor (originea lor este încă dezbatută între teoriile care le atribuie descedenţă scito-iraniană şi cele care îi consideră traci) era localizat de Herodot la izvoarele Mureşului şi, din moment ce autorul amintit vorbeşte despre “cunoaşterea literelor” la un moment dat, se poate concluziona că autohtonii din zonă utilizau scrierea. Un alt autor antic, Iordanes, în lucrarea sa, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost transcrise, probabil de preoţii pe care acesta îi conducea.

Dovezi ale faptului că geto-dacii cunoşteau scrisul stau şi relatări ale unor istorici romani. Dio Cassius (Istoria romană), spre exemplu, povesteşte că lui Traian, în apropiere de Tapae, în timpul războiului daco-roman, reprezentanţii neamului dac al burilor i-au înmanat “o ciupercă mare”, pe care era scris, cu caractere latine, un text ce-l îndemna pe împarat “să se întoarcă şi să facă pace”.

Un alt autor, Iamblichos, precizează: „Pentru că i-a instruit pe Getae în aceste lucruri şi pentru că a avut pentru ei legi scrise, Zalmoxis a fost considerat cel mai mare dintre zei.”. De asemenea, Bonaventura Vulcanius, umanist olandez, susţine că geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman) şi că geţii cântau, însoţindu-se din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei.

Dintre cercetătorii moderni, îl putem aminti pe Constantin Daicoviciu, care este de părere că, în timpul lui Burebista, geto-dacii foloseau scrisul pentru însemne religioase şi politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal însemnările au început să fie realizate cu ajutorul caracterelor latine. Acelaşi cercetător afirmă că însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea Muncelului reprezintă un album ce conţine nume de regi, mari preoţi şi alţi demnitari daci.

Unele obiecte, precum tăbliteţe de la Tărtăria, pot conduce spre concluzia că, din moment ce în preajma mileniilor IV-V î.Hr., strămoşii dacilor (neexistând nicio dovadă a unei migraţii masive a altor popoare din alte spaţii, în intervalul cuprins între mileniile IV-V î.Hr. şi perioada la care facem referire, anume secolele I-II d.Hr., în spaţiul geto-dacic, putem opina că geto-dacii sunt urmaşii acelor culturi creatoare de protoscriere) foloseau forme de scriere sau protoscriere, atunci urmaşii lor direcţi, geto-dacii, ar fi dezvoltat formele primitive de scriere într-unele mai elaborate.

Teoria potrivit căreia dacii cunoşteau şi foloseau scrisul, cel puţin la nivelul elitelor reprezentate de nobili şi preoţi, poate fi susţinută şi prin gradul înaintat de civilizaţie spirituală şi materială atins de daci, ştiindu-se faptul că scrierea este un semn al civilizaţiei superioare. Lipsa unor dovezi scrise, a unor inscripţii datate de dinainte de apariţia romanilor la Dunăre şi atribuite limbii dace, poate fi pusă pe seama faptului că strămoşii noştri construiau, în mare parte, folosind lemnul, material mai puţin rezistent în timp. Este posibil ca inscripţiile lor să fi dispărut o dată cu incendierea de către romani a construcţiilor religioase şi laice, iar cele care ar fi supravieţuit, să fi fost supuse deteriorării, de-a lungul a două milenii, suportului lemnos.

Întrebare: În Europa secolului I î. Hr. Dacii constituiau unul din cele mai importante popoare din spaţiul european şi este cunoscut faptul că la vremea aceea au existat anumite influenţări reciproce între daci şi celţi. Cum a contribuit acest lucru la evoluţia civilizaţiei dacice, care a fost impactul pe care celţii l-au avut asupra dacilor?

Răspuns:

V.R.: Descoperirile arheologice confirmă prezența unor grupuri de origine celtică în spațiul actual al României, cu precădere în zona intracarpatică, cel mai probabil în urma unei migrații a acestora în zona amintită undeva prin secolul IV î.Hr sau, mai masiv, în secolul III î.Hr. Parte din aceste grupuri se va deplasa, ulterior, către Asia Mică.

Totuși, este este exclusă o înlocuire de către celți a populației autohtone, dovadă în acest sens stând multitudinea de așezări dacice confirmate în unele zone din acest areal, precum Maramureșul, așezări contemporane cu cele celtice identificate, de pildă, la Mediaș sau Morești.

