Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Tăblițele de aur de la Sinaia nu au fost distruse, ci
Tăblițele de aur de la Sinaia nu au fost distruse, ci s-au păstrat la …Moscova!

21 septembrie 2018

de Ion Coja, Doctrină naţionalistă 

TĂBLIȚELE DE AUR DE LA SINAIA – MARELE MĂR AL DISCORDIEI

Odată cu apariția lucrării lui Dan Romalo despre tăblițele de plumb de la Sinaia, au avut loc multe dezbateri, discuții și dispute pe marginea acestora. Cei de la Academie le-au declarat de mult falsuri, iar alții se străduiesc să le descifreze cu mai mult sau mai puțin succes. Au apărut mai multe cărți pe această temă și vor mai apărea cu siguranță.

În anul 1873 s-au descoperit la Peleș 514 tăblițe de aur care au fost depozitate o vreme la mânăstirea Sinaia, iar apoi la Curtea-deArgeș. Au fost făcute vreo 130 de copii de plumb pentru uzul cercetătorilor, dar ele au fost aruncate undeva la Muzeul de Antichități din București de pe vremea aceea, apoi la cel de Arheologie, dar nimeni nu s-a străduit să le descifreze, ba mai mult cu timpul multe au dispărut fără urmă. Până de curând, savanții noștri le priveau cu dispreț ca pe niște falsuri, cum fussesră declarate de diverși oameni de cultură din România. Azi mai sânt vreo 30 și se pare că au fost înregistrate pentru a nu dispărea și acestea cu totul. Dar de curând au apărut date noi în această ecuație cu prea multe necunoscute. Recent s-a aflat în România despre lucrarea “Cartea de aur a tracilor” scrisă de autorul rus Alexei Umnov-Denisov în care încearcă să descifreze vreo 20 de tăblițe: 10 tăblițe de plumb și 10 de aur. Autorul rus afirmă existența tăblițelor de aur, faptul că ele nu au fost topite cum s-a zvonit de atâta vreme. În cartea sa publică fotografiile a zece tăblițe de aur pe care încearcă să le descifreze! Faptul că în felul acesta se dovedește că plăcuțele de aur au existat, că există și în momentul de față, că nu au fost topite la ordinul regelui Carol I este de o importanță copleșitoare. Cade în primul rând varianta scepticilor care au considerat că plăcuțele de plumb sunt niște falsuri, niște contrafaceri fără nicio valoare istorică. 

Foclorul urban din România spune că 200 de tăblițe, dintre cele de mici dimensiuni, au fost luate de Carol al II-lea și scoase din țară după ce a abdicat. De aici unii susțin că ex-regele le-ar fi predat Vaticanului, iar de curând Vaticanul le-a oferit poporului român, dar cei de la București nu catadicsesc să le se ducă la Vatican să le ia. Altă versiune susține că averea mobilă a lui Carol a revenit lui Mircea Lambrino, în urma unui proces cu Mihai I, iar acum în mod logic, acestea ar fi în custodia lui Paul Lambrino. Două tăblițe s-ar afla expuse în două mari muzee ale lumi, anume una la Cairo și alta la Buenos Aires.

În condițiile actuale, de topirea tăblițelor de aur nu mai poate fi vorba, din moment ce avem și dovezi palpabile că plăcuțele de aur nu mai sânt o simplă poveste și că cel puțin o parte din ele există, așa cum vom vedea mai jos.

În ceea ce privește celelalte 314 tăblițe de aur ele s-ar afla undeva în Rusia, la Moscova date rușilor, după 23 August, 1944. Și în acest caz, există 2 versiuni. Una susține că rușii le-au cerut în momentul când s-a semnat tratatul de pace cu Uniunea Sovietică, din septembrie al aceluiași an. Cealaltă versiune spune că Mihai I le-a dat rușilor cu condiția să-l lase pe tron, dar rușii nu s-a ținut de cuvânt.

