Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Misterioasele 5 coifuri de aur şi argint ale regilor traci! Au ele vreo legătură cu posibila comoară a 12 regi daci din aur, cu coroană pe cap?

By

 admin

6.941 vizualizari

Într-un nou articol interesant publicat de cotidianul „Adevarul”, ni se povesteşte despre cele 5 coifuri ale regilor traci care au fost găsite pe teritoriul României, găsite la sute de km unul de altul.

Misterioasele coifuri de aur şi argint vin să întărească teoria potrivit căreia teritoriul României a fost, cu mii de ani în urmă, leagănul unei vechi şi puternice civilizaţii şi că Burebista n-ar fi fost primul rege din zonă. Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris ca erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Aceeaşi legendă admite faptul că, pe teritoriul României, triburile tracice erau unite între ele, cu mult înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în ”Taina Jurământului”, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor. Tăcerea era menită să protejeze comorile şi tezaurele ascunse ale tracilor.

Cei iniţiaţi în ”Taina Jurământului“ purtau coifuri de aur sau de argint aurit cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer în Iliada şi Odissea: „Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon…”; „Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe…”. Istoricii care au analizat locurile în care au fost descoperite cele cinci coifuri au ajuns la concluzia că unind pe hartă localităţile se realizează un arc de cerc, care începe din Cucuteni-Iaşi , trece prin Agighiol-Tulcea, prin Poiana-Coţofeneşti -Prahova, continuă cu Peretu- judeţul Teleorman şi se opreşte la Porţile de Fier- judeţul Mehedinţi.

Primul coif – coiful de la Porţile de Fier – a ajuns, din păcate, la Muzeul din Detroit (SUA), fiind descoperit în zona Porţile de Fier de un marinar care a observat mai multe obiecte în apă. Istoricii au stabilit că obiectul (coiful de aur) datează din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.

Al doilea coif – coiful de la Poiana-Coţofoneşti – a fost descoperit în anul 1928 în satul Coţofăneşti din Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Aceasta a dat întâmplător în curtea şcolii peste o piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă. Descrierea coifului este următoarea: ”Coiful are o calotă de aur împodobită cu şapte rânduri paralele de nasturi conici radiaţi, are pe marginea inferioară un chenar de linii spirale punctate, care încadrează patru plăci acoperite cu reliefuri. Cea din faţă reprezintă o pereche de ochi holbaţi, cu sprâncene duble şi întoarse în aşa fel încât să inspire groază. Cea din spate, despărţită în două registre, înfăţişează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de şerpi, iar în cel inferior animalele fantastice urmărindu-se unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene de sacrificiu, cu preoţi purtând pe cap tiare. După alţi autori, pe cele două obrăzare fixe dreptunghiulare, care au fiecare câte un orificiu la bază, este reprezentată aceeaşi scenă de sacrificiu: un războinic înjunghiind un berbec”. Coiful se află expus la Muzeul de Istorie al României din Bucureşti.

 

Al treilea coif – coiful de la Cucuteni (Iaşi) – împreună cu un valoros tezaur, a fost scos la lumină tot printr-o descoperire întâmplătoare. Coiful cu înălţimea de 34,5cm cântărea 500 de grame.

Al patrulea coif – coiful de la Agighiopol – săpăturile de la Agighiopol au scos la lumină un tezaur funerar care conţinea, pe lângă piese de echipament militar, şi un coif de argint. Mormântul a fost atribuit unei căpetenii de trib. Coiful este lucrat dintr-o placă subţire de argint, placat cu aur cu decoraţiuni bogate. Nelipsiţi sunt cei doi ochi care se regăsesc şi pe alte coifuri.

Al cincilea coif – coiful de la Peretu (Teleorman) – tezaurul de la Peretu a fost descoperit întâmplător de un localnic în 1971. Lama tractorului cu care săteanul lucra pe pământul CAP-ului din localitate s-a împiedicat în obiectele metalice vechi de mii de ani. Spre uimirea localnicilor care cunoaşteau de ani de zile movila din curtea CAP-ului şi n-au bănuit niciodată ce s-ar putea ascunde sub ea, locul s-a dovedit a fi un mormânt traco-getic vechi de aproximativ 2500 de ani. Coiful, expus în prezent la Muzeul de Istorie din Bucureşti, este împodobit cu reprezentari animaliere în relief, având în frunte doi ochi cu sprâncene mari. Pe cele doua obrăzare ale coifului apa însemne diferite. Pe obrazul stâng al coifului este reprezentat un ţap sau un cerb, iar pe cel drept un vultur care tine un peşte în cioc si un animal în gheare. Pe toată porţiunea coifului ce protejează ceafa sunt trei cerbi.

P.S. Comorile tracilor şi geto-dacilor sunt cu adevărat uluitoare. Într-un articol din 2014 (Într-un testament incredibil, un clujean ne povesteşte de existenţa unei comori fabuloase pentru poporul român! Acolo găsim 12 regi din aur, cu coroane pe cap şi pergamente inestimabile!), vorbeam despre testamentul de acum 300 de ani al unui clujean, pe nume Pavel Varga, care spune că a dat peste o ascunzătoare în care s-ar fi aflat 12 regi cu coroane pe cap, toţi din aur şi împodobiţi cu pietre scumpe! Să fi fost aceştia 12 regi daci sau traci?

https://www.lovendal.ro/wp52/misterioasele-5-coifuri-de-aur-si-argint-ale-regilor-traci-au-ele-vreo-legatura-cu-posibila-comoara-a-12-regi-daci-din-aur-cu-coroana-pe-cap/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Descoperire impresionantă la Galaţi: Turn, locuinţe şi obiecte de lux, unice în estul Europei. Au o vechime de circa 1.900 de ani

Mediafax 07.11.2019 | ● Vizualizări: 2454

Galerie foto (3)


Arheologii au descoperit, în complexul de la Tirighina-Barboşi, la ieşirea din Galaţi, un turn unic în estul Europei, dar şi mai multe locuinţe şi obiecte de lux din secolul II după Hristos. Cercetările se desfăşoară în cadrul unui proiect al Primăriei Galaţi, potrivit Mediafax.

Situl arhelogic de la Tirighina-Barboşi conţine un castru roman de la începutul primului mileniu construit peste o veche aşezare dacică. Obiectivul este singurul monument istoric din Moldova atestat în secolele 2-3 după Hristos şi este aşezat peste o rezervaţie paleontologică de fosile de moluşte vechi de 400.000 de ani.

ADVERTISMENT

SCROLL TO CONTINUE WITH CONTENT

Citeşte şi Cioclovina 1, dovada celei mai vechi crime de pe teritoriul românesc, confirmată. Este şi una dintre primele omucideri din istorie

Citeşte şi Babilon, oraşul antic din Irak, inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO



După ce ani de zile a fost abandonat, obiectivul a intrat în atenţia autorităţilor locale, iar anul trecut, Primăria Galaţi a semnat un contract cu Ministerul Dezvoltării Regionale privitor la punerea în valoare a complexului de la ieşirea din oraş.

Investiţia, în valoare de peste 15 milioane de lei, din care 8,5 milioane de lei reprezintă finanţare nerambursabilă, a fost semnat în urmă cu nouă ani.

Credit foto: Gabriel Jugănaru

Monumentul de importanţă naţională va fi restaurat pentru a fi vizitat, iar în zonă vor fi construite o alee de acces, o parcare, un muzeu şi un amfiteatru pentru evenimente în aer liber. O atenţie deosebită va primi turnul din interiorul sitului, acesta fiind o construcţie unică în estul Europei.

„Este unic pentru că nu există turnuri cu opt laturi în zona de sud-est a Europei. Nu avem până acum analogii pentru acest tip de turn. Are un diametru de opt metri, un turn care avea cel puţin un nivel şi de acolo se puteau observa toate împrejurimile: spre Siret, spre nord, spre est, către Dunăre. Noi am găsit în interiorul lui cinci monede care sunt încadrate la mijlocul secolului II după Hristos”, a declarat, miercuri, într-o conferinţă de presă, arheologul Gabriel Jugănaru.

În urma cercetărilor recente, în situl arheologic de la Galaţi au mai fost descoperite locuinţe din secolul II care vor fi restaurate pentru a fi introduse în circuitul turistic.

„Am mai găsit o serie de locuinţe din secolul II după Hristos, din care s-au păstrat acoperişurile care s-au prăbuşit şi sistemul de canalizare. O dovadă că toată înălţimea Tirighina era sistematizată, aşa cum multe zone din România nu sunt astăzi. Vor fi puse în valoare numai patru din ele. Zona va deveni un centru de cercetare şi atunci trebuie să lăsăm şi pe alţii să cerceteze, pe viitoarele generaţii de arheologi”, a precizat arheologul Gabriel Jugănaru.

Credit foto: Gabriel Jugănaru

În sit au mai fost găsite obiecte de ceramică de lux, 50 de ştampile, vase, monezi, care vor fi expuse în viitorul muzeu al complexului.

Situl arheologic de la Tirighina-Barboşi este cel mai vechi monument istoric din Moldova şi singurul monument de importanţă naţională din judetul Galaţi.

Proiectul de punere în valoare a complexului se va finaliza în toamna anului viitor.

https://www.descopera.ro/istorie/18230348-descoperire-impresionanta-la-galati-turn-locuinte-si-obiecte-de-lux-unice-in-estul-europei


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

geților

13/03/2014   Istorie   1 Comentariu

Articol scris de Cristian Cealera

 

 

  4  4  85

4.8 (95.56%) 9vot[uri]


Istoricii antici Trogus Pompeius și Justinus menționează că în anul 339 î.H, pe vremea regelui macedonean Filip II (tatăl lui Alexandru Cel Mare) în Scytia Minor domnea un foarte puternic rege get, numit Rex Histrianorum. Acest basileu fără nume este un rege misterios, despre care nu s-au putut afla prea multe. Chiar și termenul a trezit aprigi controverse, până s-a stabilit, fără putință de tăgadă, că el nu era un rege al Histriei (colonia grecească avea o organizare democratică), ci mai degrabă un rege al Istrului și al băștinașilor din zona Scytiei Minor. Izvoarele antice ne spun că, în anul 339, regele scit Ateas (Atheas) era pe punctul de a pierde un lung război, purtat împotriva acestui rex Histrianorum. Din acest motiv, în numele său, cetatea Apolonia Pontica (azi Sozopol, Bulgaria) trimite solie la Filip al II-lea, solicitându-i ajutorul. Regele Macedoniei este de acord (sub condiția de a fi adoptat de Ateas și de a deveni moștenitorul acestuia) și își începe expediția spre Nord. În timpul călătoriei lui Filip spre Scytia Minor se întâmplă însă ceva neașteptat: rex Histrianorum moare în împrejurări neelucidate. Nimeni nu a putut afla ce s-a întâmplat cu regele get, dacă a pierit în vreo bătălie, sau din alte motive. Cert este că moartea getului îl face pe Atheas să îl anunțe pe Filip că nu mai are nevoie de ajutorul său. Evident, regele Macedoniei se simte umilit și își continuă călătoria, motivând că vrea să ridice o statuie a lui Hercules la Gurile Dunării. Ajuns în Dobrogea, el îl atacă pe Atheas, îi distruge armata, iar bătrânul rege scit (peste 80 de ani) moare în luptă. La plecarea din Scytia Minor, Filip este atacat de tracii tribali, este rănit în luptă și forțat să lase uriașa pradă luată de la Atheas (20.000 de robi și turme uriașe de vite). De-a lungul timpului au existat multe încercări de a-l identifica pe misteriosul rex Histrianorum, a cărui moarte neașteptată a condus într-un final la distrugerea lui Atheas. O variantă foarte interesantă este cea propusă de Laurențiu Nistorescu în lucrarea „O propunere de identificare a lui Rex Histrianorum” (BHAUT 2010, revista științifică Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timiensis – Timișoara). Conform ipotezei, rex Histrianorum ar fi regele get Kothelas. Filip se căsătorise cu ceva ani în urmă cu Meda, fiica acestui conducător get și în baza acestei uniuni, ar fi revendicat stăpânirea ținutului dintre Dunăre și Mare. Ipoteza este plauzibilă și susținută cu argumente solide, dar povestea este departe de a se fi sfârșit. Controversele continuă iar acest rex Histrianorum rămâne încă un personaj enigmatic, despre care știm că a existat, dar nu știm cât a domnit, unde își avea capitala, ce teritorii deținea și mai ales, din ce cauză a murit…

http://www.povestilemariinegre.ro/enigma-lui-rex-histrianorum-misteriosul-rege-al-getilor/?fbclid=IwAR1RUDhScagTE9P58aqsHSU21SdOQEADxh-iZria-dkaSrg3s2wmY4sKa8Y

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Misterul relicvelor egiptene găsite în sudul Moldovei. Au fost aduse de romani sau dacii făceau troc cu faraonii? 22

29 Sep 2015 06:06:37 (Live: 3 cititori)

Autor: Costel Crangan

Artefactul din dreapta a fost adus ca obiect de cult tocmai din ţara piramidelor. Foto: Adevărul

    

Descoperiririle arheologice făcute în 1982 pe actualul teritoriu al combinatului siderurgic din Galaţi conduc spre ipoteza şocantă că dacii aveau schimburi culturale intense cu Egiptul antic. În acelaşi timp, însă, totul poate fi doar o coincidenţă, iar artefactele să fi ajuns în sudul Moldovei după cucerirea romană, prin intermediul unor soldaţi de origine africană.

O descoperire arheologică făcută în anul 1982 lângă Galaţi, la circa 500 de metri spre nord de castrul roman de Bărboşi, a produs rumoare printre specialiştii în istorie. În prima fază, lucrările de construire a unor instalaţii în cadrul combinatului siderurgic au scos la lumină ceea ce părea să fie un mormânt roman.

Cum descoperirea se anunţa interesantă, cei din conducerea combinatului au oprit imediat excavaţiile şi au anunţat arheologii de la Muzeul de Istorie din Galaţi. La faţa locului, aceştia au găsit un mormânt de incineraţie, cu elemente romane clare, însă şi cu elemente egiptene care nu au putut fi explicate cu claritate nici până în zilele noastre.

După cum vom arăta în cele ce urmează, istoricii balansează între mai multe teorii cu privire la motivul pentru care au fost „transplantate” elementele culturii egiptene, cale de mii de kilometri, tocmai de pe malurile Nilului, din nordul Africii, pe malul Siretului, în sudul Moldovei.

UN ARTEFACT CUM NU S-A MAI GĂSIT PE TERITORIUL ROMÂNESC

Din contextul funerar, pe lângă resturile defunctului (cenuşă, oase calcinate, urme de arsură, cărbuni) care fusese incinerat pe loc pe un rug individual, au mai fost recuperate câteva fragmente ceramice şi trei vase întregi. Două dintre acestea, specific romane, datează mormântul în intervalul dintre secolele II–III, după Hristos.