Undeva în preajma anului 200 î.Hr., celții dispar din Transilvania, cel mai probabil sub presiunea demografică a autohtonilor geto-daci.

Ceva mai târziu, regele Burebista intră în conflict cu unele neamuri celtice, precum boii, tauriscii și anarții, care amenințau hotarele regatului dac. Cel mai probabil în anul 60 î.Hr., regele get pornește o companie militară de anvergură împotriva acestora, în cursul căreia aceste triburi celtice sunt aproape complet șterse din istorie. Urmarea a fost reprzentată de o migrare a celților către vestul continentului nostru, hotarele Daciei fiind extinse până în zona Dunării Mijlocii.

Strict referitor la întrebarea dumneavoastră, sunt de părere că influențele dintre cele două culturi au fost reciproce, nu doar dinspre partea celtică spre cea dacică. Există dovezi care atestă, de pildă, o influență celtică în metalurgia dacilor, în procesul de realizare a unor arme, unelte și bijuterii, celții având o experiență bogată în acest domeniu, fiind principalii exploatatori, vreme îndelungată, ai unor centre metalurigce bogate din Austria sau Germania de azi. La rândul lor celții ar fi împrumutat de la daci, care aveau o experiență mai îndelungată în practicile agricole, tehnici specifice acestei îndeletniciri. De asemenea, mai mult ca sigur au existat, dincolo de lupte, contacte comerciale strânse între cele două culturi și influențe reciproce în spiritualitate și obiceiuri cotidiene.

Întrebare: Spiritualitatea geto-dacică a reprezentat cu certitudine un model singular prin caracterul său monoteist, ceea ce era atipic raportat la contextul spiritual al civilizaţiilor existente în acea epocă. La fel de sigur este că monoteismul geto-dacilor a permis cu uşurinţă ca ulterior creştinismul să fie îmbrăţişat în spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic. Sunteţi aşadar de acord că se poate vorbi de anumite fundamente dacice ale ortodoxiei române, şi dacă da, care ar fi acestea din punctul dvs. de vedere?

Răspuns:

V.R.: În primul rând trebuie făcută o distincție parțială între spiritualitate și religie. Ele pot funcționa împreună, dar au un curs istoric separat. Concret, spiritualitatea unui popor este ceva care se ”construiește” de-a lungul a milenii de istorie și dezvoltare într-un spațiu geografic, așa cum este cazul nostru, ca neam. Religiile se pot schimba, cum s-a întâmplat și aici, în cursul mileniilor trecându-se de la idoli ce simbolizau fertilitatea (culturile neolitice), la zei din antichitate, iar ulterior la creștinism. De pildă, când dacii au adoptat dogma creștină, nu înseamnă că ar fi renunțat la spiritualitatea proprie, ci doar au adaptat-o unei noi forme religioase.

Spiritualitatea se regăsește în legende, descântece, blesteme, obiceiuri și practici care nu au neapărat legătură cu religia practicată în acel moment, ci sunt elemente cu mult anterioare implementării acesteia. Un exemplu de elemente arhaice, precreștine, îl constituie, de pildă, practicile Junilor Brașovului, care, în fiecare an, în diverse momente cu semnificaţie anume în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin. Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch, atunci când face referire la practicile acestora: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” .

Reprezentare a Cavalerului Trac

Un exemplu de element iconografic precreștin, de data aceasta adaptat iconografiei creștine, este reprezentat de imaginea Cavalerului Trac, transpusă ulterior în imaginea Sfântului Gheorghe. Relația dintre cele două simboluri și vechimea mai mare a primului sunt clare.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morţilor, aşa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescenţă a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Aşa cum opinează Lucia Berdan, “priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile de trecere familiale, naştere, nuntă, înmormântare şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului”.

Dar poate că cel mai puternic element al spiritualității locale, pe care creștinismul s-a pliat, să spunem așa, perfect, a fost cel al credinței în nemurirea sufletului, în viața de după moarte în care sufletul omului este judecat după faptele din timpul vieții pământești.

În ceea ce privește caracterul monoteist al religiei dacilor, pe marginea acestui subiect încă se mai discută. În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de faptul că geto-dacii divinizau şi alte zeităţi, două dintre ele considerate corespondente ale lui Marte şi Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roşie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenţi, element care poate conduce la ideea că această zeitate era priviă şi drept protectoare a dragostei şi maternităţii.