În schimb, autorul rus vine cu o altă versiune. El susține că nu a fost topită nicio tăbliță, iar ele se află în România, în diverse locuri bine păzite sau chiar la unele muzee, dar ele nu pot fi văzute decât de persoane cu aprobări speciale. Denisov a fost în România și a conferențiat despre tăblițele de la Sinaia la București pe care le arată unei audiențe nevăzute, așa cum se vede într-un film postat pe youtube, dar nu este titrat în limba română. În plus, sânt postate pe un site în limba rusă 10 tăblițe de aur, fiind ‘decifrate’ de domnul Umnov-Denisov.

Descifrările sînt bizare și chiar fără sens. La multe dintre aceste tăblițe nu dă textul în original (despărțit în cuvinte), ci doar interpretarea sa împreună cu un comentariu de obicei la fel de bizar.

Astfel în comentariul la tăblița # 24 spune: „În vechime, conducătorii Atenei grecești erau triburile proto-slave ale lui Latecs” sau în comentariul la tăblița #29 afirmă: „Apelul administrației împăratului Leo III… asupra dreptului la organizații libere”. Singurul împărat cu acest nume a fost Leo III Isaurianul, împărat bizantin care a domnit între 717-741. Mai scriau tracii (dacii) pe tăblițe de aur la acea vreme?? Desigur că nu!!

Pe de altă parte, acțiunea unor texte se petrece la Novgorod, pe Rawa (Volga) și în alte locuri din spațiul est-slav. Dintre puținele date corecte este acela că dă numele vechi al Volgăi, anume Rava. Dacii sânt slavi și multe alte bazaconii pan-slaviste. Multe traduceri de texte și comentarii sânt aproape ininteligibile sau coagulează în același text toponime și și etnonime situate la mari distanțe: „Rosa a mers la Rama în partea de sud, este piciorul Egipt. Are aceleași triburi Taut, Tuscia (etrusci) și pe râul Pad este Italia, de asemenea este râul Rosov. Și râul Rawa ester Ra (Volga) a fost centura de separare a armatelor” (tăblița #27). Aici sânt relatate, se pare, evenimente din vremea romană.

Este de prisos să mai spunem că descifratorii români au cu totul altă perspectivă. Chiar și viziunea cu privire la soarta tăblițelor diferă fundamental în România. Ce concluzii se pot trage din această harababură.

Este acum cert că cel puțin o parte din tăblițe au supraviețuit până în zilele noastre, dar avem destule motive să credem acum că ele nu au fost topite, ci doar au fost făcute copii de plumb după vreo 130 din ele, cum am arătat mai sus.

Voi încerca să coroborez datele de mai sus cu scopul de a emite ipoteza (ipotezele) cea mai plauzibilă. Înclin să cred că tăblițele de aur de la Sinaia se găsesc în țară, cel puțin o bună parte din ele. Ipoteza că o parte din ele să le fi luat Carol al II-lea este plauzibilă doar într-o anumită măsură. În ceea ce privește cele 314 care ar fi rămas să le fi luat rușii nu este exclus, dar nu este deloc sigur, dar se dă vina pe ei că tot ei ne-au luat și tezaurul în primul război mondial. Să nu uităm că noi li l-am dat, iar ei au cam uitat de el. Cu Tăblițele de la Sinaia lucrurile stau puțin altfel. Românii le-au ascuns de la bun început.

Dacă românii, atât politicienii, cât și oamenii de cultură au ascuns poporului român existența tăblițelor de aur timp de cca 70 de ani, până la venirea rușilor la sfârșitul celui de-al II-lea război mondial, de ce nu le-ar fi ascuns și după aceea. Care să fie motivul acestei cabale? Desigur că s-au temut de ceea ce ar putea să rezulte din textele acestor plăcuțe, date importante care ar fi schimbat istoria. Am convingerea că și forțe străine au fost împotriva lor, cum ni se ascund și acum date arheologice extrem de importante, cum bine știm și de aceea au fost ascunse de ochii curioșilor. Mulți nu vor să ne cunoaștem istoria străveche. Nimeni nu vrea să fie surclasat. Marile puteri vor să doar ele istoria. Faptul că cele de plumb au fost tratate cu aceeași atitudine ca și cum nici n-ar fi existat, iar atunci când s-a aflat de ele, au fost declarate falsuri ordinare indică aceeași atitudine. Falsuri, falsuri, dar de ce ordinare.