Însă cea mai importantă descoperire de mormântul amintit este al treilea obiect: un vas antropomorf din bronz, de origine egipteană, unicat pe teritoriul românesc, cu înălţimea de 17 centimetri şi cu un diametru de 8,5 centimetri.

Vasul statuetă reprezintă un bust de bărbat, redat într-o ipostază hieratică. Are faţa ovală, precis conturată anatomic, ochii mari, sprâncenele proeminente. Gura mică, cu buze subţiri este înconjurată de mustăţi mari, stufoase, lăsate în prelungirea bărbii lungi. Capul este încadrat de părul bogat, redat în şuviţe lungi, împletite, ce pornesc din creştet, prelungindu-se pe umeri şi pe spatele figurinei. Umărul stâng este acoperit de un chiton ce cade în falduri, lăsând dezvelit umărul drept.

Braţul drept este îndoit din cot, cu palma aşezată în dreptul inimii. Gura vasului este dispusă firesc în partea superioară, cu gâtul figurat pe capul statuetei.

„Lateral sunt fixate două mici tortiţe, puternic uzate, ceea ce a dus la presupunerea că acest recipient era purtat la gât, fiind prins cu şnur ce trecea prin cele două tortiţe. Referitor la utilitatea sa, având în vedere şi alte analogii, identificate în special în provinciile romane de la sud de Dunăre, piesa se încadrează în repertoriu recipientelor cu caracter ritual, pentru păstrarea uleiurilor, sau a altor substanţe utilizate în cadrul unor ceremonii religioase”, consemnează arheologii în revista Muzeului de Istorie Galaţi - DANUBIUS, VIII-IX, 1979, paginile 145-151.

REPREZENTARE A ZEULUI EGIPTEAN SARAPIS

Din punct de vedere plastic, execuţia statuetei este excepţională, toate detaliile anatomice fiind redate atent, până la cel mai mic amănunt. În ceea ce priveşte personajul reprezentat, acesta a fost ipotetic identificat de cercetători cu o divinitate egipteană: zeul Sarapis.

Varianta aceasta ar fi susţinută şi de constatarea pe cale arheologică a adorării în zona castrului de la Bărboşi a unor divinităţi de aceeaşi factură orientală. Alături de divinitatea microasiatică Kybele sunt semnalaţi în spaţiul amintit şi zei de origine egipteană, pe o plachetă şi alte câteva piese ceramice, între care un medalion pe care este redat Nilul personificat.

Cu alte cuvinte, relicvele egiptene sunt destul de numeroase în zona Bărboşi, chiar dacă nu s-au descoperit, cel puţin deocamdată, dovezi de vieţuire care să se înscrie în tiparele arhitecturale de tip nord-african.


Pentru neiniţiaţi, se cuvine să facem câteva precizări legate de cultul zeului Sarapis, care era considerat un fel de „patron” al vindecătorilor, al medicilor, dar şi un protector al celor care ofereau donaţii pentru lăcaşuri de cult.

Instituirea cultului lui Sarapis a constituit un element de propagandă a regilor lagizi în Egipt şi în afara lui, cu sau fără intenţia acestora de a manipula fidelii din diferite medii culturale. Apoi, însă, Sarapis a parcurs un drum propriu, ca divinitate sincretistă, ajugând în zone foarte îndepărtate geografic de Egipt.

O parte din forţa de atracţie a lui Sarapis era dată de faptul că, împreună cu Isis, răspundea preocupărilor fireşti ale oamenilor, promiţând bunăstarea cu atribute precum cornul abundenţei, care îl apropia de caracteristicile mai multor zei din lumea greacă şi cea romană.

Însă Sarapis era în acelaşi timp şi vindecător, precum Asklepios. Asemănarea între cele două zeităţi permite reunirea  în aceiaşi figură a atributelor lui Sarapis şi a şarpelui caracteristic vindecării, iar pe de altă parte, Sarapis salva nu numai oamenii bolnavi, ci oferea spijin în cazul nenorocirilor sau calamităţilor întâlnite circumstanţial.

CE CAUTĂ UN ZEU EGIPTEAN LA MARGINEA DE NORD-EST A IMPERIULUI ROMAN

Faptul că divinitatea egipteană a fost „împrumutată” de civilizaţiile din nordul Africii, de cele din Asia Mică şi de cele din sudul Europei pare un fenomen firesc de „contaminare” religioasă.

Este foarte greu de explicat, însă, cum a ajuns respectivul cult în sudul Moldovei, la nord de Dunăre, câtâ vreme nu au fost descoperite dovezi similare nicăieri pe teritoriul românesc. Nici măcar în Dobrogea, provincia care reuneşte cele mai multe „importuri” culturale din tot spaţiul locuit de daci şi apoi de români. Asta ca să nu mai spunem că nici în teritoriile locuite de slavi, la sudul Dunării, nu există prea multe astfel de mărturii.

Cercetătorii de la Muzeul de Istorie din Galaţi au considerat că elementul determinant a fost cel roman, însă au rezerve în a afirma că ipoteza este incontestabilă.

„Părerea că astfel de culturi au pătruns în lumea romană din sudul Moldovei prin intermediul elementelor militare recrutate de romani din orient este justă, dar în acest caz nu am exclude nici posibilitatea ca astfel influenţe să fi fost aduse şi de colonişti. Ulterior, printr-un fenomen de aculturaţie - prin care trebuie să înţelegem transferarea unor atribute specifice de la un zeu păgân la o divinitate locală, cultul poate fi preluat şi de unele elemente autohtone”.

Revista Muzeului de Istorie Galaţi - DANUBIUS, VIII-IX, 1979.

Şi mai interesant este că obiectul pare să fie mult mai vechi decât mormântul. Dacă mormântul este plasat ca datând din perioada cuprinsă între secolele II–III după Hristos, artefactul egiptean are cel puţin două secole mai mult, ceea ce ar putea conduce la ipoteza halucinantă că ar fi putut ajunge în Moldova înainte de cucerirea romană.

Adică, mai pe scurt, există ipoteza unor contacte şi schimburi economice şi culturale între dacii din estul Carpaţilor şi faraonii din marea civilizaţie de la malul Nilului african.

Tortiţele puternic uzate ale obiectului atestă o folosire îndelungată a vasului, poate chiar de mai multe generaţii de indivizi, aparţinând aceleaşi credinţe, ceea ce ar întări concluzia de mai înainte. În acelaşi timp, însă, este posibil ca el să fi fost adus la Bărboşi de către ultimul lui proprietar, adică deja uzat, iar toate supoziţiile de până acum să fie doar efectul unei întâmplări.

MISTERUL RĂMÂNE MISTER

În prezent, misteriosul şi preţiosul artefact egiptean se află în colecţia Muzeului de Istorie „Paul Păltânea” din Galaţi, fiind o mărturie a multiculturalităţii spaţiului din sudul Moldovei, care s-a aflat mai mereu, în ultimele două milenii, la frontiera dintre marile imperii, dintre marile civilizaţii.

Cât priveşte modul cum acesta a ajuns aici, misterul rămâne pe mai departe, cel puţin atâta timp cât arheologii nu vor descoperi noi relicve, care să infirme sau să confirme teoriile despre legăturile civilizaţiei faraonilor cu popoarele din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

VĂ MAI RECOMANDĂM ŞI:

Scheletul misterios găsit la Galaţi: vechi de 1.800 de ani, ar putea fi printre primii creştini îngropaţi pe teritoriul românesc

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea.
 
https://m.adevarul.ro/locale/galati/misterul-relicvelor-egiptene-gasite-sudul-moldovei-fost-aduse-romani-dacii-faceau-troc-faraoniin-1_5609313ef5eaafab2c169398/index.html

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”.

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

...Legendele despre uriași abundă pe tot globul. Au existat cu adevărat uriașii ?.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat cel mult o treime din Dacia nord Dunăreană. Iar o treime nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

Adevărata istorie a Bibliei. Din ce religii s-au inspirat evreii în scrierea sa : INCREDIBIL.ONLINE

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”.

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chiar cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”.

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Citeste si :   Teoria colonizarii Egiptului de catre daci, a lui Densusianu

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spășiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire nemaiîntâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”.

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s-a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”.

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar o mică parte din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Citeste si :   Ultimul articol al lui Eminescu arata de ce s-a dorit moartea sa

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât o parte din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”.

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică nemaiîntâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”.

Citeste si :   Misterele cimitirelor dacice

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”.

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”.

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”.

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”.

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

https://romania-misterioasa.eu/falsa-teorie-a-romanizarii-dacilor-demontata-pas-cu-pas/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Valahii-DESCENDENTII DIRECTI AI PELASGILOR

SCRIS DE DEPARTAMENTUL ALPHA CARPATICA (DAC)

 PE SÂMBĂTĂ, 11 NOIEMBRIE 2017PUBLICAT ÎN: ISTORISIRI

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa – Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.

N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg – (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”. Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea. Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care – cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.

Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco – române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii. Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea – când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii, pelasgi. Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai – cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco – geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor – chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco – geto – daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai – printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide – III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V – lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire – fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II – III – lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X – lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti – sugerând ocupatiile – oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi – emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX – lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 – 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII – lea si al XI – lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah – valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi – îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco – pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch, welsch, sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave – Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul – escunus care se traduce – neam cu, înrudit cu…în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa – zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale – us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach – welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich – launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe – v -, ca – b-, iar terminatia – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v – din cuvântul valahi – si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi – devenind – c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX – lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric – poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco – românilor.
Ca altfel cum sa interpretam – daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin – aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco – pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco – românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
– Terminatia –us – a cazut – lege generala în aceasta trecere la noua limba daco – româna, si a rezultat forma PELASG(I).
– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
– Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele – p- si – v – a dus la forma VELAH(I).
– Prin atractia fonetica, a vocalei e – de catre – a – se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid – ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us – e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” – Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI – VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân – roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco – românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa – zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.

Prof. MARIA CIORNEI

 http://www.departamentulalphacarpatica.ro/valahii-descendentii-directi-ai-pelasgilor/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea


REPORTAJEACUM O ZI

„Urieșii” de la Boldești-Grădiștea: OMUL YAMNAYA

de BOGDAN LUPESCU , NUMĂRUL 1395Toate scheletele au genunchii adunați la piept

Descoperiri fabuloase în Prahova

• Trei morminte cu o nouă rasă de om au fost descoperite anul acesta în pământurile Prahovei. Vechi de 5 milenii, omul Yamnaya este cel cu care se aseamănă cel mai mult euro­peanul de azi. Un grup internațional de cercetători de vârf s-a adunat în satul Boldești-Grădiștea, într-un efort comun, modern și costisitor, de a-și afla originile •

Cutiile cu scheleteDepozitul de schelete

„Haideți să vă arăt un secret”, zice, la final, căutătorul sub pământuri. Pășim în urma lui, pe cu­loare tot mai înguste și întortocheate, de la parterul acestei imense clădiri, din 1865, până ajun­gem la o ușă mereu închisă. Intrăm într-un fel de „odaie-nișă”, lungă, îngustă, foarte înaltă și fără ferestre. Două neoane alburii bâzâie în înaltul plafonului. Pe partea stângă, pe rafturi, de la pământ până sus, sunt zeci și zeci de lăzi de carton cafenii. Nu e praf, temperatura și lumina sunt „gândite”. Cutiile miros a nou, asemeni celor în care se amba­lează cumpărătu­rile. Ar­heologul ia una pe care a scris de mână, cu-n mar­ker:”Tumul 8, mormântul 1″. Înăuntru e scheletul unui băr­bat de acum 5000 de ani. Parcă ți-e frică și să-l atingi, dar Alin ne lasă. Craniul i-e spart în trei bucăți, de o armă, așa că mai ia o cutie. „Stați să găsesc altul mai întreg, să vedeți cum ară­tau oamenii ăștia”, zice. În toate cutiile, până sus, sunt doar schelete: nobilii călăreți ai civilizației Yamnaya, pe care dr. Alin Frînculeasa îi caută de peste zece ani, în tumulii împrăștiați prin toate câmpiile Pra­hovei. E foarte dificil, riscant și costisitor să-i dezgropi, fiindcă, pentru un schelet din ăsta, trebuie să retezi practic un deal, cu mijloace mecanizate. Abia în mijlocul lor poți găsi acel „mormânt principal”, cu sheletul cel mai im­portant. Sau poți să nu găsești nimic. Localnicii cred și azi că-n acești tumuli sunt îngro­pați uriași, comori, uneori chiar întregi armate tur­cești. Simple povești! Aceste coline au fost înălțate pentru un singur om. Îmi arată scheletul micuț al unui copil de 9 luni – doar pentru acest bebeluș a fost ridicat un deal înalt de 7 metri. Peste 90 de asemenea schelete Yamnaya a dezgropat acest „vânător de morminte preistorice”, care a pornit la pas prin toată Prahova, cartografiind sute și sute de tumuli. După ce și-a publicat cărțile și articolele, au început să-l caute savanți din toată Europa. Atât istorici, arheo­logi, dar mai ales unii dintre cei mai mari gene­ticieni și bioantropologi. Minți de vârf ale continen­tului, adu­nate să răspundă unor întrebări: „Cum arată cel mai apropiat strămoș al omului european de azi?”, „Pe cine am moștenit genetic?”, „De la cine am învățat să ne organizăm social?”. L-au chemat pe Alin Frînculeasa într-un proiect de milioane de euro, coordonat de Universitatea din Helsinki. Astă vară au săpat aici, în satul Boldești-Grădiștea. Au găsit trei morminte. Presa euro­peană a vorbit despre o „des­coperire arheolo­gică extra­ordinară”. Ziarista ger­mană Sonia Kastilan, de la „Frankfurter Allge­meine Son­ntag­zeitung” a rămas cu arheologii trei săptă­mâni, muncind alături de ei și trăind în casele localnicilor, doar pentru a scrie două pagini de ziar, mândră că a fost părtașă la marea descoperire. S-a scris elogios, fiindcă a fost pentru prima oară când, folosindu-se tehnici cos­tisitoare și ultramo­derne de studii genetice și izo­topice, s-a dovedit că acest „om Yamnaya”, care a trăit acum 5 milenii pe pămân­turile noastre, are deplin genomul și toate trăsăturile pe care le avem și noi, acum.

