LECTIE
CU CLENI
Mihai Octavian VINTURACHE
Sa nu cumva sa faceti greseala
de a va inchipui ca sunt un om batran. Ca sa fiu corect, acum cand scriu
aceste randuri, sunt un om in plina putere. Cu toate acestea, povestea
pe care vreau sa v-o impartasesc imi pare ca s-a petrecut cu o viata
de om in urma. Nu stiu cat apasa nostalgia pe umerii oamenilor aflati
in plina activitate, preocupati de problemele de zi cu zi si cat timp
pot sa se abandoneze acestui simtamant. Pe mine insa ma incearca din
cand in cand, mai ales in serile lungi de iarna, cind dorul dupa partidele
de pescuit incepe sa fie dureros. Si atunci, din neguri de memorie,
persoane si intamplari din trecut ma cheama inapoi, in vremurile lipsite
de griji ale adolescentei, cind prietenii erau cu adevarat prieteni
iar bucuria pescuitului nu putea fi umbrita de nimic. Nici macar de
esecurile in concursurile ce le porneam de fiecare data din placerea
competitiei si impulsionati de varietatea mare de pesti ce puteau fi
capturati. Sigur ca scurgerea vremii are darul de a estompa intamplarile
neplacute si a le hiperboliza pe cele frumoase. Dar cind vorbim de "pestii
de altadata" oare numai asta sa fie? Cand povestim de frumusetea
pescuitului din copilarie sa fim influentati numai de filtrul pozitiv
al memoriei? Nu prea cred.
Foto: Stefan Florea
Oradea este un oras de o frumusete aparte si care are particulara calitate
de a te cuceri pentru totdeauna daca ai rabdarea sa-l privesti asa cum
ai vrea sa privesti Parisul sau Londra. Daca ai rabdarea de a-l strabate
acordand atentie si cladirilor sau monumentelor, nu numai vitrinelor,
vei descoperi un oras care iti va ramane in suflet. Oradea mai are privilegiul
de a fi un oras de frontiera ceea ce te obliga la multa prudenta atunci
cand ai de gand sa vizitezi imprejurimile si nu putine au fost situatiile
cind straini de localitate au fost interpelati de graniceri pentru ca
au ajuns prea aproape de granita. Si asta nu era un lucru placut in
vremurile trecute. Iata de ce, desi pe mai toate caile de acces dinspre
oras spre granita se gasesc lacuri foarte frumoase, ne-am codit destul
de mult pina am hotarat sa exploram un astfel de loc. Ca de fiecare
data imboldul a fost dat de niste vesti aflate din tot felul de surse,
ajunse la noi mai mult ca un zvon. "Se prinde frumos la Tarianu!".
Tarianu este ultimul sat inainte de iesirea Crisului Repede din tara
si tot acolo se afla ultimul stavilar din Romania. Asa ca in mod sigur
acolo sunt pestii cei mari care vin direct din Tisa.
Somni imensi si stiuci batrane
au inceput sa ne colinde visele. Doi adolescenti, care nu vazusera somni
decat in poze iar singura stiuca pe care o capturase fusese prinsa cu
o plasa minuscula, nici azi nu stiu cum, in timp ce stangeau puiet de
peste pentru un pescuit la clean, au inceput sa viseze cu ochii deschisi.
Vacanta era in toi si ei se pregateau pentru prima mare expeditie ceva
mai departe de casa. Locurile noastre obisnuite de pescuit erau in apropierea
orasului, fie pe apele pline de pesti de toate soiurile ale Crisului
Repede, fie in celebrele balastiere ale Episcopiei. Sa nu va inchipuiti
ca nu apucasem si partide mai serioase, la balti indepartate. Ba da!
Dar atunci nu facusem decat sa insotim cativa vecini, oameni seriosi,
care nu au avut timp sa se ocupe si de noi, sa ne explice cate una,
cate alta din tainele pescuitului la peste mai mare. Asa ca printre
partidele la carasi, rosioare, platici sau obleti ne straduiam sa furam
si noi ceva meserie. Pentru ca in momentul in care incercai sa treci
la clean sau scobar insemna ca tinzi spre categoria pescarilor titrati.
Si asta era un pas absolut necesar inainte de a incerca la crap, stiuca
sau salau. Intelegeti deci cam ce putea fi in sufletul nostru, acum
cand pregateam prima expeditie in care plecam singuri. Fara vecini,
fara alti pescari maturi. Singuri cu sculele noastre, cu momelile noastre,
singuri cu priceperea si fortele noastre.
Iata-ne asadar la o ora foarte
tanara, la inganarea zilei cu noaptea, in masina de Tarianu. Ingramaditi
in racoarea diminetii undeva pe ultimele locuri ale autobuzului care
urma sa plece peste cateva minute, doi baieti cu un rucsac si doua undite
chinezesti din bambus. Atat aveam. Doua undite pe care reusisem sa le
cumparam de la magazinul A.G.V.P.S. dupa ce vrajisem vanzatorul, cateva
zile la rand, pentru a-l convinge sa ni le puna deoparte in momentul
in care primeste marfa. Altfel aceasta se epuiza in cateva ceasuri si
sansa de a ajunge in posesia lor era foarte mica. In rucsac, asa cum
era firesc, rame, viermusi, fire de diverse grosimi, ace, plute, doua
juvelnice si tot tacamul necesar erau ingramadite laolalta cu haine
de schimb si o punga cu zahar cubic. De mancare nu aveam nevoie. Entuziasmul
si zaharul cubic erau suficiente. Aruncam, usor panicati, priviri in
toate partile asteptand din clipa in clipa sa fim intrebati de destinatie
si coborati din masina. Asa cum v-am spus, Tarianu e pe frontiera iar
noi nu posedam permis de granita. Si nu prea era de gluma. Rasuflam
usurati intr-un tarziu, cand autobuzul se urneste, murdar si plin de
praf, ducandu-ne spre iesirea din oras.