Faptul că rușii au scos din mânecă acest as atât de sensibil pentru români și asta spune ceva. Anume că aceștia vor să ne testeze și să ne tenteze. România a cam scăpat de sub controlul rușilor ( nu în totalitate) și vor să ne câștige interesul și simpatia. Rușii nu fac nimic pe degeaba, dar eu nu prea înțeleg de ce l-au ales pe Denisov să facă asta, că nu se prea pricepe. Probabil că nici cei care îl coordonează nu cunosc decât foarte sumar istoria veche a românilor, nici sensibilitățile acestora.

Iar ca să ne trezească interesul au lansat și bomba că tăblițele nu au fost topite, ele fiind ascunse de autoritățile române timp de aproape 150 de ani. Românii vor face totul să afle adevărul. Desigur nu este exclus ca o parte din tăblițele de aur să fie la ruși și au ajuns acolo prin cine știe ce împrejurări, ascunzându-ni-se adevărul ca de fiecare dată. Nu știm încă, dar dacă aceștia au deschis cutia Pandorei, ei știu că dacă le au mai devreme sau mai târziu trebuie să le scoată. Măcar să le vedem. Desigur asta vor, dar dacă ele se află la București, rușii nu au nimic de pierdut și au interesul să dezvăluie acest secret. De ce? Simplu. Este destul de firesc că făcându-i pe daci slavi ne vor apropia mai mult de ei și de slavi în general și vor slăbi legăturile cu Occidentul. Toată lumea științifică ‘știe’ că dacii vorbeau o limbă satem ca și slavii, prin urmare, erau apropiați de slavi, dar eu am demonstrat că limba dacă nu era satem, ci una centum. Aproape sigur că asta speră, dar din nou nu cunosc nici de data asta sensibilitățile românilor. În orice caz, ei nu au ce pierde și de aceea încearcă. Românii știu bine că au o istorie stră-veche și în niciun caz nu se împletește cu cea a slavilor. Zarurile au fost aruncate. Să vedem ce va urma.

Mihai Vinereanu

https://ioncoja.ro/tablitele-de-aur-de-la-sinaia-nu-au-fost-distruse-ci-s-au-pastrat-la-moscova/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=162783887700831&id=100019076625838


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Profesorul Gabriel Gheorghe studiază istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani într-o manieră interdisciplinară (ce implică domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, filologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, arhitectura) cu rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică. Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba română este continuatoarea directă a limbii primare a Europei.

O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gândirea. În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului român.

Gabriel Gheorghe afirmă într-o manieră tranșantă că „Realităţile istoriei poporului român sunt zdrobitoare şi nu admit niciun fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri”. Vă prezentăm în continuare câteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în România. Dumnealui le-a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunând în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor români care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70, Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa. A trimis-o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V. Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că „Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie, iar Roma a fost fondată abia în anul 653 î.e.n.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului XX englezii aveau colonii în Africa, în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural. Atunci au vrut să știe ce-i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria? A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s-a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, tigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe). Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume până în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar: „Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.” Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba.

Oricine pleacă dintr-un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te-ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămânem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism român, nu poate fi bănuită de protocronism român, mai ales în 1922. Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India.


Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin. El a scris o carte intitulată Pietrele dacilor vorbesc. Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: Pietrele grecilor vorbesc, Pietrele romanilor vorbesc, Pietrele ibericilor vorbesc, Romanii perini șamd.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8: „Sarmisegetuza dacică, cetatea și locul sfânt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le-am văzut până acum.” Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune „Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității române și istoriei lor de peste șase milenii.”

Interesant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Mai pot fi citați zece autori care spun istorie de șase milenii.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice. Resturile arheologice nu mint.

Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămâne acolo, că nu poți să îl iei cu tine când mori. Și cei care vin după noi le găsesc. Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic.

De ce în spațiul carpatic? Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărâtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii. Determinarea s-a făcut pe baza cercetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s-a concluzionat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier. Iată date concrete de la care s-a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, „agricultura a fost cea care i-a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărâtor: sarea. E util să știm că niciun mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa trupului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China până la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decât în spațiul carpatic. Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adâncime. Cu ce săpai la adâncimea asta și de unde știai unde este sarea? Pe când la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu-ți moară vaca și așa mai departe...

Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici. Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea. Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vâlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr-un lac sărat. Și apoi găteau mâncare. Dar fără sare mâncarea nu se poate mânca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s-a întins până la Carpaţii Păduroşi. Spaţiul românesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul. Deci în momentul în care s-au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sunt datate cu o vechime de peste 6.000 de ani. El observă – de exemplu la Gânditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntâlnită în arta de până atunci și rareori atinsă după aceea. O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea Pietrele dacilor vorbesc, la pagina 13: „Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sunt plecate de aici. Ei bine, grecii sunt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba română. Cum să fie influențe grecești în limba română când ei au plecat cu limba română? Există sute de cuvinte românești în greaca veche. Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist român!) spune în Stromatele: „Grecii au luat totul de la barbari”. Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într-o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să-l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i-a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că „Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4.000 î.H. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2.300 î.e.n. – au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria, pe la 4.500 î.e.n.”


Iată deci că sunt mai mult de 6.000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6.000 de ani. Dar istoria oficială din România pornește de acum 2.000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din Gordon East, Géographie historique de lʼEurope (Geografia istorică a Europei): „Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania”.

Dacia se întindea până la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune: „Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s-au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East: „Invaziile scite, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfârșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene”. Nu găsim niciun savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune: „Pe teritoriul României pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul României, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud . De aici,din spaţiul carpatic,respectivele culturi s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud”.

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune: „Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti istorici nu s-au vorbit între ei, ci spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și câteva aspecte despre limbă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba română veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene. De ce? În primul rând pentru că numai româna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini. Că limba romană este limba primordială rezultă din foarte multe aspecte.

Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd. Acest lucru se găseşte numai în română. Cuvântul „mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil îl pronunţă spontan. De ce trebuie să spună mother, muther. Toţi copii germani spun la început „mama”, nu „muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început „mother”.

Continuăm cu câteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Dacii.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sunt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca. Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că „Strămoşii noştri sunt geţii” și că „Geţii sunt cei mai puternici, sunt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd”.

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sunt geţii. În Londra există Dacorum Campus (câmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în România) Florand Farboreaux scrie: „În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Românii era una avansată, având ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată o dovadă: În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită Cartea eroilor naţiunii germane. Cine sunt eroii naţiunii germane? Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete, Burebista, Deceneu, Decebal şamd. Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroii națiunii germane!

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): Despre originea şi căderea transilvănenilor, unde spune clar: „Strămoşii germanilor sunt dacii”.

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sunt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii: „Geaţii sunt geţii!” Profesorul Reynold scrie: „Geţii sunt desemnaţi în sursele latine ca fiind cel mai strălucit popor dintre toate popoarele germanice”.

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi. Dar s-a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într-o carte celebră a istoricului Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor, se arată foarte clar că goții sunt geţii. Şi peste 40 de autori sunt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în România) spune clar: „Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia”. Troienii sunt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sunt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborât către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947): „Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversând fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborând în sud şi au dat naştere latinilor”. Și pelasgii sunt un subiect extraordinar. Pelasgii sunt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sunt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Aceasta spune de asemenea şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile româneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sunt opere ale poporului român. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o ediţie a Vedelor) se spune: „Nu există arheologie vedică. Nicio urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor”. În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sunt atribuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar: „Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai târziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă”.