Vânătorul de tezaureArheologul Alin Frînculeasa

Muzeul ăsta mare din Ploiești este în sine fabu­los. Atâta arheo­logie preistorică, încât au fost greu de ales piesele din expoziții. Sala asta largă, unde stăm acum, prin care te-ai putea învârti cu bicicleta, e destinată doar desco­peririlor din Budureasca. Alte două, celor din Tîrgșoru Vechi. Mulțimi de tezaure, găsite pe doar câțiva kilometri pătrați. Începând din urmă cu peste 7000 de ani, straturi peste straturi de locuire continuă, ca-ntr-un tort de Cră­ciun, e întrea­ga Prahovă… Boian, Gumelnița, Cernavodă, mai ales epocile bronzului, dacică și ale primelor migra­ții. Așezări întregi, cea gumelnițeană din satul Apos­tolache, davele dacice de la Tinosu, Homorîciu, Plo­peni, Gura Vitioarei… Alin însuși a săpat așezări dacice în Budureasca și Bel­ciug, așezări eneolitice de la Mălăiești, Seciu și Urlați, a des­coperit singur 25 de tumuli din epoca bronzului (alții decât Yamnaya) și un întreg cimitir cu 70 de morminte, lângă Câm­pina, tot din epoca bron­zului. Datorită lui, muzeul pra­hovean are azi cea mai mare colecție de piese descoperite în tumulii din Ro­mânia. În alte ținuturi, arheolo­gii abia au ha­bar despre cum se sapă un ase­menea deal-pira­midă. „E de înțeles, căci Yam­naya e și o cul­tură mai puțin cu­noscută”, explică Alin Frîncu­leasa. „Cer­cetată mai ales aici, în Prahova. Aici s-a găsit, în ultimii 20-30 de ani, 90% din ce s-a găsit în toată țara. Am avut și noroc, fiindcă s-au făcut mul­te investiții în județ și-au avut nevoie de descăr­cări de sarcină arheologică. Astfel, ei au plătit săpăturile. Să sapi în tumul e, cumva, un altfel de arheologie. Eu am cartat peste 350 de tumuli doar în zona Ploieștiului și alți 250 în răsă­rit, spre Buzău, acolo unde am făcut cercetările cu experții străini. Până să vină ei, săpasem deja 28 de tumuli Yamnaya. M-am antrenat în asta. În tot sudul României n-au fost săpați până azi decât restul de la 28 până la 50. Nu mă întrebați de ce…”. Îl întreb, totuși. E de vină indiferența? Alin zâm­bește și desface brațele în lateral, în semn de-o de­șer­tăciune care nu-l mai afectează: „Stând în birou, nu poți să fii arheolog. Azi nu se mai nasc arheo­logi. Nu mai există copii dispuși să facă meseria asta. Niciunul! Nu exa­gerez. Vin și renunță repede. Eu nu am niciun student ucenic, deși azi sunt mult mai multe facultăți de istorie decât acum 20 de ani. Nu-i atrage, zic că e greu să mergi pe coclauri să sapi. Treaba lor”.

Tumulul retezat

Știam de la București că e pătimaș pentru mese­ria lui, că nu și-a dorit nimic altceva decât să devină căutător sub pământuri. Și nu ori­unde, ci doar aici, în Prahova, un ținut al co­morilor, pe care nu-ți ajung trei vieți să le des­coperi. E născut și el aici, la Urlați, dar „l-a îndrăgostit” de Prahova un profesor din facul­tate, Dragomir Nicolae Popovici. Iremediabil și definitiv. De la 23 de ani muncește aici și n-ar schimba locul nici mort, deși i s-au făcut o mulțime de oferte bănoase din străinătate. Are familia în Târgoviște, un băiețel de 11 ani, pe nume Petru-Theo­dor. Face zilnic naveta până aici, 60 de km, și niciodată, în peste 20 de ani, n-a întârziat. Tot cu mașina personală își face și deplasările arheologice. Odată ajuns, de la 8 dimi­neață, pornește spre sit-urile lui. De nimic nu se plânge. N-are vacanțe. Vara, la săpături, de la 5 di­mineață, e pe șantier. Uce­nicii nu-i țin pasul și plea­că. E dur, nu-i place superficialitatea. Chiar și arată ca un luptător din străvechime. Vânjos, cu barba îngustă și despicată precum vikingii, o privire hotărâtă și sticloasă, de bărbat decis, ce n-are timp de multe trăncăneli. Om din topor, e greu de vorbit cu el sentimental. Doar când vine vorba de pasiunea pentru descoperiri, ochii i se destind puțin într-un fel de blândețe, tot aprigă, dar dispusă să te accepte în lumea lui, dacă-ți dorești. Lumea lui, județul lui. Pământurile lui! E singurul arheolog preistoric din Prahova. Șeful secției de arheologie din acest muzeu cât un palat. „Se pare c-am găsit aici, totuși, un om nou!”, zice exaltat. „Omul Yamnaya schim­bă destinul Europei. Îi schimbă efectiv mintea și structura genetică! Pentru prima oară în istoria euro­peană, ei au îm­blânzit calul și l-au folosit la tracțiune. Au schimbat organizarea socială – ierar­hică, cu bărbatul în frun­tea familiei și a grupului. Au inventat piramida socială, așa cum funcționează și azi. Au inventat carul tras de cal, folosit în agri­cultură. Laptele, ca aliment, care i-a făcut atât de înalți și longevivi. De unde au apărut ăștia? Până acum, n-aveam decât vechea «teorie a kurganelor» din anii ’50, a Marjei Gimbutas, care acum s-a dove­dit a fi mult incom­pletă. Ei au venit aici, de undeva din nordul Mării Negre. Toți băr­bați. Nu am găsit niciun mormânt de fe­meie. Inși cu pielea deschisă, toți masivi și înalți, de 1,90 m, peste restul României și Europei, unde niciun om nu creștea mai mult de 1,60-1,65 m. Pe baza aces­tor morminte din Prahova, după stu­diile genetice și izotopice, s-a dovedit, practic, că omul european a fost, de la origini, cel mai înalt om din lume!”.

Au fost puțini și n-au stat multBoldești – pășunile raiului

În acele timpuri, Muntenia era plină de oameni și așezări. Localnicii cuminți, neolitici, îi priveau cu respect, chiar cu teamă, pe-acești nobili Yam­naya. Erau bărbați frumoși. Pletoși, cu chipul alb și mereu curat, ca niște super-eroi din filme… Cu caii lor ce răspundeau la cuvinte, ca un om, executând ce le cerea stăpânul. Era pentru prima dată când vedeau oameni călare, alergând pe șei, înarmați, peste câmpiile Munteniei… Și mormintele astea ale lor…. Bizare, impresionante, pentru care cărau mii de tone de pământ. Trăiu separat, nu se împere­cheau cu agricultorii băștinași (conduși încă de pu­te­rea spirituală a femeii). Au fost puțini și n-au stat mult. Nimeni n-a știut prea bine ce hram poartă. Până nu demult, nici savanții de azi nu-i cunoșteau bine. În urma lor, au lăsat mai ales morminte. Acești tumuli stranii, care erau cu atât mai înalți, cu cât defuncții aveau un rang mai mare în societatea lor misterioasă. „Culmea, în pofida puterii lor, erau înmormântați destul de auster”, se miră Alin Frînculeasa. „Deși aveau deasupra un întreg deal, groapa lor era mică. Toți au fost îngropați într-un spațiu strâmt, cu genunchii ridicați, fața în sus și mâinile așa, pe lângă trup. În cubul ăla, parcă și osemintele lor s-au conservat mai bine. Au schim­bat ritualul de înmormântare al europenilor, care până atunci erau toți găsiți doar în poziția fetală, sau «de somn», cu mult mai multe vase și podoabe în groapă. Ei nu. Mult mai simplu. Principalul lor indiciu e ocrul roșu. Nu știu de ce. Un bulgăre de ocru roșu, lângă cap și la picioare – când găsești vopseaua asta, ești sigur că-i un Yamnaya. Înainte, acele movile aveau în vârf un capac de bușteni și stele funerare, dar cele mai multe au fost arate și, astfel, aceste stele au dispărut. Cert e că rareori am găsit în tumuli ceva mai valoros decât câteva «inele de buclă» din argint, în spirală, pentru pă­rul și bărbile bărbaților… La Boldești, am găsit o superbă teacă de lemn încrustată, pentru sabie. Pentru ei, moartea însemna, cred, altceva. Că nu trebuie să lași în urma ta podoabe și bogății. Toți erau înmor­mântați E-V, cu capul spre soare. Asta conta. În rest, era de ajuns să rămână doar aceste piramide. Dealuri frumoa­se, care să înfrumusețeze peisajele și să rămână călăuze pentru drumurile pe unde au trecut…”.

Fără să vrea, unii au adus cu ei ciuma, dar pe ei ciuma nu-i omora. Nici tuberculoza nu se ținea de dânșii, deși în jur făcea deseori prăpăd. Sunt primii inși europeni cu toleranță la lactoză – local­nicii îi priveau perplecși că puteau bea acea mană albă, unsuroasă, ce iese din ugerul animalelor („bine, și la alcool aveau toleranță mare”, zâm­bește arheologul). Dinții albi până la vârste înain­tate, pielea chipului fără eczeme și riduri. Toate astea au fost aflate din Prahova, în urma unei săpă­turi din luna iulie 2019, în satul românesc Boldești-Grădiștea.

O puternică limbă indo-europeană

Arheologie modernă

Și, mai presus de toate, graiul lor. De veacuri, nimeni n-a știut de unde vine această puternică limbă indo-europeană, care a pus stăpânire pe tot mapamondul. Abia a­cum, analizând un fond de cuvinte agri­cole, cu sprijinul costi­si­toarelor studii de ge­ne­tică, cer­ce­tătorii s-au dumirit: in­credibil, a­ceeași popu­lație Yam­naya! Singurul grai proto-indoeuropean care a rezistat până azi. Datorită lor, peste ju­mătate din populația pla­­netei vobește acum, ca limbi materne, limba pe care altădată o vor­bea această mână de oa­meni. Ceea ce-i un mi­ra­col. De-aici au pornit, pe două căi, înconjurând con­ti­nentul. Unii pe la nord de Carpați, prin Cehia, Ger­mania, Belgia, Olanda, Norvegia, ajungând până în Irlanda. Alții, pe la gurile Dunării, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, toți Balcanii, Elveția, până în Spa­nia. „Culmea, la sfârșitul acestui drum presărat cu mii de tumuli funerari, populația lor se isto­vește”, e părerea arheologului Alin Frîncu­lea­sa. „Fiindcă, ajungând spre ultimele țări occi­dentale, cam toți bărbații deja au murit în lupte. Abia acolo încep să fie îngropate și femei. De aceea străinii vin să îi cerceteze aici, unde vlaga lor era mare…”.

Aici, a fost simplu: cu aparatele occidentale mo­derne, într-o lună, au retezat tumulul și au scos tot. Precis, fără a mai fi nevoie de migală. Apoi au astu­pat gropile și au plecat. Nu mai e de văzut nimic „știin­țific” la Boldești-Grădiștea. Și totuși, Alin ne îndeamnă să ne ducem. Pentru că locul însuși e frumos. „Asta m-a impresionat la ei: își îngropau oamenii în locuri frumoase. În­tr-ade­văr, locuri minunate, de mu­rit…”.

Plecăm, luându-ne rămas bun, tăind întreg județul de la apus la răsărit, peste 60 de kilometri, până aproape de hotarul cu Buzăul… La un moment dat, pe câmpuri, înce­pem să vedem, în depărtări, mo­vilele! Sunt frumoase, într-ade­­văr. Stau atât de bine în peisaje, îți un­duiesc privirea peste pustietatea de stepă, îmblânzind-o într-un fel de nostalgie familiară. De-atâția ani, de când umblu prin țară, nu mă gândisem că aceste spinări de pă­mânt înverzit au putut fi plăs­muite de mână omenească. Acum, că știu, privindu-le în lumina por­tocalie a începutului de înserare, parcă taina lor mă înfioară mai mult… Și-mi amintesc ce nume au: Movila Spân­zuraţilor, cum ieși din Ploiești, a lui Bla­nă, a lui Buric, Borosu, Crăciuneasca… Aproa­pe amurgește când intrăm în Grădiștea. Niciun om nu-i pe ulițe. Abia târziu, un far se apropie legănat, din capătul străzii drepte și lungi ce taie satul. Un bătrânel pe-o bicicletă merge cu fază lungă, a­vând agățată de ghi­don o vită leneșă și un­duioasă. Încă de la pri­me­le vorbe îmi dau sea­ma: toată co­mu­na îl cu­noaște și îl res­pectă pe „dom’ Alin”. In­clu­siv acest Stă­nică Du­mitraș­cu. Chiar dacă, din mo­șii lui, el încă mai cre­de că-n aceste „gorga­nuri” (tumuli) sunt îngro­pați „urieșii” sau „ji­do­vii”, care puteau lua în pal­mă un neam de oameni obiș­nuiți, cu plug cu tot, ca pe niște jucării. Ne in­dică drumul până la ca­pătul Bol­deștiului, unde a fost făcută săpătura astă vară. Poar­tă o cușmuliță de miel negru, retezată sus. Vaca se zburlește, Stănică o releagă de ghidon. Și pornește.

Boldești. O firmă luminoasă, pe un magazin sătesc cu de toate, din care iese un polițist local, să ne întrebe ce vrem. Când aude de „dom’ Alin”, o bucurie reală îi străbate figura. Insistă să intrăm. Agent Vasile Ion știe mai multe despre civilizația Yamnaya decât am învățat eu toată ziua asta. Îmi mai arată spre câmpii și alți tu­muli, încă nesăpați – Popina Mare, Popina Mică, La Foișor, La Otonel – deşi e convins că domnu’ Alin îi cunoaște de mult. „A fost frumos cât au stat domnii din străinătate aici. Am venit și-am căscat și noi gura. Eu am stat mai mult pe lângă ei, fiindcă-s așa din fire eu, pa­sionat. Erau populaaari, da!… N-aveau mofturi, chiar dacă-s ditai profesorii universitari. Am văzut pe fața lor fericirea, când au găsit alea trei mormin­te. A fost un moment istoric. Au făcut şi o petrecere, în școala satului (unde și locuiau), da’ nu mult, că-n fiecare dimineață erau pe câmp, mai devreme decât țăranii noștri. Mie mi-a plăcut. Mi-a fost drag să stau, să-nvăț de la dânșii…”.

Arheologi străini la Boldești-Grădiștea

În sfârșit, tumulul. Sus, deasupra unor lacuri încremenite în razele apusului. Undeva în stânga, peste ape, pe o altă colină, se vede un incendiu ce învăpăiază orizontul, ca o linie îngustă de flacără. Jos, la picioarele noastre, vedem pescari osteniți, în șube rusești, ce duc în spinare pești proaspeți și uriași, de zeci de chile, spre ferma de sub muchia dealului. Suntem doi oameni pe-un deal, fumând, pe botul unei mașini cu farurile aprinse. Într-adevăr, e frumos, chiar dacă aventura s-a terminat. În spate e Mizilul, în față Urziceniul și drumul înapoi spre București. Nimic nu-i depar­te, dar parcă ne simțim la capătul lumii. La capătul unei lumi de unde, acum 5000 de ani, a început o altă lume.