În panteonul zeităţilor din spaţiul geto-dac apare şi Gebeleizis, zeu al ploilor, al furtunii şi fulgerelor, confundat de Herodot, aşa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis,. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creştină nord-dunăreană drept Sfântul Ilie.

Alţi autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate, care-l precedă ca timp, şi poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că “Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitate lor.”  Existenţa unei zeităţi supreme, alta în afară de Zamolxis, este susţinuta şi de faptul că acesta din urmă îi învăţa pe daci că o viatţă dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de “toate bunătăţile”, notează Herodot în Istorii, IV, loc care este de aşteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială, umană.

Concluzionând, există trei variante în ceea ce privește structura panteonului geto-dac: fie putem vorbi despre un singur zeu (Zamolxis), fiecare dintre celelalte entități amintite mai sus (Gebeleizis, Bendis etc.) fiind, de fapt, corespondenți ai sfinților din iconografia creștină, fie vorbim de un zeu suprem, alături de care acționau și zei mai mici, supuși voinței acestora, fie vorbim de un reformator moral și religios, anume Zamolxis, zeificat de poporul său după moarte și preluând prerogativele unei zeități anterioare. Oricum ar fi stat lucrurile, importanța lui Zamolxis, nu doar în istoria locală, este confirmată, de pildă, de Diodor din Sicilia atunci când vorbeşte despre trei mari profeţi ai omenirii Zarathrusta al perşilor, Zamolxis al geţilor si Moise al evreilor.

Întrebare: Aş aprecia foarte mult dacă aţi putea vorbi şi despre Muntele Sfânt al dacilor, întrucât nu se cunosc foarte multe detalii în legătură cu acest aspect.

Răspuns:

V.R.: Pe marginea acestei teme, trebuie precizat, încă de la început, călocalizarea cu exactitate a Muntelui Sfânt, Cogaion, al dacilor este încă un subiect dezbătut. Printre locațiile dezbătute în prezent regăsim zona munților Bucegi, Ceahlăul și Muntele Gugu din Masivul Ţarcu-Godeanu. Identificarea cu muntele Gugu este suținută de unii cercetători, precum Alexandru Borzea, care, în lucrarea Sanctuarul dacilor, afirmă că “Dacă este adevărat că a existat un munte sacru şi sfânt, Cogaionon, la daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zamolxe şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fast, cu cea mai mare probabilitate, muntele Gugu, cu peştera sa.”

Sanctuar Sarmizegetusa Regia

Unele dintre primele informații legate de Muntele Sacru al dacilor sunt furnizate de Strabon, care, referindu-se la Kogaeonon, precizează că acesta se află în apropierea unei ape cu debit vijelios, unde trăia ca sihastru Deceneu, marele preot dac, continuator și promotor al învățăturilor rămase de la Zamolxis.

Din câte se cunoaște, Strabon ar fi preluat informațiile de la Peseidonos, care îl precede în timp și care stabilește drept locație a Muntelui Sfânt al dacilor, acel munte în care se găsește peștera în care Zamolxis ar fi trăit o parte a vieții sale. În acest context, o ”candidată” în seria posibilelor locuri devine și zona peșterii Polovragi.

Ca atare, în absența unei cercetări arheologice amănunțite în cazul fiecărei variante de locație în parte, sunt de părere că discuția rămâne deschisă pe termen nelimitat privind acest subiect.

Ce se poate considera, din punct de vedere logic, ar fi că acest loc concentra cei mai pregătiți preoți daci, aici se desfășurau anumite ritualuri de inițiere, anumite practici magico-religioase, dar tot aici, dat fiind faptul că, la acea vreme, studiile științifice erau preocupări tot ale preoților, să fi existat și ”laboratoare”, centre de studiere în astronomie, matematică și medicină. Tot aici este posibil să fi existat și o bibliotecă destul de vastă care să fi conținut toate cunștințele acumulate în timp de preoții și inițiații daci, deoarece, pentru mine cel puțin, este evident faptul că un volum mare de informații nu se putea transmite doar pe cale orală, ci era necesară păstrarea și transmiterea lor în scris.

Întrebare: M-ar interesa la fel de mult şi rolul pe care geto-dacii l-au avut în ştiinţă, dar şi în anumite domenii ale cunoaşterii, cum ar fi, de exemplu, filosofia. Iar daca am adus aminte de domeniul filosofiei, aţi putea să evidenţiaţi specificitatea filosofiei geto-dacice şi importanţa pe care acesta a avut-o în lumea ideilor universale?