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune: „Când arienii au venit în India, pădurile noastre le-au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s-au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s-a putut dezvolta în voie”.

Raportul guvernului indian, India 1956: „Din punct de vedere numeric indii sunt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sunt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmisegetuza s-a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brâncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m/2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus-o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul României, a fost descoperită în zona fostei capitale dacice, Sarmisegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă. Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sunt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este că ele sunt plasate sub nivelul arheologic al civilizației dacice clasice, datarea cu radiocarbon C 14 indicând că ele au o vechime de peste 7.000 de ani.


Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre daci este faimosul „cui dacic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2.000 ani.

Faptul că sub Sarmisegetusa s-ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă.

Multe alte argumente prezentate de domnul Gabriel Gheorghe puteți urmări în seria acestor emisiuni:

https://www.youtube.com/watch?v=WzDzGrVjAkM

https://www.youtube.com/watch?v=WzaoydUnPVY

https://www.youtube.com/watch?v=i0NCIBNLimY

https://www.youtube.com/watch?v=ByIGgdzQ1G8

https://www.youtube.com/watch?v=jA7ZMCdfcOA

https://www.youtube.com/watch?v=pJWiScKWHNA

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=11787

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

B.P. Hasdeu: “Perit-au dacii?”
Feb 16, 2013 Istorie 8



Pe 16 februarie 1836 s-a născut Bogdan Petriceicu Haşdeu, spirit enciclopedic al culturii române, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române (d. 1907). Cu ocazia aniversarii a 177 de ani de la nasterea marelui om de cultura va impartasesc un fragment din studiul sau “Perit-au dacii?”

În anul 182 de la Crist, adica 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: ,,Trimiţînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, ştiind că, fiind pînă arunci tari, ei au fost cerut nu atît liniştea precît timpul pentru a se pregăti la război…

De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pămînturi în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci. Ho de Savinianos kai Dakon ton prosoron murious kai dischilious ek tes oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois voethesein, hupegageto, gen tina autois en te Dakia te hemetera dothesesthai huposchomenos(LXlX, 1)”.

Spre a nu mă prea lăţi, nu voi să adaug cîteva pasagiuri nu mai puţin clare. Sapienti sat. Să adaug, numai că, pe timpul lui Comod, la care se repoartă adusul tras, Dion Casiu fu senator roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în paragraful al 2-lea al studiului meu, am văzut că sub împăratul Antoniu, cu 39 de ani înainte de întronarea lui Comod, romanii stăpînea Dacia gia numai ,,în unele locuri”. bogdan_petriceicu-hasdeu

Mărturisirea lui Dion Casiu întăreşte această zisă, vădind, mult mai tîrziu, înfiinţarea unei ,,Dacii supuse romanilor” şi pe de altă parte, a unei ,,Dacii nesupuse”, pe a-i cărei locuitori Roma-i putea acum îmblînzi numai cu făgăduinţi: ,,dacii mărgineni” şi ,,dacii romanilor”. Nu mai puţin, povestea lui Dion Casiu arată că, pentru a se fi romanizat dacii, n-a fost de agiuns o sută de ani; simţul slobozeniei nu se uită degrabă…

Thierry descrisese fazele îndelungatei lupte între elementul norman şi anglosaxon, pînă a se fi putut alcătui din ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezveli aşijderea, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a legitima sintezul prin scrupulozitatea analizului, în ce chip lupta elementului dacic şi roman au dat naştere românilor.

Metodul, primit de mine se deosebeşte cu desăvîrşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atît în privinţa intrinsecă, precum şi din pricina adîncului întuneric întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată anticitatea noastră, folosindu-se de un timp, cînd, între români, mai mult ei ştiau ceva carte. Nu fără temei unul dintre prietenii mei înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot o aşa legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.

D. dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior, şi alţi doctori ardeleni, iubesc a cita din Dion Casiu, mai cu seamă bucata atingătoare de vestitul pod, pe ale cărui rămăşite ei se preumblă cu mai mare dibăcie decît ar umbla cineva pe un pod întreg. Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, dupre cum a fost tradus d. efor de instrucţiune publică din Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere obştită , dintîi româneşte, în Magazinul istoric sub titlul ,,Discurs introductiv” tălmăcită apoi de însuşi autorul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte, etc. sub deosebite titluri, şi pe care, în sfîrşit ne mai ştiind ce a face, domnia sa a început a o retraduce iar în româneşte în ,,Instrucţiune publică din Valahia” sub titlul de ,,Diviziunea Daciei vechi”.

Iacă dar pasagiul: ,,Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă pociu mira destul, căci deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament sau o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste este mai mare mirare că este făcut într-un rîu plin de vîrtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea.

Însă eu nu spui lăţimea acestuia fiindcă este prea mare(căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atît de mare în acel loc atît de îngust, şi nici unu nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu atît mai mare curge rîul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atît merge etc.”. Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerii(şi încă d. Laurian este mai bun elinist decît ceilalţi doctori ardeleni): este destul că însuşi traducătorul se înţelegea, căci, în uimirea ce-i pricinui descrierea podului, el zbeară: ,,Minunat pod!” Ei bine!

836-1Însă, ştiţi oare că, din toate zisele lui Dion Casiu, cea atingătoare, de această minunăţie, este poate, cea mai îndoielnică? Oricare arhitect, sau chiar oricine cu o cît de mică ştiinţă în arhitectură, va adeveri fără sfială, că amănunţimile unui aşa pod sînt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au emis de mult temerea în această privire. Însuşi vestitul Canina, deşi anticar mai mult dogmatic decît critic, totuşi zice: ,,le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente in riguardo all’altezza dei piloni(Architet. Antica, t. 7, p. 323)”.

Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curînd şi mai nainte, de-a valma cu teoria arhitectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dion Casiu. Fără a mă rosti pentru astă-dată, hotărît asupra cestiunii, fără a mă încerca de a micşora oarecum geniul lui Apolodor, făcătoriul podului, totuşi socot că doctorii ardeleni, voind a se rezema pe o astfel de zicere, ar fi trebuit, mai nainte de toate, să o dovedească.

Au nu este deşanţ că, primind şi repeţind fără critică, un pasagiu din cele mai de sfială din toată istoria lui Dion Casiu, tot aceşti doctori ardeleni au trecut cu desăvîrşire cu vederea unele pasagiuri netăgăduite, precum bunăoară cele aduse de mine mai sus: cum că Traian a supus iar nu că a stîrpit pe daci; cum că după moartea cuceritorului, numai o parte din Dacia a rămas sub stăpînirea romanilor; cum că îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrau încă vechea lor naţionalitate, pînă şi înspăimîntînd pe romani şi alte? ,,Et voila comme on écrit l’histoire” zicea Voltaire.



Perit-au dacii?



Locul de a vorbi despre Eutropiu, ar fi fost poate tocmai în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta numai întru a dărma deşănţata teorie a nedacismului, fără a clădi pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi trainică zidire; căci atunci, n-aş ave decît a vădi neîntemeierea dovezilor lor, ce se pot reduce numai la mincinoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu. Începînd de la Cantemir şi păn’ la clicile ardelene de acum, toţi puriştii noştri fără osebire îşi tîmpesc toată isteţimea asupra încîlcirii a cinci ori şase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus…Dacia exhausta!

Doctrina lor se lăţi astfel încît, sînt mai mulţi, chiar de pe bancele şcoalelor, cari fără a fi citit pe Eutropiu, pînă şi fără a înţelege bechiu lătineşte, se îngînfă de a putea arunca în faţa orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsînd cu un aer de triumf, asupra sonurilor: infinitae, romanus, exhausta.Dac_pe_Arcul_lui_Constantin

Doctorul Petru Maior, ardelean, începe:,Traian, văzînd Dacia deşeartă acum de lăcuitori, trimise nenumărată mulţime de romani cari să umple Dacia toată şi să moştinească satile, şi oraşele. Voi să scriu aici, cuvintele lui Eutropiu în treaba aceasta, cari ni se spun şi cît de mare a fost Dacia: ,,Deşertîndu-se, zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război al lui Decebal, Traian, spre a umple ţara, carea giur înpregiur are zece sute de miluri, din toată lumea romană nemărginită mulţime de oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească”.