TAGS: REPORTAJ
https://www.formula-as.ro/2019/12/17/uriesii-de-la-boldesti-gradistea-omul-yamnaya/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Tălmaci la daciCătălin PAVEL

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 826-827, 19 decembrie 2019 - 2 ianuarie 2020

Cunoaștem un singur traducător din limba dacă din antichitate. De-atunci, firește, numărul lor n-a crescut. Două vorbe deci despre descoperirea arheologică care ne-a dat cîteva detalii despre acest îndepărtat patron al celor care fac azi traduceri în și din română.

Cazul lui e cu totul excepțional, pentru că aflăm și numele omului. Sursele scrise antice pomenesc într-adevăr zeci de traducători timp de cel puțin șapte sute de ani; ei sînt însă lingviști aproape întotdeauna anonimi, care traduc din latină/greacă în și din limbile galilor, germanilor, sarmaților, perșilor, hunilor etc. Mă întreb dacă anonimatul lor ține de faptul că activitatea lor nu era instituționalizabilă, și deci părea neimportantă, sau, poate, de un tabu: stai departe de oamenii ăștia, operează cu un explozibil ciudat. Oricum, fără ei, lucrurile nu puteau funcționa: într-o cetate din Georgia de azi, Pliniu cel Bătrîn spunea că tranzacțiile comerciale între tot felul de popoare sînt facilitate de 130 de translatori.

Numai cîțiva translatori ne sînt cunoscuți epigrafic, adică din inscripții în piatră puse de ei sau pentru ei și descoperite arheologic – dar atunci le aflăm de obicei și numele. Inscripțiile folosesc termenul interpres, cu varianta interprex, cu alte cuvinte, translator (interpret), cel care face traduceri oral, între doi vorbitori, iar nu în scris. Tot la translatori se referă de fapt și sursele scrise cînd pomenesc nenumăratele întîlniri diplomatice între lideri romani și alți șefi de state: Sulla și regele Bocchus al Mauretaniei, Nero și Tiridate al Armeniei etc. – și tot pe ei îi omora Caracalla după asemenea întîlniri pentru un plus de confidențialitate. Desigur, la ei se recurge și ca statement de mîndrie națională, ca atunci cînd Hannibal și Scipio Africanus discută prin translatori, deși la o adică amîndoi știau greaca, iar Hannibal știa și latina. E menționată și utilizarea în fel și chip pentru traduceri a unor mici T.E. Lawrence antici sau a unor coloane a cincea ale expansiunii romane în Orient – între altele, cazul lui Josephus în intervenția Flavienilor în Iudea.

Abia în timpul Imperiului Roman asemenea interpreți sînt angajați oficial, și anume în armată. Cele șase cazuri pe care le cunoaștem epigrafic vin toate din arheologia frontierei dunărene, cîte un interpres/interprex pentru germani, pentru sarmați, pentru daci; uneori inscripția nu pomenește limba în care activa omul. Atît cît ne putem da seama, erau specialiști angajați – vai, temporar ! – în subordinea guvernatorului provincial sau a comandantului legiunii.

Translatorul nostru de limbă dacă, Marcus Ulpius Celerinus, e pomenit pe inscripția de pe un sarcofag de calcar găsit în 1943 în castrul legionar de la Brigetio (atunci în Pannonia, azi Szöny în Ungaria), datat probabil în prima jumătate a secolului III d.Hr și aflat azi la Muzeul Național din Budapesta. El este cel care cumpără sarcofagul (frumos decorat cu un fel de volute baroce, caracteristice artei din zonă) pentru fiul lui, mort la 35 de ani. Acest domn Celerinus se descrie pe sine ca interprex Dacorum pe lîngă Legiunea I Adiutrix. În această legiune el fusese mai înainte doar salariarius,cineva cu un contract anume, poate în domeniul aprovizionării (dar se cunoaște un salariarius care era arhitect și un altul care era cîntăreț la orga hidraulică). După nume, pare să fi fost strănepotul unui dac care primise cetățenie romană în vremea lui Traian; ar fi interesant ca limba să se fi vorbit încă în familie un secol mai tîrziu. Dar el poate să fi învățat daca și altfel: prin căsătorie cu o vorbitoare de dacă sau în cine știe ce (alt tip de) prizonierat. Nu avem nici o dovadă că translatorii făceau în antichitate vreun fel de cursuri profesionale.

Nu e foarte clar de ce era nevoie de un traducător de limbă dacă la oarecare distanță de granițele Daciei, adică în Pannonia învecinată. Poate în discuțiile cu Cotinii, trib dacic instalat acolo după războaiele lui Marcus Aurelius –  numai că ei ar cam fi trebuit să înceapă s-o rupă pe latinește între timp. Mai degrabă, după cea mai recentă ipoteză, era nevoie de Celerinus în vremea războaielor lui Maximinus Thrax (235–238) (la care știm că a participat și legiunea în solda căreia era) împotriva dacilor infiltrați în Barbaricum-ul sarmat. Ca speculație, acești interpreți par să fi fost în legătură cu lumea comercială, din care veneau și la care se întorceau. Cazul lui Celerinus, care fusese salariarius, ar putea fi comparat cu cel al unui centurion al Legiunii XV Apollinaris (atestat de o inscripție pusă în vremea Flavienilor în Austria de azi), care era și interprex pentru limba germanică a quazilor și care apoi își pusese abilitățile lingvistice în slujba profesiunii de negustor. Traducerea în antichitate a fost dintotdeauna solidară conceptual cu interpretarea semnelor zeilor și, pe de altă parte, cu intermedierea negustorească – o dublă apartenență, sacră și profană, care pare să fie încă relevantă azi. Ce s-a schimbat sigur e faptul că dintr-o profesiune exclusiv masculină, cea de traducător și translator a ajuns una predominant feminină.

Ar mai fi o referință antică ce i‑ar putea interesa pe traducătorii noștri de azi. Într-una dintre Ponticele sale (IV.14.41), Ovidiu pomenește un malus interpres de la Tomis; am dubii că e vorba realmente de un traducător prost din latină, s-ar putea să fie mai degrabă acolo un cititor care răstălmăcește. Dovadă, oricum, că se citea.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Aparut in Dilema veche, nr. 826-827, 19 decembrie 2019 - 2 ianuarie 2020

https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/talmaci-la-daci

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

 Thraxus Ares

Acum 5 ani

Reclame

“O analiză în urma discuțiilor cu peste 1000 de ciobani… ! Limba română nu are nicio legătură cu limba latină. Argumentul meu este imbatabil… Chiu, cel mai vechi cuvânt românesc”, spune fără să aibe nicio umbră de îndoială asupra cercetărilor sale, efectuate în Munții Carpați, munți care sunt un amplu creuzet al celei mai vechi limbi din Europa, dna. Dr. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi.

Doar latrinistul de Dan Alexe își vede de munca sa de contestare a continuității noastre, laudându’se că a inventat termenul de ”dacopat” și ”dacopatie” în contrast cu vechimea obiceiurilor și a limbii noastre, și în consonanță cu arsenalul mistificărilor care se vehiculează la nivel academic românesc. Individul reușește cu un aplomb nemaiîntâlnit, să jignească poporul carpatic prin aceste demersuri propagandistice. Îi este cu totul indiferent că acest popor se află aici, dinainte ca acest termen – ”dac”, să fie vehiculat ca etnonim referitor la poporul istro-carpatic.

Această scursură a societății românești contemporane își permite să dezavueze vechimea noastră, luându’ne în răspăr pe cei care credem în vechimea noastră ancestrală, jignind un întreg popor prin negarea adevăratei noastre obârșii. Chiar dacă noi nu știm azi care este adevărul complet despre vechimea noastră, cei mai mulți dintre noi avem sentimentul că strămoșii noștri sunt cei mai vechi în Europa, și din fericire pentru occidentali chiar și ei pot afirma cu toată încrederea că la rândul lor au toate motivele să se considere demni urmași ai acestor strămoși comuni. Aceste rânduri nu vor încerca altceva decât să aducă un minim aport la cunoașterea și răspândirea acestor realități mai vechi decât ne arată sau ne ascunde, mai corect spus, manualele de istorie aprobate de ministerul de resort.

Dar acestui individ, și a altora ca el, trebuie să i se explice că istoria nu începe cu anul 106, trebuie să i se descrie cum au migrat primii păstori, cum au apărut primii vorbitori și cum au început migrațiile acestor păstori de stepă și de munte și avantajele specifice acelor vremuri care au favorizat extinderea acestor oameni din spațiul carpato-dunărean înspre centrul, sudul, nordul sau vestul Europei, sau spre centrul si estul Asiei.

De asemenea, este imperios necesar ca Academia Română să numească o echipă interdisciplinară, pentru a lămuri sub patronajul instituției, o dată pentru totdeauna, care este originea noastră reală, și de a stopa avântul contestatarilor de meserie care’și fac un titlu de glorie din această muncă de mânjire cu noroi a neamului din care se trag.

Latinopatul de serviciu, fie că el se numește Dan Alexe sau altfel, își face treaba cu o conștiinciozitate demnă de o altă cauză, pentru că persistarea în eroarea voit indusă că Europa a fost latinizată printr’o limbă care nu o vorbește nimeni, este cea mai mare idioțenie care o poate susține un individ care se consideră erudit. Această erudiție, malefică am spune noi, ne este demonstrată fiecare zi în care latriniștii își ascut creioanele și mâzgălesc pe hârtie alte năzbâtii, pentru cei care mai cred în această teză depășită a romanizării Europei, a începutului de eră.

Iată ce emite Alexe din puțul nesecat al rătăcirilor sale psihice:

”Trăind în cap cu mitul unui popor adamic unic și virtuos, de neimitat, dacopații întreabă, crezând că au găsit o obiecție logică: “Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevărată, ar însemna că dacii ar fi primii și singurii oameni care si’au pierdut limba în urma unei cuceriri sau, dupa alți mincinosi, chiar in timpul ei….. Asta ar însemna că dacii erau o nație atât de fragilă și instabilă încât e de mirare cum au putut fi numiți “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i’au putut asimila… Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar să zicem că etruscii le erau prea la indemână): Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !… Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic. Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire… Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar și din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți, druizii, care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip. Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila întreaga masă structurată a religiei și mitologiei lor. E limpede că avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, însă la iranieni religia colegială s’a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială).”

”În comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum și flamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial. În comparație cu asta, despre formele oficiale, instituționale ale religiei dacilor nu stim practic nimic. Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sint bretonii de azi… Nu, nu sînt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta”, își continuă Alexe sigur pe el pledoaria pro-Roma.

Tot Dan Alexe dorește să ne convingă că, ”bretonii din Bretagne sînt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii în perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, într’adevăr, însă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall. Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani. Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă. Dispăruți, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi. Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într’așa măsură încăt a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte”, mai scrie imperturbabil Dan Alexe.

Scriitoarea şi istoricul Vicki León scrie în cartea sa ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World” despre practicile sexuale la care se dedau grecii, romanii, dar şi egiptenii în antichitate, unele dintre acestea fiind greu de imaginat şi de acceptat în secolul al XXI-lea, în Europa, inclusiv pe plaiurile mioritice ale acelor vremuri.

Și Dan Alexe continuă în delirul său:

”Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le’a oprit asimilarea totală. Așa încât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate în întregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna. Cam atât despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor. Lucruri atât de elementare, încât școala ar trebui să pună capăt aberațiilor și rătăcirilor. Dacopații sînt la fel de ridicoli ca și celtopații care încearcă să reînvie Stonehenge și pretind că posedă o tradiție milenară, transmisă lor printre butoaie de Guinness”…

Cretinului nu i se contestă argumentele prezentate. El în fapt argumentează cum de limba getică (sermo-geticus) și nu latina a putut să reziste atâtea milenii, în arealul balcanic de care amintește în incercările lui disperate de a ne convinge că latina este sursa vorbirii noastre și care a influențat și limba liturgică sclavonă, care a fost extinsă în unele comunități (macedoneană, bulgară, sârbă).

De asemenea, restul de limbi getice, dar și engleza și limbile germanice care sunt ambele limbi getice centum, dar au avut un parcurs și o evoluție diferită în istorie.

Ceea ce nu va putea explica sau argumenta el vreodată este cum de tocmai limba așa zis latină care zice el a ”influențat” limbile getice (romanice) din ramura centum a dispărut subit.

Se știe că limba latină nu era folosită în imperiu decât de administrație și elită, ea nefiind niciodată vorbită de comunități care fiecare aveau dialectul lor, poate cel mult citită mecanic din scrierile elitelor, sau a bibliei mai târziu. S’a încercat chiar resuscitarea ei permanent prin folosirea în cadrul bisericii catolice ca linqua franca, dar a sfârșit nevorbită de niciun popor, pentru că nu a existat un popor latin, ci unul getic/gotic/scytic ce s’a divizat de’a lungul istoriei în diverse ramuri care’și creaseră distinct câte un dialect propriu, cum ar fi cele celtice, germanice, baltice, farsi (persan), grec, sclavon etc.

După mintea lui îngustă, toți geții au dispărut, și au rămas doar strămoșii lui (pederaștii sau pedofilii) de la Roma, din care se trage el și cei ca el și care au optat să perpetueze această ”religie” a poporului latrinizat în obiceiuri și în limbă.

Toată însăilarea sa de vorbe, ar avea o logică dacă s’ar fi întâmplat astfel, el descriind toate aceste lucruri cu o seninătate care ar demonstra că a fost martor contemporan și nemijlocit acestor procese de ”latinizare” și ”romanizare” a societăților geților din Carpați sau de pretutindeni unde au migrat în Europa sau Asia. Acestor povești fără niciun fundament logic și istoric i se răspunde foarte bine și de către un lingvist din Spania, Carmen Jimenez,  și nu are sens să ne oprim asupra fracturilor de logică ale latrinistului mai mult decât e nevoie:

Acest impostor uită să spună că limba latină și limba greacă erau considerate limbi străine chiar la Roma și nu erau la îndemâna oricărui cetățean roman, ci doar acelora cu dare de mână și care aveau bani să susțină un literat să’i învețe pe copii, așa cum elevul modern învață limba franceză sau limba engleză la școală sau prin meditator, și nu în familie, ci doar cu profesori plătiți de stat sau de familie.

Sensul de evoluție și propagare a limbii arhaice proto-europene, numită impropriu și ”latină” vulgară (priscă), a fost de la est la vest, adică de la Gurile Dunării spre Atlantic, nu invers cum afirmă latriniștii… Chiar și adepții ”indo-europenizării” acei ”specialiști” care au împărțit limba primordială în ramurile ”satem” și ”centum”, indică ordinea difuzării limbii dunărene (getice), care pleacă de la Gurile Dunării, (nicidecum de la Roma) și se răspândește de’a lungul mileniilor până la Atlantic, odată cu fiecare val de migrație a geților care trăiau la gurile Dunării sau în jurul Mării Getice.