 Răspuns:

V.R.:Din informațiile care sunt disponibile în acest moment putem afirma cu certitudine că, în unele domenii ale științei, dacii excelau și se poziționau, ca nivel al cunoștințelor, deasupra multor civilizații contemporane lor. În acest sens putem lua drept exemple, de pildă, medicina și astronomia.

În ceea ce privește nivelul de cunoștințe medicale ale vindecătorilor daci, autori antici precum Dioscoride (în De Materie Medica) sau Pseudo-Apuleios amintesc, în lucrările lor, de zeci de nume de plante, unele transcrise așa cum sunau ele în limba dacă, pe care aceștia le utilizau în tratarea diverselor afecțiuni. Amalusta (mușețel), blis (știr), budala (limba boului), dochela (lămâița de câmp), lax (cucută), mozula (cimbrișor), ormia (salvie), riborasta (bursture), skiare (scaiete), drocila (drăcila) sunt doar câteva exemple de plante, sălbatice ori cultivate de daci, ale cărui rol curativ era binecunoscut de vindecătorii autohtoni.

De la cei doi autori amintiți mai sus aflăm că medicii daci foloseau plantele, în mixturi sau singulare, după caz, în tratarea unei palete foarte largi de afecțiuni, cum ar fi rănile deschise provocate de corpuri străine, în calmarea astmului, a durerilor asociate herniei, în reducerea febrei, a tusei uscate, a durerilor specifice sarcinii la femei, chiar și în prevenirea mătreței și a căderii părului (cum este cazul plantei numite de daci fitoftetela și cunoscută azi drept părul fetei), în vindecarea umflăturilor glandulare, în tratarea deficiențelor de auz și a muscăturilor animalelor veninoase etc.

Totodată, strămoșii noștri cunoșteau rolul izvoarelor termale și le utilizau în tratamentul diverselor afecțiuni ale sistemului sos și circulator.

Statuie de dac – Arcul lui Constantin (Roma)

De asemenea, unele descoperiri arheologice, precum trusa descoperită la Sarmizegetusa Regia, confirmă că medicii daci aveau cunoștințe solide de chirurgie, instrumentele pe care aceasta la conținea fiind un semn că unele operații efectuate erau de un grad ridicat de complexitate pentru acele vremuri, cum este cazul trepanațiilor craniene. Un craniu descoperit la Poiana demonstrează o astfel de intervenție chirurgicală complexă. Inventare chirurgicale conținând instrumente precum bisturiu, sondă, pensete, cârlige și spatulă, au fost găsite de arheologi și în siturile de la Poiana și Brad

În ceea ce privește astronomia, o altă disciplină științifică pe care am ales-o drept exemplu pentru a arăta nivelul ridicat atins de civilizația dacilor, informațiile parvenite de la autori antici, cumulate cu descoperirile arheologice din perioada contemporană, atestă faptul că astronomii daci atinseseră un nivel foarte avansat pentru perioada istorică la care ne raportăm. În acest sens poate fi dat drept exemplu calendarul utilizat de strămoșii noștri, care însuma 365,242197 zile. Prin comparație, anul astronomic stabilit în perioada modernă a fost calculat la 365,242198, așadar eroarea în cazul calendarului dacic este aproape nesemnificativă. Concret, calendarul dacic avea o eroare de1,78 zile la 34 de ani, respectiv 1h 15min 3 s pe an, în timp ce calendarul utilizat de romani avea o eroare de 6h 48min 46 s pe an. Diferența este mai mult decât sesizabilă.

Un autor antic, Iordanes, afirmă că dacii cunoșteau raportul dintre diametrul Soarelui și cel al Pământului, dar și, în amănunt, mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar și orbitarea Lunii în jurul Pământului, dar și efectele acestui natural asupra planetei noastre.

De altfel, unii cercetători români precum Șt. Bobancu, E. Poenaru sau C. Samoila sunt de părere că unele structuri arhitectonice, cum ar fi cele din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia, ar fi avut rol în determinarea cu exactitate de către astronomii daci a anumitor faze și momente ale Pământului în raport cu Luna și/sau Soarele.