Lipseşte aici să arătăm că atunci cînd zice Eutropiu:, nu se cade a înţelege că doar de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu(!); ci , fiindcă bărbaţii stăpînesc satele şi oraşele şi ei agonisesc cîmpurile, şi vrînd Eutropiu a spune cugetul lui Traian(să vedeţi ce comentariu !) căci a vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, adică pentru că Dacia era lipsită de stăpînitori şi agonisitor, cari sînt bărbaţii nu muierile, nu se cuvenea aici să grăiască şi de muieri, etc”.

Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, răsună în nemteşte în vestita sa ,,Dovadă a netăgăduitului romanism al românilor”, în următorul chip: ,,dass eine ungeheure Menge Roemer das oede Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus Sachumstaenden(cari anume) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtssschreibern(de ce în număr înmulţit ?) gewiss. So schreibt unter andern (?) Eutropius: . Precum vedeţi, doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decît a traduce în limba germană a cuvintelor doctorului Petru Maior, ardelean.

Doctorul Trebonian Laurian, ardelean, iarăşi răsună:,,Eutropiu, în cartea 6, capitolul 6, cu vorbe scurte, dară după modul său ponderoase (? ce fel de mod ?), se sileşte mai mult amirînd decît determinînd(cum aşa?), să arate şi întinderea provinciei şi numărul locuitorilor aduşi într-însa: ,,Fiindcă Dacia se deşertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de paşi, a adus di tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva cîmpiile şi cetăţile etc”. Iacă dar şi doctorul Trebonian Laurian, ardelean, retraducînd după obiceiul său din româneşte în româneşte, zisa doctorului Petru Maior, ardelean.

Maior, Murgu, d. Laurian şi alţi cîţiva, sînt capii purismului însă tot sistemul cată să aibă un mare număr de partizani de a doua mînă, uneori nefăţarnici din prostie, cîteodată năimiţi, totdeauna sturlubatici. Toţi cîţi au fost şi cîţi mai sînt(cucuta creşte mai dehai decît plantele cele bune), propovăduitorii romanismului purced de la închipuita mărturisire a lui Eutropiu.

Cît de departe au agiuns unii dintre ei în dezvoltarea consecinţei aceste quasi-mărturisiri, o poate dovedi, între altele, următorul pasagiu, intraductiver în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit românofil din lume, d. Vaillant: …,,S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin (măcelar de daci); il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. Aşteptatu-s-a vreodată Eutropiu de a sluji de tipariu pentru o asemenea fabuloasă cusătură? Pasă de mai spune că d. Vaillant nu ucide pe daci fără frică de giudecată, sau mai bine cunoscînd neghiobia unor şi părtenirea celor mai mulţi dintre giudecători.

În scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a învăţăceilor lor se încheie întru mai sus arătate cîteva cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi de ale lui Eutropiu: nemărginita mulţime, romani din toate părţile imperiului, Dacia deşeartă. Deci, dindată ce se va pruba că aceste cîteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sînt născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al trasului, celui în atîtea rînduri citat, e chiar împotrivitor teoriei de preste plaiuri…atunci nu va rămîne nici o îndoială, că această din urmă teorie s-a înălţat pe năsip, ba grăind şi mai nimerit: tocmai pe nimic. Iacă ce voi să dovedesc eu.

eutropiusstirlingEutropiu, deşi scriind lătineşte, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţii sale avem cele mai puţine date. Singur el se face părtaş la războiul împăratului iulian cu perşii în 363 de la Crist: qui expeditioni ego quoque intefui(Lib. X, cap. Vlll). După porunca împăratului Valinte, domnitor între 364-372, el alcătui o prescurtare, breviarium, din istoria Romei: ,,ex voluntate mansuetudinis tuae(Ded.)”.