Este evident că subiectul nostru (Alexe) nu a fost acolo, atunci când limba arhaică getico-dunăreană se vorbea în Europa. Limba latină, nu este decât un rezultat al adaptării acestei limbi arhaice getico-dunărene care s’a răspândit în Europa odată cu grupurile de oameni plecați de la Marea Getică (vezi foto).

Aceste grupuri de oameni aveau deja tradiții, o cultură și evident un limbaj. Nenumărate descoperiri arheologice din acest spațiu ne demonstrează acest fapt de necontestat.

Și apoi, limba arhaică a maselor (a poporului) nu era uniformă de la Atlantic la Munții Ural. Imperiul roman a fost doar câteva secole pe val, până l’au detronat geții (numiți și goți) care l’au răzbunat pe Decebal. Așa cum din snobism pătura avută de la Roma au plătit scribii și literații să creeze o limbă a administrației, a elitelor, tot astfel s’a întâmplat și mai târziu în Europa atunci când Germania sau Franța a decis ”standardizarea” limbii vulgului care se rupsese în zeci sau sute de dialecte de’a lungul timpului și datorită izolării diverselor comunități getice.

Câteva mii de ani sunt suficient de mult pentru aceste comunități care trăiau odată la Gurile Dunării, și de unde a plecat limba primară, pentru ca odată ajunsă prin migrația grupurilor de oameni, în peninsula Italică sau Iberică, ea să sufere modificări. Este nevoie de mult mai puțin timp ca o limbă să sufere o evoluție, independent de matca unde ea se vorbea inițial. Nu e nimic extraordinar în faptul că Ovidiu descoperă o altă limbă a vulgului la Tomis, diferită față de cea a mahalalelor Romei, asta presupunând că o cunoștea pe cea a sărmanilor din jurul Romei, el fiind educat în limba elitelor, acea limbă moartă pe care nu o mai vorbește nimeni azi.

Ironic, nu’i așa, dragi latinopați, tocmai limba pe care ne’o indicați la originea limbii române, și’a dat duhul…Oare de ce? Nu oare pentru că era vorbită decât de un cerc restrâns? Doar de o mână de oameni avuți, snobi sau literați? Literați a căror menire, tocmai asta era, de a instrui elitele, odraslele familiilor bogate care aveau resursele necesare pentru a învăța o limbă exclusivistă?

Numai că o limbă ca să reziste peste milenii trebuie ca ea să fie vorbită de un popor. Niciun popor însă, nu a adoptat limba latină, ci doar grafia ei. În acest sens nimeni nu contestă adoptarea alfabetului, deoarece el a ajutat ca fiecare limbă să aibe o grafie unică. Dar, de la acest adevăr, util în definitiv, să susții că o limbă vorbită de doar 1-2% din populația imperiului, a fost la originea tuturor limbilor neo- ”latine”, e deja prea mult.

Știm că Ovidiu a trăit printre geții de la malul Pontului Euxin, și este una din așa-zisele arme ale latriniștilor, când îl invocă. Dar așa cum poeziile scrise de el în limba locală, tot astfel s’au făcut nevăzute și alte dovezi ce ne’ar putea determina să afirmăm că ”latina” populară, sau limba arhaică a Balcanilor era limba geților. Logica elementară ne ajută să presupunem că această limbă getică vulgară, deja se vorbea diferit în Iberia, peninsula Apenină sau Balcani, iar dovada pe care o aducem sunt tocmai diferențele dintre limbile contemporane, spaniolă, italiană, română sau aromână, care toate au evoluat mai întâi din limba dunărenilor, iar apoi din dialectele limbii dunărene din Iberia dusă acolo de ilergeți, indigeți, turduli, sau turdetani, a etruscilor care au dus’o în peninsula Apenină, sau a odrisilor, sau frigienilor care au dus’o în Tracia și Anatolia etc.

Dan Alexe, inventând un curs al istoriei europene, doar de el știut, înșiră din vârful creionului tot felul de explicații cu care încearcă să convingă pe cei neavizați. Este bine-știută și varianta și clișeele istoriei scrise la nivel mondial din care el de fapt se inspiră, nefiind deloc original, plagiind aceste povești despre popoare din istoria și evoluția Europei. Această ”istorie” o regăsim în multe manuale de istorie, dar care sunt emanate din aceeași barcă a detractorilor noștri.

Aceste istorii măsluite voit sau doar dintr’o naivitate care frizează ridicolul, neagă istoria reală, neagă dovezi recente sau studii moderne ale geneticii și paleogeneticii care au întors, destructurat și aruncat deja la coșul de gunoi multe ipoteze false.

O mare eroare când se fac considerații pe marginea romanizării geților, este aceea că ne raportăm doar la spațiul românesc contemporan, pe când geții antici au migrat în toată Europa și în mai multe valuri, astfel că amprenta lor genetică o regăsim pe tot continentul european. Este suficient să luăm amprentele moderne ale două state moderne din Europa și se va demonstra acest adevăr simplu, că europenii nu se diferențiază genetic, indiferent în ce punct cardinal s’ar face o verificare a genomului populațional.

Un alt adevăr simplu este că acum 2000 de ani clanurile și triburile erau și mai puțin interconectate genetic ca astăzi, ele fiind frățești, iar amestecurile genetice erau de o amploare mai mică, iar ramurile sau sub-ramurile ulterioare mult mai puține. Istoricii ne’au lăsat script..ic moștenire sute de neamuri, și i’au numit în fel și chip, dar ceea ce ne arată studiile genetice infirmă această multitudine etnică, haplogrupurile epocii neoliticului sau bronzului numărate fiind doar pe câteva degete, iar acestea fiind cu alte zeci de mii de ani plecate doar dintr’un singur trunchi primar.

Astfel stând lucrurile, cum putem presupune că aceste neamuri nu erau înrudite?

Cu siguranță erau unul și același neam la început, dar în evoluția lor triburile s’au înmulțit și și’au creat tradiții proprii, dialecte și au ocupat anumite teritorii în care și’au căutat hrana și au început să se dezvolte, formând relativ târziu etnii.

Putem concluziona că orice război în Europa antică era fratricid, cum au fost inclusiv și cele geto-romane care s’au finalizat cu transformarea parțială a spațiului de la nord de Dunăre în provincia romană Dacia. Iar teza romanizării devine tot mai superfluă, cu cât ne întoarcem în timp, deoarece etruscii erau pesemne dacă nu carpatici, veniți în peninsula apenină din sudul Balcanilor, aveau o scriere asemănătoare cu a elenilor care și ei au migrat din nucleul primar al geților nord-pontici, de unde foarte mulți lingviști susțin că au pornit limbile așa-zis CENTUM (europene) sau SATEM (eurasiatice), adică getice, mai pe înțelesul nostru.

Apoi, chiar în condițiile unor diferențe lingvistice apărute în timp între neamurile care au populat peninsula Apenină și cele rămase la gurile Dunării, provincia Dacia care a fost astfel denumită de romani pentru a o cuceri, a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru, Muntenia) rămânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutata pe Olt și Dunăre. Hadrian, care i’a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s’a facut in vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor, geții liberi din Moldova, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor, dar e și mai greu de admis că geții carpatici și’ar fi însușit limba dușmanilor stabiliți în țara lor doar parțial ocupată. Însă în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s’a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu avea cum să’l depășească pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, cum se vehiculează chiar de către istorici cu pompă (academicieni precum Ioan Aurel Pop) de la noi, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia sud-balcanică, apoi din Asia Mică. Acești coloniști, deși nu a fost demonstrat niciodată că ar fi fost cu adevărat o colonizare, aceasta fiind o altă piesă convenabilă în susținerea unei teze nefundamentate, vorbeau o ”latină” precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu’și abandonaseră limba getică maternă, iliră sau macedoneană. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu geții și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor, deoarece în acele vremuri limbile nu erau standardizate precum s’a procedat în epoca modernă. Așadar, putem presupune ca mult mai plauzibilă, getizarea acelor romani care nu vorbeau limba getică, știut fiind că mulți din ei erau geți din sudul Dunării, macedoneni, ori anatolieni (lydieni, frigieni, troieni) care vorbeau aceeași limbă cu cei de la nord sau dialecte apropiate.

Despre care romanizare mai putem discuta?

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru, și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei ”romanizări” au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, raspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă nu ne dau o imagine reală.

Colonizări masive, drumuri și școli s’au făcut și în alte provincii, în masură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influenteze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s’au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le’au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei culte, de altfel azi moartă, căci nu avea cum să pătrundă în sec. II-III în Dacia Romană.

Problema constă în abordarea modalității în care geții au fost romanizați, și anume, se consideră că toți geții au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodariile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în castrele sau orașele nou construite, puțini au fost cei care s’au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limba?

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne’au învățat că geții și’au părăsit limba repede (ce convenabil!), că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Aceste aspecte nu numai că nu s’au întâmplat, și s’a dovedit că niciun obicei sau tradiție romană nu a fost preluată.

Dar cum s’a ajuns aici? Cum a fost posibil ca geții să’și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai multi specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Scopul scuză mijloacele, nu’i așa?

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. Ideea că geții au renunțat la limba lor într’un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică.

Diferit s’a întâmplat în cazul unui trib asiatic preocupat până la isterie de a’și crea un istoric cât mai nobil în Europa prin maghiarizarea celor din locul unde au pus calul la adăpat. Și cu toate acestea românii tot limba getică modernă vorbesc și azi, în Ardeal și chiar în Ungaria.

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigmă și un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care geții au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Geția Carpatică înaintea lui Traian. Și totuși, oricât de mulți latinofoni s’ar fi perindat pe plaiurile Geției, este absurd să ne imaginăm ca vreunui get i’a venit ideea să’și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, exceptie făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se întelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Concluzia noastră este că va rămâne doar o teorie nedemonstrată.

Doar Dan Alexe în pledoaria sa necontenită pro-romanizare, se pare scopul vieții lui pe acest pământ, uită cu totul voit să vorbească despre un proces de asimilare care ar presupune un transfer nu doar de cuvinte peste Dunăre, ci și de obiceiuri dintre cele mai diverse ale întregii societăți care asimilează.

Frescă din Pompei

Nu ne servește niciun argument despre transferul de obiceiuri sexuale sau despre religia Romei, care nu a avut loc în realitate în Dacia Felix, colonie care a rezistat atât cât s’a putut fura din subsolurile bogate ale Carpaților, sau merita să fie apărată de furia geților liberi. Pentru că la un moment dat apărarea acestor bogății ale munților, costa mai mult decât rezultatele exploatării lor, și nu mai puteau acoperi costurile de colonizare. Acesta a fost motivul real pentru care s’a trecut Dunărea îndărăt și s’a renunțat la Colonia Dacia, pierderile economice nu mai justificau menținerea acestei regiuni sub controlul Romei devenind prea costisitoare apărarea ei, iar geții devenind tot mai greu de respins.

Dar cum ar putea să sufle despre toate aceste lucruri, Dan Alexe? Se ascund sub preș informațiile neconvenabile susținerii unor false teze.

Apoi aceste practici sexuale nu doar ale romanilor, ci și ale grecilor care erau copiați, în fapt. Se știe că grecii şi romanii aveau un adevărat cult pentru corpul uman, motiv pentru care nuditatea era perfect normală. Grecii, în special, admirau mai ales posterioarele frumoase, atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor. O credinţă ciudată în acea perioadă era că pântecele femeilor puteau ”să vagabondeze” în afara trupului, cauzând isterie. De aceea, doctorii aplicau alifii urât mirositoare şi chiar se foloseau de sunete puternice pentru a determina pântecul să revină la poziţia iniţială. Nici clitorisul nu era văzut mai bine de medici şi de soţii speriaţi, mai ales când soţiile aveau această parte anatomică mai dezvoltată decât considerau că ar fi cazul. Orice depăşea această dimensiune neprecizată putea ajunge să fie micşorat cu bisturiul, cu ajutorul medicului.

Sexul în Roma antică, includea sodomizarea și pedeapsă pentru adulter,  gladiatorii erau ”vânaţi” de admiratoare pentru sex, dar despre aceste obiceiuri despre care nu avem cunoștință că au fost importate pe plaiuri mioritice, Dan Alexe, păstrează o tăcere suspectă.

 Scenă din ”Spartacus: Blood and sand”, un film care a redat societatea romană în splendoarea ei.

Pederastia în antichitatea Romei era cunoscută drept ”pedico” şi era practicată la scară largă. Mai târziu, în contextual adulterului dovedit, partea vinovată putea să fie sodomizată de ”victimă“. Mai exact, dacă un cetăţean roman se culca cu soţia altui cetăţean roman, atunci acesta din urmă ar fi avut dreptul legal de a’l sodomiza pe iubitul femeii, inclusiv în faţa unei audienţe, dacă aşa ar fi dorit partea vătămată.

Se considera că în cazul raporturilor sexuale între bărbaţi era ruşinos să preiei rolul feminin şi să fii cel sodomizat. Tot în cazul adulterului, pedeapsa legală putea lua forme neobişnuite. Astfel, cel pedepsit putea fi sodomizat cu ajutorul unei ridichi, notează Vicki León în cartea ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World“.

Pentru menţinerea virilităţii, bărbaţii din antichitate aveau grijă la ceea ce mâncau. În Egipt, se credea că în urma consumului de salată (sau lăptuci) orgasmele ar fi fost mult mai intense, motiv pentru care această delicatesă era devorată la sărbătorile orgiastice oferite în onoarea zeului Min, zeul fertilităţii şi potenţei masculine, uneori considerat fiul lui Isis, alteori consortul zeiţei şi tatăl lui Horus. De altfel, există şi astăzi un tip de salată care se numeşte salată romană, care are forma alungită.

Romanii şi grecii considerau că şi alte alimente au puteri afrodiziace, de la tuberculi la un remediu numit ”morcovul mort”. Acesta din urmă era un înlocuitor pentru momentele în care rezervele de salată sau tuberculi se reduceau şi era făcut din ulei de măsline, cu sau fără ierburi, un fel de întăritor aplicat zilnic.

Nero şi Caligula exponenți ai ”poporului asimilator”, sunt consideraţi cei mai perverşi împăraţi ai acestei perioade istorice la care noi ca popor suntem obligați să ne prosternăm. Autoarea Vicki León consideră că împăratul Tiberius Caesar Augustus (a domnit de la moartea lui Augustus, în anul 14 d.Hr., până la moartea sa, în 37 d.Hr.) este cel căruia ar trebui să i se acorde această ”onoare” îndoielnică.