În ceea ce privește filosofia autohtonă, ea, în acest spațiu, pare să se fi împletit cu religia și perceptele morale ale acesteia. Dintre ele, așa cum am precizat mai sus, se detașează distinct credința în nemurirea sufletului și în ”recompensa”, după moarte, pentru o viață pământească trăită potrivit unor norme și reguli morale pozitive. Lucian Blaga, (în Getica, în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I, 4,1943), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însuşire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei.”

De asemenea, trebuie amintită relația extrem de puternică a strămoșilor noștri cu natura. Unele viețuitoare avea un caracter totemic foarte puternic în percepția lor. Se detașează, dintre toate, lupul,  care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câştigarea prăzii decât să renunţe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiţii ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii.

Ca luptători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) şi în alte împrejurări. De altfel, este tot mai plauzibilă teoria potrivit căreia numele pe care dacii îl foloseau referindu-se la ei înșiși, ar fi fost daos/daoi, cuvânt cu origine tracică, însemnând ”lup/lupi”. Mircea Eliade, relatând informaţia lăsată de Strabon conform căreia dacii se numeau daoi, tradiţia consemnată de Hesychius că daos era numele frigian, popor anatolian de origina tracică, al lupului şi amintind de Daousdava, oraşul sau cetatea lupilor, în Bulgaria de azi, numele zeului trac al războiului, Kandáon, zeul Daunus etc., aprecia că dacii se numeau ei înşişi lupi, cei care sunt asemenea lupilor.

În ceea ce privește influența asupra altor culturi si referindu-ne doar la acest exemplu, al totemului reprezentat de lup, vom regăsi lupoaica drept cel mai puternic simbol al Romei antice, simbol inspirat, în opinia mea, din cultura dunăreană, traco-geto-dacă.

Cât privește practicile de inițiere, referindu-ne la un aspect legat de Zamolxis, atât de important se pare că era acesta printre ceilalţi daci, în vremea viețuirii sale pământești, încât, vreme de trei ani, perioada în care s-ar fi retras şi ar fi locuit izolat, în nişte încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an. Poveştile ce au ajuns până la noi susţin că acest loc ar fi, de fapt, Peşterea Polovragi de astăzi. Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate“.

Întrebare: Există o legătură între aşezările dacilor şi faptul că sunt considerate mari porţi energetice ale Pământului? Care ar fi această legătură?

Răspuns:

V.R.: În mod cert, unele locuri, în percepția strămoșilor geto-daci, aveau anumite caracteristici care nu se explicau prin metode științifice bazate pe experiențe senzitive și depășeau această sferă, fiind aparținătoare ale transcedentalului. Așa cum astăzi locul de construire a unei biserici creștine sau a unei moschei musulmane nu este ales întâmplător, sunt sigur că și locurile de interes religios și spiritual din lumea geto-dacă erau alese urmându-se niște reguli prestabilite, care, în opinia mea, țineau seamă de relația cu natura și de facilizarea studierii astronomice.

Tradiția și amintirea unor astfel de locuri s-a perpetuat de-a lungul secolelor până la noi, cei de azi. Și aici putem aminti zona Bucegilor, templele de la Șinca Veche și Sarmizegetusa Regia, peștera Polovragi etc. Printr-o cercetare mai în amănunt, beneficiind și de tehnologia actuală, consider că parte din mister poate fi dezlegată. Din nefericire, în lipsa unei cercetări pluridisciplinare și consecvente, stagnarea într-o stare de necunoaștere lasă loc multor speculații pseudo-științifice, care, perpetuate, se pot dovedi periculoase și dăunătoare în legătură cu înțelegerea culturii și civilizației geto-dace.

6 decembrie 2018 in ARTICOLE GENERALE. Tags: civilizatia dacica, geto-daci, interviu Valentin Roman, valentin roman

http://www.vatra-daciei.ro/consideratii-asupra-mostenirii-geto-dacice-a-poporului-roman/


fiber_newStiri

Se instituie măsuri de prohibiție pentru pescuitul în scop comercial, recreativ/sportiv și familial al oricăror specii de pești, crustacee, moluște și alte viețuitoare acvatice vii în habitatele piscicole naturale, pe o durată de 60 de zile, în perioada 4 aprilie-2 iunie inclusiv, iar în apele care constituie frontieră de stat, pe o durată de 45 de zile, în perioada 19 aprilie-2 iunie inclusiv ... [...]

fiber_newStiri

Permisele de pescuit recreativ pentru anul 2020, emise de ANPA, se pot obtine online prin intermediul aplicatiei informatice disponibile la adresa... [...]