LECTIE
CU CLENI
Mihai Octavian VINTURACHE
Cararea serpuieste pe mal, insirata
pe o ingusta felie de pamant nelucrat de utilajele agricole care nu
au putut sa se apropie chiar pana la buza apei. Si pe nesimtite incepem
sa urcam o colina unde drumeagul, aproape ascuns in iarba mare si grasa,
se strecoara intre marginea unei surpaturi in dreapta si un lan de porumb
in stanga. Surpatura, din ce in ce mai abrupta si mai inalta ascunde
firul apei si ne obliga sa fim atenti la fiecare pas pe care il facem.
Curiozitatea este mare insa asa ca din timp in timp ne oprim si privim
cu atentie zbaterea apei de la picioarele noastre. Exact in virful colinei,
ne oprim din nou pentru a privi, mai mult curiosi decat interesati,
bulboana facuta de Cris sub malul inalt. Surpriza, uimire, soc, neincredere!
Toate la un loc si probabil inca alte cateva astfel de sentimente puteau
fi citite in clipa aceea pe chipurile noastre. Malul, taiat aproape
vertical de apa ce-l spala, se afla la cel putin patru metri inaltime.
La jumatate de metru sub fata apei, se vedea o buza cam tot de o jumatate
de metru latime a carei margine se pierdea abrupt in adincimi. Pe aceasta
buza si numai pe ea zeci de cleni se plimbau involburand apa si facandu-ne
sa uitam de toate planurile anterioare. Clenii, mari de 500-600 de grame,
asezati cu capul spre amonte stateau unul in spatele celuilalt ca o
cohorta de pradatori asteptand victimele. Din cand in cand cate unul
disparea in adanc pe marginea buzei si altii apareau din negura pentru
a-l inlocui. Imobili si muti de admiratie i-am privit minute intregi
incapabili de actiune. Era o priveliste cu care stiam ca nu ne vom mai
intalni de multe ori.
In acest moment, o scurta privire
asupra sculelor noastre este obligatorie. Asa cum stiti, purtam dupa
noi doua undite chinezesti din bambus, din cinci segmente, avand o lungime
totala de aproximativ patru metri si jumatate. Prins cu un varnis direct
de varful unditei, firul principal (romanesc si foarte ieftin) era de
0,20 iar la capat aveam un forfat de 0,15. Plumbul era asezat la circa
15 cm de ac si deasupra lui trona o pluta frumos finisata dintr-un dop.
Sa nu va inchipuiti ca era o unealta grosolana. Ansamblul era destul
de performant pentru vremea lui iar linia foarte fina si de mare acuratete.
Era o undita gandita sa faca fata atat unui pescuit la carasi in ape
statatoare cat si la obleti, mrene, scobari sau cleni mai mici in apele
repezi ale Crisului, fara multe modificari si in limitele bugetului
unor tineri de 14 ani. Deseori ori schimbam doar carligul. Nu stiam
inca sa pregatim linii specializate pe tipuri de pesti sau de apa. Sunt
subtilitati ale pescuitului pe care aveam a le descoperi mai tarziu.
Desfacem grabiti unditele, le
armam cu momeli diferite si trecem la primele tentative de capturare
a clenilor. Culcati pe burta in asa fel incat doar capetele sa ne treaca
dincolo de marginea malului lansam firele in apa si asteptam. Trase
de plumbi, momelile coboara rapid sub apa, plutele se aseaza in pozitie
iar noi, cu sufletul la gura, ne oprim respiratia. Nimic! Repetam aruncarile
de mai multe ori si tot nimic. Aha! Nu e buna adancimea. Una din undite
e reglata la adancime mai mare, cealalta aproape de fata apei si ...
nimic! Schimbam momelile. O data, de doua ori, de mai multe ori si...
nimic! A trecut mai bine de jumatate de ora de cand ne-am oprit aici
si clenii continua sa ne ignore. Situatia era dureroasa, aproape fizic,
pentru ca imaginea cohortelor de cleni, plutind impasibili la cativa
pasi de noi, ajunsese sa ne exaspereze. Ceea ce pana la urma s-a dovedit
a fi un lucru bun, caci nici un profesor nu e mai priceput decat nevoia.
- Ma, da di ce stau clenii astia
aci, la suprafata?
- Probabil cauta mancare.
-Mancare le-am dat si noi si nu i-o interesat nimic. Si nu prea ii vad
cautand. Stau doar la suprafata si asteapta.
Replica a fost mai mult decat
geniala pentru ca detectivii din noi s-au trezit in sfarsit la realitate.
Stangem unditele, le asezam pe mal si decidem ca e cazul sa fim mult
mai atenti la ce se intampla in mijlocul bancului de cleni. Culcati
in continuare pe burta ne scoatem capetele dincolo de mal privind spre
apa ca la un film deosebit de captivant.
- Pai daca nu le-o placut ce
le-am dat noi insamna ca au altceva mai bun, ceva ce noi n-avem da sa
gaseste prin apropiere.
- Stii di ce stau la suprafata?
Cred ca asteapta ceva ce pluteste pa apa.
- Da ma, m-am lamurit cu asta
da di ce doar aci, doar in bucata asta de mal?
-Uite ce cred io. Cred ca nu
e vorba de ceva ce pluteste ci mai degraba de ceva ce pica in apa. Mancarea
asta nu vine de departe. Cade in apa aci, in apropiere si ei s-or adunat
ca s-o inhate imediat, cat mai repede. Probabil ca daca ar sta cu zece
metri mai in josul apei nu ar mai apuca nimic.
Logica ne obliga sa ne retragem
si sa cautam mai cu grija pe mal. Ce anume inca nu stim dar trebuie
sa fim atenti la tot ce ar putea constitui o hrana pentru pesti. Si
nu trece mult pana cand intre firele de iarba gasim un gandac de colorado.
Si peste putin timp inca unul. Asta sa fie? Culegem cateva bucati si
ne apropiem din nou de mal, ferindu-ne cu precautie. Gandacul cade incet
urmarit de ochii nostri si se aseaza, intr-o liniste deplina pe apa.
O sageata argintie sclipeste in soare aratandu-ne pentru o clipa un
clean imens si gandacul dispare lasand in urma un mic vartej pe fata
apei. Uitam de prudenta si scapam un strigat de victorie. Stim acum
despre ce este vorba si banuim ca pestii, vrajiti si ei de posibilitatea
de a se hrani atat de usor nu se vor mai alarma foarte repede. Ne ridicam
si incepem sa culegem gandacii din iarba. Nu sunt foarte multi si asta
ne contrariaza din nou pana in clipa in care ridicam ochii spre lanul
de porumb. Va marturisesc ca nu am vazut prea des gandaci de colorado
pe frunzele de porumb dar aci totul era invadat. La un metru de mal,
mii de gandaci acopereau plantele de porumb si presupun ca fiecare pala
de vint mai puternica ducea cativa din ei in apa.