Conform biografului său, Suetoniu (Gaius Suetonius Tranquillus), Tiberiu şi’a clădit un adevărat templu al desfrâului la Capri, în ultima parte a vieţii. Acolo, tinerii sclavi îi satisfăceau orice poftă sexuală ar fi avut, oricât de bizară, la care împăratul era spectator sau participa. Împăratul Tiberius, un ciudat monumental, iubitor de băieței a avut partide frecvente cu tineri legați în lanțuri în timp ce el privea și, ocazional participa. O activitate sexuală îngrozitoare era cea în care bebeluşi erau antrenaţi să înoate pe sub apă în piscinele palatului şi să’i facă felaţie. Bătrânul Tiberius îi numea ”peştişorii mei”, notează scriitoarea Vicki León.

Deşi s’ar putea crede că gladiatorii nu aveau prea multe drepturi, din moment ce marea majoritate era formată din sclavi, aceştia aveau foarte multe admiratoare din toate păturile sociale. Mărturii ale vieţii sexuale intense de care se bucurau gladiatorii sunt încă vizibile în frescele din ceea ce a fost oraşul Pompeii, în apropierea oraşului Napoli, din Italia.

Împăratul Commodus adora spectacolele cu gladiatori la care lua adesea parte în calitate de luptător. În ceea ce priveşte sexualitatea, Commodus se implica în acte sexuale menite să degradeze partenerii. Despre părinţii lui Commodus, Faustina şi împăratul Marcus Aurelius, se spune că ar fi avut de înfruntat o problemă spinoasă din cauza pasiunii pe care mama lui Commodus o făcuse pentru un gladiator sclav. După ce Faustina i’a mărturisit soţului atracţia pe care o simţea faţă de sclav, Marcus Aurelius a apelat la ajutorul prezicătorilor pentru a găsi o soluţie. Drept urmare, Faustina a fost obligată să facă sex cu respectivul gladiator, care a fost ucis în timpul actului sexual, când se afla deasupra ei. După săvârşirea crimei, Faustina a trebuit să se spele în sângele gladiatorului, apoi să se şteargă şi să facă repede dragoste cu soţul ei.

Commodus, este împăratul din filmul Gladiatorul

Sabrina și Hadrian, un cuplu clasic, o soție ignorantă și un soț care s’a bucurat de bărbați și femei. El a devenit deosebit de mândru de un adolescent din Blythe, care într’o excursie în Egipt tânărul a dispărut, iar trupul nu i’a fost găsit niciodată.

În durerea lui bătrânul împărat a îndumnezeit băiatul cu statui și a creat și numit un oraș după numele lui. După o perioadă lungă, când a murit soția sa, a făcut același lucru, numind’o zeiță.

Din păcate pentru Dan Alexe, pe meleaguri carpatice nici limba de la Roma și nici obiceiurile sexuale sau cultele religioase nu au fost aduse cu adevărat, așa cum ar presupune asimilarea unui popor. Nu suntem ceea ce susține dânsul, adică un neam de depravați care să fi preluat limba, practicile sexuale sau ”religia” romană.

Un ansamblu de rituri și credințe, unele dintre ele de neconceput pe aceste meleaguri, și care întregeau viața cetății, sau viața comunității care s’a constituit din contopirea triburilor peninsulare cu toate împrumuturile preluate timpuriu, ori de la fenicieni, ori de la etrusci sau de la locuitorii cetăților elene din sudul peninsulei, care se pare că nu a evoluat de la spirite primitive pentru a ajunge, sub influența elenismului, la un politeism de zeități personale, ci, dimpotrivă, încă din vremurile arhaice exista o gândire teologică, care organiza riturile și asimila cel puțin pe unii zei cu persoane.

Ceea ce caracterizează fenomenul religios roman este numărul vast de divinități. Nu exista niciun eveniment al vieții, niciun fenomen natural, care să nu se afle sub patronajul uneia dintre ele. Varro a numărat mai mult de 30.000 de zei. Flora prezida tot ceea ce înflorește, Fons, apele ce ies la suprafață, Tellus, fecunditatea recoltelor (împreuna cu Ceres), Janus este zeul ușii, dar mai existau, de asemenea, un zeu al pragului,  sau Mutunus Tutunus sau Mutinus Titinus a fost un zeu falic al căsătoriei asimilat cu Priap.

Doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mincare, din Bucureşti, povesteşte:

”Mutunus Tutunus, în traducere Marele Penis, era la romani patronul căsniciilor fericite şi un simbol al libertăţii şi fertilităţii. I se mai zicea Liber, şi mulţi îl confundau cu Priapus. În noaptea nunţii, miresele treceau să’l atingă pe Mutunus ca să îşi satisfacă bărbaţii mai bine, ba chiar se zice că unele se şi aşezau pe scîrbavnicul zeu să exerseze mai apoi, îndeosebi în timpul liberaliilor, sărbătorile bachice. Iar bărbaţii îl foloseau pe Mutunus ca poreclă făloasă la al treilea nume. Dacă erai bine dotat îţi spuneai – sau îţi spuneau prietenii: mutuniatus… Mutunus, la romani, era un talisman împotriva deochiului. Mamele le puneau de mici băieţilor brăţări cu penisuri încolăcite, pînă la maturitate, să nu îi farmece careva să le fure bărbăţia!”

Fiecare dintre acești zei ”majori” și ”minori” se considera a fi dotați cu voință și putere, numită numen, pe care era important a le concilia și aceasta era rațiunea pentru care romanii judecau ca necesar să urmeze scrupulos anumite reguli, să pronunțe anumite formule rituale, având grijă să nu comită nicio eroare ori vreo omisiune. Existau, astfel, formule pentru a îndepărta boala, pentru a abate fulgerul sau furtuna, pentru a obține victoria etc.

Trebuia ca, pe de altă parte, înainte de a se întreprinde ceva, să se consulte zeii. Acest lucru revenea specialiștilor în divinație: haruspicii, care examinau maruntaielor animalelor sacrificate, și augurii care observau semnele, zborul păsărilor, de pofta de mâncare a puilor de găină sacri etc. Dacă ar fi să conchidem, deși este vorba de o religie foarte apropiată de natură, zeitățile nu sunt supranaturale, ele aparțin lumii, precum ființele vii, plantele și obiectele neînsuflețite.

Multe obiceiuri ale Romei Antice niciodată nu se practicau pe meleagurile mioritice, de la alăptat şi tehnici neobişnuite de înfrumuseţare, iată câteva obiceiuri surprinzătoare despre viaţa femeilor dn Roma Antică.

Alăptatul cea mai bună practică? Aşa credeau filozofii romani, dar mamele erau de altă părere. Femeile bogate din Roma nu’şi alăptau copiii în mod obişnuit. De obicei, îşi dădeau copiii une doice, care era de obicei o scalvă. Aceasta era plătită pentru serviciul său. Soranus, un influent autor al lucrărilor despre ginecologie, a sfătuit femeile din acele vremuri să apeleze la laptele unei doice în primele zile de după naştere, deoarece mama ar fi fost prea obosită pentru a alăpta.

De asemenea, nu era de acord cu alăptatul atunci când copilul cerea acest lucru şi recomanda ca mâncărurile solide, precum pâinea înmuiată în vin, să fie introduse în dieta copilului de la vârsta de şase săptămâni. Filozofii vremii, însă, considerau că laptele mamei era cel mai bun pentru sănătatea copiilor, iar acelea care angajau o doică pentru alăptat erau femei leneşe.

În timpul copilăriei, fetele romane se jucau cu propria lor versiune de păpuşă Barbie. Copilăria trecea foarte rapid pentru fetele romane, deoarece legea permitea căsătoria lor la vârsta de 12 ani, deşi nu puteau să se reproducă, astfel în acele vremuri rata mortalităţii infantile era crescută. În ajunul nunţii sale, copila trebuia să renunţe la jucării şi la lucrurile copilăreşti. Jucăriile erau îngropate alături de fete, dacă acestea mureau înainte de a ajunge la vârsta mariajului.

La sfârşitul secolului XIX, a fost descoperit un sarcofag care îi aparţinea unei fete numită Crepereia Tryphaena, care a trăit în secolul al II-lea în Roma.

Printre bogăţiile cu care a fost îngropată se afla şi o păpuşă cu picioare şi mâini mobile, care puteau fi îndoite, asemănătoare cu jucăriile din prezent. Lângă păpuşă, experţii au descoperit şi o cutie cu haine şi ornamente pentru păpuşă. Spre deosebire de păpuşile Barbie de astăzi, cea a lui Crepereia avea şoldurile late şi burta rotundă, fapt ce prevestea rolul pe care copila îl va avea ca viitoare mamă.

În Roma antică, tatăl obţinea deseori custodia copiilor în urma divorţului. Divorţul era rapid şi foarte comun în timpul Romei antice. Mariajul era deseori folosit în scopuri politice sau pentru a crea legături între anumite familii. Spre deosebire de procesul divorţului din zilele noastre, atunci nu exista nicio procedură legală. Mariajul se termina atunci când soţul, sau în mod mult mai frecvent soţia îşi afirma decizia. Taţii puteau să ceară divorţul şi custodia ficelor. În urma aranjamentului, familia femeii îi cerea înapoi bărbatului orice bun i’a fost dăruit ca zestre. Uneori femeile erau descurajate să’şi părăsească soţii deoarece sistemul legal roman favoriza taţii mai mult decât pe mame în cazul unui divorţ. Însă, dacă tatăl era de acord, mama putea păstra copiii, aceştia păstrând o relaţie apropiată deşi familia se destrăma.

Un exemplu faimos este cel al împăratului Augustus şi a fiicei sale Iulia. Soţia sa Scribonia, fiind înlocuită cu a treia soţie a lui Augustus, Livia. Când Iulia a fost exilată de propriul său tată din cauza comportamentului său rebel, Scribonia s’a oferit să o acompanieze pe fiica sa pe insula Pandateria.

Poate s’a născut cu el…poate sunt fecale de crocodil! Femeile romane se aflau sub o presiună imensă deoarece trebuiau mereu să arate bine. În mare parte, se credea că modul în care arată soţia era considerată reflexia bărbatului. Deşi încercau să se conformeze standardului de frumuseţe veşnică, unele femei erau batjocorite pentru comportamentul lor. Poetul roman Ovid (43-17 î.Hr.) a admonestat’o pe o femeie care a încercat să realizeze o vopsea pentru păr pe care să o utilizeze pe propriul păr:

”Ţi’am spus să nu te mai clăteşti… acum uită’te la tine, nu mai ai ce păr vopsi.”

Era clar faptul că industria cosmeticelor era prezentă în timpul romanilor. Unele reţete chiar aveau potenţial terapeutic, acestea erau realizate din ingrediente precum petale de trandafir zdrobite sau miere. Altele erau obţinute din ingrediente ciudate, precum grăsimea de găină şi ceapa, care erau utilizate pentru petele de pe piele. Din cochilia măcinată a scoicilor se obţineau exfoliante, iar râmele pisate amestecate cu ulei puteau ascunde firele albe. Alţi scriitori spun că fecalele de crocodil erau utilizate ca ruj. Arheologii din Londra au descoperit într’un sit arheologic un mic container cu o cremă de acum 2.000 de ani, care era compusă dintr’un amestec de grăsimi animale, amidon şi staniu.

Romanii credeau în educaţia femeilor… până la un punct. Educaţia femeilor era un subiect controversat în perioada romană. Abilităţile de bază, precum scrisul şi cititul, erau învăţate de majoritatea fetelor din clasa de mijloc şi cea superioară, unele familii angajând profesori privaţi pentru a’şi învăţa fiicele gramatica greacă. Toate abilităţile pe care le dobândeau femeile romane le ajutau să îşi găsească viitorul soţ.

Deşi sunt foarte puţine scrieri ale femeilor din antichitate descoperite astăzi, nu înseamnă că acestea nu scriau. Mulţi romani considerau că femeile prea educate ar putea deveni plictisitoare. Iar femeile independente intelectual erau considerate promiscue sexual. Însă unele familii din nobilime îşi încurajau fiicele să se cultive. Cel mai faimos exemplu este Hortensia, fiica lui Cicero. Era printre singurele femei romane care au fost apreciate pentru capacitățile ei de oratoare.

Precum ”prima doamnă” din zilele noastre, femeile romane jucau un rol important în campaniile politice ale soţilor lor. Femeile romane nu puteau candida pentru posturi de conducere, dar jucau un rol important în timpul alegerilor. Inscripţiile de pe pereţii din Pompei demonstrează susţinerea pe care acestea o aveau pentru anumiţi candidaţi. Când o nouă familie era aleasă la conducere erau realizate monezi şi sculpturi cu chipul acestora. Când Augustus a devenit primul împărat roman a încercat să păstreze iluzia faptului că a rămas un bărbat al oamenilor, făcând cunoscut faptul că, în loc de haine scumpe, prefera să poarte halate din lână realizate de membrii de sex feminin ai familiei sale.

Împărătesele romane nu erau mereu rele şi nimfomane. Împărătesele romane au fost mereu descrise fie în scrieri sau în filme ca fiind malefice şi nimfomane care nu se opreau până nu’i îndepărtau pe cei nedoriţi din jurul lor. Soţia lui Augustus, Livia este faimoasă deoarece se crede că l’ar fi otrăvit pe împărat după 52 de ani de căsătorie cu ajutorul smochinelor verzi. Se spune că predecesoarea lui Agrippina, Mesalina, a comis un act similar asupra soţului său Claudius .


Deşi romanii au avut o contribuţie incontestabilă asupra ştiinţei, tehnologiei şi filozofiei, unele aspecte ale stilului de viaţă al acestora au rămas controversate.

Toaletele publice erau locuri periculoase și surse de înbolnăvire, ba chiar oamenii utilizau uneori magia pentru a ieşi din ele în viaţă. Toaletele publice din Roma antică erau opusul băilor publice. În timp ce băile erau relaxante, toaletele puteau fi un moment prevestitor al răului. ”Tronul” public roman era de obicei o gaură întunecată conectată la o reţea de canale prin care puteau pătrunde diferite creaturi. Unele toalete publice aveau 50 de găuri fără un perete care să le separe.

Pericolul pândea la orice colţ, deseori şobolanii se căţărau pe găuri şi muşcau de posterior persoanele care utilizau toaleta. O altă problemă erau acumulările de gaz metan din canale. Uneori gazul s’ar fi aprins expunând persoana exploziei.

Arheologii au descoperit diferite incantaţii magice cioplite pe pereţii băilor prin care romanii doreau să înlăture demonii. Romanii credeau că o altă armă prin care se puteau apăra de demoni era râsul. Deseori oamenii ciopleau diferite caricaturi care îi faceau să râdă în timp ce utilizau toaleta. Atunci când situaţia devenea problematică oamenii invocau zeiţa Fortuna (zeiţa norocului).

Oamenii utilizau acelaşi burete în toalete, în Antichitate neexistând hârtie igienică, aşadar utilizau diverse lucruri pentru a se curăţa. Una dintre cele mai comune unelte era un burete ataşat unui băţ. Unealta se numea ”xylosponglum”. De obicei erau doar câteva într’o toaletă publică aşezate într’un bazin cu apă murdară. Cel mai grav aspect este că erau utilizate de mai multe persoane fără să fie curăţate înainte. Acesta a fost probabil cel mai simplu mod prin care s’au extins bolile şi microbii în timpul Antichităţii.

Urina era utilizată pentru igiena dentară. Urina era utilizată în diferite moduri în timpul Romei antice. Oamenii o utilizau pentru colorarea pielii, pentru spălarea hainelor, în scopuri veterinare, pentru creşterea fructelor şi pentru albirea dinţilor. Urina era un obiect important cu care se făcea negoţ în Roma antică. Oamenii obişnuiau să urineze în oale pe care ulterior le goleau în hazna. Urina colectată erau vândută pentru a se plăti ”Taxa Urinei”. Unele ateliere aveau la intrare oale în care oamenii puteau să se uşureze.

În scop personal urina era utilizată ca apă de gură, romanii considerând că le albesc şi le curăţă dinţi. Ideea utilizării substanţei are rădăcini ştiinţifice doarece urina este alcătuită din amoniu acesta fiind un produs de curăţare bun.

Birjarii consumau o băutură energinată confecţionată din fecale de capră. Un alt ingredient utilizat deseori de romani erau fecalele de capră. Conform lui Plinius cel Bătrân (un autor roman) fecalele de capră erau utilizate pentru pansarea rănilor în caz de urgenţă. Plinius a afirmat că cele mai bune fecale erau cele colectate primăvara şi uscate. Birjarii obişnuiau să facă o băutură energizantă din pudră de fecale de capră şi oţet. Ei credeau că băutura le oferă putere pe traselele de durată.

Vomitatul pe masă era o practică obişnuită, o mulţime de mărturii există despre festinele romanilor, banchetele romanilor erau descrise ca fiind ”bogate şi glorioase” abundând în mâncare. Aceştia îşi umpleu stomacul până când nu mai puteau mânca. Conform lui Seneca, aceştia vomitau pentru a face loc pentru mai multă mâncare. Acest act nu era provocat într’un loc privat, precum baia, aceştia aveau la masă un bol. Câteodată vomitau pe jos şi continuau să mănânce ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat.

Seneca scria în acest sens:

”Când regurgitam la un bachet, un sclav ştergea salva.”

În Carpați nu găsim urme ale acestor obiceiuri ciudate, practici sau forme de ritual religios similar celor peninsulare, care se dovedeau a fi cu siguranță obiceiuri mai noi și specifice acestor noi locuri în care s’au așezat după migrarea oamenilor de la gurile Dunării. Dar alte tradiții străvechi au dus cu ei și le recunoaștem, deși în forme ușor evoluate.

Pentru că aceste obiceiuri ale începutului primului mileniu nu le regăsim pe meleagurile noastre, este un semn că romanizarea noastră e doar în capul unora ca Alexe, care au uitat sau nici nu au știut vreodată care ne sunt obiceiurile străvechi și care nu au nicio legătură cu lumea care a evoluat altfel în peninsulă Apenină. În schimb putem vorbi de practici religioase sau rituri funerare care au fost duse departe de locurile carpatice natale, de grupurile de oameni care migrau în căutare de spații vitale noi.

Spre Cernavodă, aproape de noul tronson de autostradă construit, mai exact de la kilometrul 152 potrivit arheologului Constantin Nicolae, s’au descoperit până astăzi ”cele mai impresionante obiecte şi semnificaţii despre strămoşii noştri care au trăit în urmă cu 3000 de ani. Pe un perimetru încă nedeterminat am săpat cu scopul de a descoperi obiecte semnificative ale comunităţii noastre. Am ajuns astfel să descoperim, în urma săpăturilor, 120 de gropi rituale. În aceste gropi rituale au fost depuse, de către strămoşii noştri, oase umane şi foarte multe depozite de bronz, topoare, săbii, cazane, etc. Deşi nu se cunosc încă foarte multe detalii, am aflat totuşi ce este cel mai important. Aceşti oameni doreau să fie răsplătiţi pentru faptele lor, astfel se face că au ajuns să practice diferite ritualuri, luându’şi viaţa în scopuri religioase, sperând să fie iertaţi, sau scopuri magice. Ei credeau în divinitate mai multe decât în orice”, ne spune arheologul Constantin Nicolae.

În urma unei cercetări mai amănunţite, specialiştii au ajuns la concluzia că, prin modul în care au fost depuse obiectele în aceste gropi, oamenii din acea vreme ”practicau ritualuri clandestine: magie, sacrificiu, religie”. Potrivit specialiştilor, descoperirea făcută este de o ”deosebită importanţă” căci astfel de lucruri se scot la iveală foarte greu.

O practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, „ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu „zile albe”, zile „intermediare” sau „zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de „certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru „Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă „roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în „Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit „o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o „strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și „trei pietricele de râu arse”. În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

„În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug”.

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul „Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

„Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare”.

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

„Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă”.

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:  „Am trait tot zile negre”.

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Pe lângă practicile funerare care odată cu migrațiile spre vest comportă modificări și adaptări lumii noi, și scrierea este dusă din spațiul carpatic odată cu expansiunea poporului getic.

Cercetările recente ale specialiştilor de la Facultatea de Geologie din Cluj, asupra compoziţiei mineralogice a tabletelor de la Tărtăria şi a altor materiale ceramice din acelaşi sit, au pus în evidenţă că tabletele conţin aceleaşi minerale ca şi argila locală şi celelalte artefacte descoperite, demonstrându’se astfel că au fost confecţionate şi arse în cuptoarele turdăşene (Marler, Luca et ali 2008, 43-44).

Cercetătorul rus V. Titov dezvoltând ideile și convingerile Marijei Gimbutas 1997, este convins că scrierea din ţările de la Marea Egee vine din spaţiul carpato-balcanic din mileniul IV î.Hr., deoarece cea mai veche scriere a Sumerului apare cu totul pe neaşteptate şi într’o formă dezvoltată.

”În figurinele lor ca şi în picturile şi reliefurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, „vechii europeni” au recreat lumea lor mitică, ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. …
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Turdaș-Vinca, ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş, prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri, ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea „veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

CONTINUARE:

Scrierea „veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.” Marija Gimbutas

Arheologul rus V. Titov a ajuns la concluzia că tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr’un sistem de scriere larg răspândit de origine locală. Semnele de pe una din tăbliţe trebuie citită în cerc, mai exact în sensul invers acelor de ceasornic (yang). Totemul tăbliţelor au acelaşi aranjament succesiv cu cele din Sumer, ambele scrieri fiind de factură ideografică neexistând încă semne silabice şi indicii gramaticali.

 Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vinča, Turdaş Isaiia, Karanovo, le găsim şi în scrierea pictografică a Cretei antice.

Primele civilizații ale elenilor și hitiților descinși din triburile getice de la Marea Getică (foto 1) și din estul Mediteranei au evoluat și decăzut rând pe rând. Grecii de mai târziu adoptă o formă timpurie de scriere pe care o preiau de la pelasgii existenți în Balcani și care trăiau de câteva milenii aici și luptă cu troienii care erau geți și ei la rândul lor. Acest alfabet permite ca istoria antică a geților să fie înregistrată script..ic în Iliada și Odiseea, istorisiri care au fost preluate oral de către rapsozi populari precum a fost și Homer, transmise din generație în generație de la vechii pelasgi.

 

O întreagă masă de lingviști până în zilele noastre au dezbătut ani în șir întâietatea alfabetului fenician din care au preluat elenii scrierea lor. Este știut azi că scrierea miceniană dispare în timpul epocii grecești, grecii confruntându’se cu fenicienii înainte ca să adopte alfabetul lor. Preluarea alfabetului numit azi grecesc, este considerat până azi ca mijloc pentru răspândirea alfabetizării, dar și grecii cum au făcut’o mai întâi fenicienii prin extinderea rețelei lor comerciale, au preluat scrisul de la pelasgii cuceriți. Cuvinte moderne din această perioadă din istoria Greciei sunt examinate și azi și poate într’o zi se va elucida definitiv ordinea firească a apariției scrisului, după ce se vor lua în considerare toate inscripțiile descoperite după apariția acestor vechi teze, deoarece azi avem o ordine cronologic discreționar împământenită.

Un tabel cronologic întocmit de paleolingvistul Radivoje Pesic pare a fi cu mult mai aproape de adevărata cronologie de apariție și dezvoltare a scrisului:

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 î.Hr.) – Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
II. Scrierea Turdaș-Vinca și Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) –  Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 î.Hr.)
V.  Proto-indiana (o versiune apărută în 2200 î.Hr.)
VI. Chineză (1300 î.Hr. versiune valabilă și în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î.Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î.Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (apărută între 1600-777 î.Hr.)

Perioada din jurul anilor 1200 î.Hr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Micene, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s’a produs distrugerea şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Considerată de unii cercetatori ca fiind o continuare a civilizatiei cretano-minoice, ce face parte din civilizația așa-numită egeeană, civilizația miceniană este considerată totodată prima etapa a civilizației elene antice, perioada prearhaică.

Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești de mai tărziu au început să patrundă, în jurul anului 2000 î.Hr. o serie de triburi getice (numite și indo-europene), provenind din zona stepelor pontice, care s’au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul 1600 î.Hr. a urmat migrația altui trib getic, aheenii sau micenienii, apoi au venit în aceste locuri eolii și dorienii.

Izvoarele literare amintesc o ”invazie” sau o succesiune de ”invazii” ale unor vorbitori de limbă getică arhaică, veniţi din Nordul Balcanilor. Atunci când vom putea să distingem triburile greceşti, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rodosul. Istoriografia mai veche, consideră că migrația dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii civilizaţiei miceniene.

 

Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale ”invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în Grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice submicenianului îşi au originea în aria civilizaţiei heladicului târziu.

Civilizația Heladicului Vechi sau Timpuriu a început în anii 3000 î.Hr înaintea venirii geților și aparține vechilor pelasgi. Un număr de triburi nomade getice nord-pontice, au ales să se stabilească în centrul și sudul Greciei, în Boeotia și Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint sau pe insulele de coastă, cum ar fi Aegina Kolonna și Eubeea.

Geții practicau agricultura și creșterea animalelor, au introdus plugul, produceau obiectele de ceramicǎ utilizând roata olarului și tehnici specifice epocii bronzului, dezvoltate în Anatolia și preluate prin contacte culturale. Locuiau în adǎposturi numite „megaronuri” și locuințe cu două etaje formate din două sau mai multe camere flancate de coridoare înguste pe părțile laterale(unele dintre aceste coridoare dețineau scări, altele erau folosite pentru depozitare. Au dezvoltat metalurgia în bronz , au construit fortificații și clǎdiri cu arhitectura monumentalǎ.

Mostră de scriere sud-dunăreană Linear B din Pylos

Au fost clǎdite locuințele de tip apsidal și au fost introduse ancorele de teracotǎ, topoarele-ciocan, tumulii rituali și morminte intramurale. Schimbările climatice par , de asemenea, să fi contribuit la transformările culturale semnificative care au avut loc în Grecia între perioada HV II și perioada VH III, cca. 2200 î.Hr.

În Heladicul Mijlociu un număr de orașe-state au început să se cristalizeze și se disting primele forme de palate. Comerțul maritim a îmbogățit orașele-state, iar așezările de coastă, bazate pe pescuit, au înflorit. Mențineau legǎturi comerciale cu civilizația minoicǎ în sud, iar influența acesteia a condus la dezvoltarea ordinii sociale în Grecia continentalǎ. Societatea lor era militaristă și liderii lor erau dictatori militari.

În jurul anului 1600 î.Hr. centrele urbane din Heladicul Târziu au început să prospere și elenii au trǎit prima lor perioadă de creativitate culturală; satele s’au transformat în orașe, arta a înflorit, iar agricultura a devenit mai eficientǎ. Puterea deținută de aceste noi orașe au început să se facă simțite în jurul Mării Egee, prin comerț, dar mai ales prin invazii. Fostul aliat minoic a fost probabil o victimă a imperialismului lor. Declinul civilizației heladice a survenit în urma unui colaps economic, posibil cauzat de migrațiile micenienilor (dorienii). Diminuarea comerțului maritim a fost cel mai probabil motivul pentru declinul civilizatiei heladice. Nu pare să fi fost lupte interne. Civilizatia Heladicǎ, începând din 1550 î.Hr., a fost dominatǎ de Micene. Bogata culturǎ și tradițiile din această perioadă au stat la baza legendelor grecești clasice. Dupǎ 1100 î.Hr., civilizațiile antice elene au dispărut, marcând începutul așa-numitului Ev Întunecat.

Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 î.Hr. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe la 1200 î.Hr. erau în mare parte strămoşii dorienilor, tesalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceştia erau vorbitori de limbă arhaică din care mai târziu se va trage și greaca de azi, de la marginile lumii miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.

Evoluția alfabetului dunărean (considerat ”grecesc”) de la cea mai veche formă spre varianta folosită la Roma.

Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial micenian, un rol însemnat trebuie să’l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală, consecinţă a ofensivei “popoarelor mării”. Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).

Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).

Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII., răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală), supravieţuirea legăturilor miceniene peste mări.

Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori mutându’se în situri noi şi acomodându’se la schimbarea circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le’a lovit civilizaţia.

Text în limbaj neolitic sud-dunărean vechi de peste 7000 de ani – Cultura Turdaș-Vinca, Tăblița de la Dispilio, azi granița dintre Macedonia și Grecia.

Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale aduce după sine dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând direct de palat, dispariţia scrierii şi a armatelor princiare, dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba greacă veche.

Inscripția de pe TĂBLIȚA DE LA DISPILIO, 5260 î.Hr.

Alfabetul și limba feniciană nu pot fi datate înainte de 1200 î.Hr. și cu siguranță sunt ulterioare și create pe baza literelor dunărene descoperite în Cultura Turdaș, dar fenicienii au meritul că tocmai datorită modului lor de viață să fi răspândit scrisul dunărean-balcanic în toată Mediterana, și cel mai probabil astfel să fi ajuns și în Iberia, unde s’au găsit numeroase inscripții. Ori, această scriere să fi ajuns prin migrația ilergeților, indigeților, turdulilor, turdetanilor sau a altor vechi triburi getice de’a lungul continentului.

Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și “Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele ”Pūt”. Feniciana este o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nordului Africii (Cartagina) un dialect fenician (limba Punică) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara.
Important de menționat că alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stânga (la fel a fost scrisul și în Peninsula Apenină, înainte de apariția latinei) și nu are reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica și araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana (punică) este cel berber.

Alfabetul fenician este derivat cel mai probabil din alfabetul dunărean.
Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de’a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritimă care s’a răspândit de’a lungul Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr.

Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt două popoare diferite, se pare că ambele popoare fac parte dintr’o uniune tribală care a generat mai târziu (începutul secolului al XI-lea î.Hr o parte importantă a poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).
Societatea feniciană a fost o societate care s’a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de’a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazată pe orașe state cu un centru de putere aflat în orașul Tir. Cel mai sudic oraș a fost probabil Sarepta, între Sidon și Tir. În acest oras, meticulos excavat s’au descoperit primele urme ale construcției vestitelor bireme (galere) moștenite mai târziu de flota romană.
În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau de fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest, în special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde mărfurile Mediteranei de Est și a cumpăra cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru și mult cautată purpura extrasă din melci de mare printr’un proces cunoscut numai de ei.
Fenicienii s’au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraneene: Marsilia, Cadiz și în insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astăzi ale Tunisiei – Cartagina.
Fenicienii construiau temple mărețe zeităților lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului si zeița fertilitații. Există multe legende, în majoritatea lor cu puține probe materiale care sustin că preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriște. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-romani veșnicii dușmani ai fenicienilor, dar și de iudeii antici care vedeau în Baal un competitor periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).
Armatele şi popoarele care i’au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le’au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s’au distrus, aşa încât îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s’a pierdut în totalitate în antichitate.

Ceea ce pare explicabil, știind că nici despre geți nu mai găsim astăzi, foarte multe înscrisuri.

Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au preluat și dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l’au răspîndit prin comerţul lor prin porturile de destinaţie.

Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într’un comerţ înfloritor cu metale în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scândurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lângă Cartagena, oferă alt gen de informaţii, despre modul în care fenicienii îşi construiau navele.

Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scândurile erau de fapt ”cusute” împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.
Dupa căderea Cartaginei, fenicienii ”dispar” din istoria scrisă ca popor, dar prin amprenta lor genetică sunt și azi în componența unor state moderne la Mediterana.
Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce răzbunare a istoriei!
Sună cunoscut, cum civilizații ”dispar”, dar exponenții acestor civilizații devin împărați romani, cum e și cazul împăraților geți.

Revenind însă la problematica geților din care se trag popoarele europene moderne, trebuie repetat un adevăr simplu, toată Europa este getică. Acesta este un adevăr pe care cu greu oamenii îl înțeleg, pentru că este foarte greu de acceptat mental că la nivel genetic europenii sunt la fel. Foarte multă lume în logica lor simplă, gândesc că etnia lor se află îngrădită de limba vorbită în momentul de față, iar vecinul de dicolo de granițele actuale trebuie să’i fie cu siguranță un străin, dacă nu chiar un dușman.

De exemplu, Dacia a fost doar provincia nord-dunăreană cucerită de Roma, pe când geții au populat prin expansiunea lor în epoca bronzului și ulterior, în mai multe valuri întreaga Europă.

Se spune că nu haina face pe om, ci caracterul. Astfel și amprenta genetică face pe om, nu limba sau granițele între care s’a născut…Așa se face că Europa este dominată de amprenta genetică R1 (R1b+R1a), care acum 5000 de ani a început să migreze de la gurile Dunării.

Precum se observă amprenta noastră este atât de veche, încât ne conduce în trecut spre Ultima Mare Glaciațiune, acum peste 20.000 de ani. Haplogrupul I există în bagajul genetic al românilor, iar aceștia sunt nativii Europei.

Citiți și: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Contactul între civilizațiile Dunărene și cele nord-pontice au creat limba din care s’au desprins mai târziu limbile europene, considerate generic ”centum”.

Numeroși lingviști moderni au localizat patria limbilor europene în stepa pontică, o regiune geografică și arheologic distinctă care se întinde de la Dunăre, spre gura de vărsare a Dunării până dincolo de Marea Getică (Neagră) la Munții Ural la est și Caucazul de Nord la sud.

Când s’au extins populațiile epocii bronzului, peste culturile vechi dunărene (Cucuteni, Turdaș-Vinca, Gumelnița, Vădastra, etc), amestecul de culturi, dau la nivelul neoliticului primele mișcări de populații.

Culturile timpurii neolitice și eneolitice din epoca bronzului în stepa pontică a fost numită și cultura mormintelor tip movilă (Kurgan) de Marija Gimbutas, ca urmare a practicii de durată la îngroparea morților sub movile („Kurgan”) în succesiunea îndelungată a culturilor din această regiune. Primii cai au fost domesticiți în jurul anilor 4000 î.Hr., în stepă, probabil undeva între Carpați și Don, sau Volga inferioară, și foarte curând a devenit un element definitoriu a culturii de stepă (7000-2200 î.Hr.).

În perioada epocii bronzului, Cultura geților de la Gurile Dunării, cunoscută la ruși și ucrainieni și sub numele de Yamna (3300-2500 î.Hr.), păstorii de vite și de oi au adoptat căruțele pentru a transporta alimentele și corturile lor, ceea ce le’a permis să se mute mai adânc în stepele eurasiatice, dând naștere la un nou stil de viață nomad care a dus în cele din urmă la marile migrații ale triburilor de geți nord-pontici, numiți generic ”indo-europeni”, deoarece aceste migrații s’au întins în aproape toată Europa, până în India și chiar mai departe.

Culturile de stepă pontice ale geților pot fi împărțite într’un grup de vest, de la Don până la Dunăre, precum și unul de est, în regiunea Volga-Ural al massageților, unde dezvoltă un centru metalurgic cunoscut azi la Sintashta. Stepa nord-pontică a fost locuită de clanuri amestecate de R1a și R1b, cu densități mai mari de R1b doar la nordul Caucazului, și R1a mai mult în stepele nordice și stepele forestiere. R1b aproape sigur a trecut din nordul Anatoliei spre stepa pontic-Caspică. Nu este clar dacă acest lucru s’a întâmplat înainte, în timpul sau la sfârșitul neoliticului. Un flux regulat de R1b din Caucaz nu poate fi exclus, iar diversitatea genetică a R1b fiind mai mare în jurul Caucazului, este greu să fie negat că R1b s’a stabilit și a evoluat acolo înainte de intrarea în lumea de stepă.

Asta înseamnă că limba getică își are originea în stepă de la clanurile R1a și R1b și că primii care migrează erau stabiliți și amestecați în Cultura nord-pontică.

Se nasc câteva întrebări:

Care limbă proto-europeană apărea în nordul Anatoliei sau în Caucaz, apoi a fost extinsă în stepele nord-pontice împreună cu R1b? Sau care proto-europeană apare pentru prima dată în stepă, o limbă-hibrid Caucasiană/Anatoliană ale clanurilor R1b ori de stepă ale clanurilor R1a?

Această întrebare nu are nici un răspuns evident, dar pe baza vechimii și caracterul arhaic al dialectelor Anatoliene (Hittit, Palaic, Luwian, Lydian, și așa mai departe) o origine nord-pontică a limbilor proto-europene este credibilă. În plus, există dovezi documentate de cuvinte de împrumut de la limbi caucaziene, în limbile europene. Acest lucru este mult mai probabil să se fi întâmplat dacă limba proto-europeană s’a dezvoltat în spațiul cuprins între gurile Dunării până în apropierea Caucazului și nu în stepele îndepărtate. Clanurile R1b prin urmare, devin factorul determinant de răspândire a limbii getice primare în stepele nord-pontice, și de acolo spre Anatolia, vestul Europei, Asia Centrală și Asia de Sud. Aceste clanuri sunt cele cunoscute etnic ca, cimerieni, celți, iler-geți, celt-iberi, indigeți, andi-geți, iliri, turdetani, turduli, getuli, latini sau ladini, dorieni, ca mai târziu unele să fie denumite saxoni, picți, germanici, etc.

Dialectele europene din nord-vest, și anume celtic, germanic, italic, baltic și slav, s’au dezvoltat împreună în subcontinentul european, dar din cauza diferitelor migrații și a așezărilor, au suferit modificări lingvistice independente. Locația originală comună este datată în special într’un spațiu, la est de Rin, la nord de Alpi și Munții Carpați, la sud de Scandinavia și la est de stepele din Europa de Est sau Câmpia Rusă, dar nu dincolo de Moscova .
Această teorie lingvistică este, de obicei combinată cu descoperirile arheologice.
Spațiul carpato-dunăreano-pontic se află în valul cel mai avansat cultural al Europei, iar Vestul Europei, în acela al aculturației, de preluare de către comunitatea apuseană de elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a comunității aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare, cum era cea dunăreană.

Toate alfabetele lumii se trag din cel dunărean, neexistând nicăieri în lume litere mai vechi decât cele descoperite în Balcani.

Spațiul carpato-dunărean reprezintă nucleul din care s’au născut limbile Europei și Asiei de vest.

În această logică se află și cea mai veche inscripție în limba primară arhaic-dunăreană, considerată total eronat a fi de sorginte ”latină”, și este numită și inscripția Duenos.

Un model al vasul cu trei recipiente care poartă cea mai veche inscripție în limba ”latină” este descoperit și are o vechime cu mult mai mare decât cel ce poartă inscripția Duenos, în Cultura Gumelnița, datat 4000 î.Hr, de acolo de unde au pornit migrațiile de grupuri umane antice.

Alfabetul în care este inscripționat vasul cu trei recipiente își are originile în Carpați, precum este și modelul ceramic constructiv.

Aceleași litere le regăsim în scrierea dunăreană, din Balcani până în Iberia:

Inscripție cu litere ”latine” din Cultura Turdaș-Vinca, alfabet folosit cu câteva mii de ani înainte de a se atribui ”latinilor” ce s’au mutat în peninsula Apenină.

”Migrațiile” asiaticilor (huni, tătari, avari, bulgari) au fost exagerat descrise ca amploare, atât timp cât urmașii lor nu’i regăsim în Europa. Unde sunt urmașii acestor tâlhari porniți la jefuit Europa, fie că ei se numeau huni, ugrici, tătari sau khazari? Explicația nu poate fi decât una singură: au fost exterminați, ori grupurile de asiatici puși pe jaf, distrugere sau viol au fost de mică amploare!
Câteva sute de tâlhari călare bine înarmați, nu înseamnau invazii. Unde sunt acești tâlhari azi?

Nu găsești decât amprente genetice europene în Europa I și R1 cu predilecție. nicidecum Q (huni, tătari), sau finici (N). Propaganda maghiarofonilor sau a mașinăriilor de propagandă antiromânească susțin că au ”migrat” în Europa, dar din toate studiile genetice reies alte date: sârbofonii, bulgarofonii, maghiarofonii, slavofonii luați la pachet au ADN similar cu al românilor, ceea ce duce la altă concluzie: cei din jurul nostru sunt ca noi, limba fiind singurul element care ne diferențiază, iar lingviștii au foarte mult de muncă pe acest tărâm, limba getică este la baza sclavonei din care s’au rupt atâtea dialecte, în câte limbi au evoluat și există astăzi în acest spațiu. Pe coloana de total din dreapta sunt adunate procentajele genetice, astfel că putem aprecia cât de pelasgi I sau geți R1 sunt fiecare neam din Balcani.

Concluzia e una singură, simplă și dezarmantă pentru ”dușmanii” românofobi: toți vecinii noștri sunt la fel ca noi, mai mult sau mai puțin… PELASGO-GEȚI.

 Astfel, cel mai pelasgic (haplogrup I) neam sunt cei de limbă bosniacă (58,5%), sârbo-croată (42-43,5%), muntenegreană, care este tot o sclavonă modernă (37%) și românii (33%).

Cel mai getic (haplogrup R1) neam din Balcani sau din vecinătatea noastră sunt slovacii și slovenii (56%), ucrainienii, ”ungurii” și basarabenii noștri de dincolo de Prut (46,5-52,5%), românii, găgăuzii și croații (29,5-32,5%).

De această ascendență pelasgo-getică a celor mai vechi civilizații europene peste care au venit civilizația epocii bronzului, care au creat acest mix de populții, se bucură cel mai mult următoarele neamuri: slovenii (87%), slovacii (80%), bosniecii (77%), croații (76%), găgăuzii (75,5%), maghiarofonii panonieni (74,5%), ucrainienii (70,5%), sârbii (66%), românii (62,5%), etc.

Această ramură HAPLOGRUPUL I  se găsește în majoritate covârșitoare în țările ”sclavofone” balcanice, (DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE UN MARKER SLAV!! ).

Frecvențele sale maxime sunt observate printre ”slavii” Dinarici (sloveni, croați, bosniaci, sârbi, muntenegreni și macedoneni), precum și în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina și Belarus în Vest. De asemenea, este obișnuit într’o măsură mai mică în Albania, Grecia, Ungaria, Slovacia, Polonia, și sud-vestul Rusiei.

Mergând pe firul logicii, hitiții, frigienii, celții, doricii, elenii, perșii, latinii, și mai târziu slavii, germanicii, balticii, ce conțin I și R sunt rezultatul exploziei populaționale care are loc la Marea Neagră și provoacă migrații de grupuri umane spre toate zările, aproape toate semințiile (inclusiv maghiarofonii conțin R1a+R1b, nu Q sau N care sunt amprentele migratorilor și tâlharilor asiatici) din Europa, Asia occidentală, India de Nord, Americile sunt urmașii PROTO-GEȚILOR.

Sursa: eupedia.com, politeia.org.ro, mythologica.ro, cyd.ro, pesicisinovi.co.rs, crestinortodox.ro, frontpress.ro, adevarul.ro, tipsbetweenthesheets.blogspot.ro, cugetliber. ro, scribd.com, formula-as.ro, aratta.wordpress.com, thevintagenews.com


https://thraxusares-wordpress-com.cdn.ampproject.org/v/s/thraxusares.wordpress.com/2015/04/23/romani-fiti-mandri-ca-sunteti-numiti-dacopati-de-detractori-si-defaimatori-antiromani/amp/?amp_js_v=a2&_gsa=1&usqp=mq331AQCKAE%3D#aoh=15735991177602&referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.com&_tf=De%20pe%20%251%24s&share=https%3A%2F%2Fthraxusares.wordpress.com%2F2015%2F04%2F23%2Fromani-fiti-mandri-ca-sunteti-numiti-dacopati-de-detractori-si-defaimatori-antiromani%2F


fiber_newStiri

Competitia oficiala se desfasoara in perioada 1-3 noiembrie 2019 pe Lacul Morii din Bucuresti (proba din barca) si pe Canalul Dambovita (de la Stavilarul Ciurel pana la Podul Grozavesti), proba de pe mal. [...]

fiber_newInfo

Competitia se va desfăsura in perioada 11-13 octombrie 2019 pe Lacul Ostroveni, din Ramnicu Valcea. Termenul limita de inscriere este 5 octombrie 2019. [...]