Întreaga cărtece se împarte în zece capitole, cuprinzînd fiecare între 20 şi 28 paragrafuri(afară de unul şi mai scurt) iar tot paragraful cîteva rînduri. Astfel întregul brteviariu, spre a vorbi mai pipăit, nu este numai o broşură, un fel de introducere la istoria romană, mai degrabă decît o statornică operă.

De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începînd de la 1471, obicinuiau a-l însoţi cînd cu Paul Diacon, cînd cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi broşurişti romani. Scopul lui Eutropiu a fost de a înfăţişa ,,res Romanas quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant(Ded.)”. Orice amănunţuri sînt înlăturate. Critica lipseşte.

Au un asemene scriitor strîngînd în cîteva pagini istoria Romei, de la Romul păn’ la Valentine, 250 de ani după desăvîrşita cucerire a Daciei, poate sluji drept martur în privirea lui Traina şi a dacilor? Au zisa unui aşa autor poate a avea în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decît al părerei tot cum zisele unui Maior, d. Laurian, Murgu, etc?

Dar, însă şi părerile pot fi temeinice, ver netemeinice. Părerile doctorilor ardeleni îs mincinoase;ale lui Eutropiu sunt în cea mai mare parte adevărate. Gustul meu în atingerea lătiniei clasicităţii poate fi greşit; totuşi nu mă cumet de a-l mărturisi în gura mare; îmi place pînă şi stilul lui Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtinire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoare.

Pe deasupra, în descrierea domniei lui Traian, acest scriitor se artă chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale breviarului, încît ne e iertat de a presupune, că şi obîrşiile sale, în acest raport au fost mai numeroase. Bunăoară luaţi următorul tras: ,,Daciam subegit (Trajanus), provinxia trans Danubium facta in his agris, quoi nunc Thaiphali habent, Victophali et Thervingi. Ea provincia decies centena millia passuum in circuitu tenuit”.

Pentru ce Eutropiu nu înfăţisă nişte aşa amănunţimi şi în privirea celorlalte provincii, supuse imperiului roman, de nu e la mijloc acea împregiurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Astfel, recunosc fără sfială părerile lui Eutropiu de temeinice, deşi nu le pot alătura ca valoare cu mărturisirile lui Pausania, Appian, Dion Casiu şi ale atîtor alţi autori, ce voi să-i cercetez mai la vale. Prin urmare, cum de nu sînt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarece ei pretind a le fi răzemat pe ale lui Eutropiu? Mincinoasă le e pretinderea – iacă totul!

Pasagiul lui Eutropiu după cele mai bune ediţiuni(Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke) se rosteşte aşa: ,,qui(Adrianus), Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.decebal

Doctorii ardeleni recunosc tot acest text, adăugînd numai unii din ei, că în loc de ,,viris exhausta” s-ar putea citi şi ,,rebus exhausta” ceea ce nu mă priveşte. Cu toate aceste ei minţesc traducînd ,,infinitae” prin ,,nemărginite”, ,,orbis romanus” prin ,,romani”, ,,exhausta” prin ,,deşeartă” şi scăpînd din vedere însemnătatea zicerei: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”.

Aceste patru puncturi închipuiesc noima întregii bucăţi, a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea, este a nu fi de părerea lui Eutropiu. Iacă, de ce zic şi susţin, că doctorii ardeleni, de vreme ce nu se sprijină de Eutropiu, precum voi desluşi măcar că înşişi ar vrea să ne înduplece dimpotrivă, se sprijină chiar pe nimic.

Raţionamentul lor este: Dacia fu deşeartă – adică daci nu mai erau; Traian aduse în deşearta Dacie o nemărginită mulţime de oameni – adică noi ne tragem numai de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian, împărat roman au fost toţi romani – adică noi sîntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvîntului.

Raţionamentul arată că doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sînt departe de a le tăgădui, recunoscîndu-le pînă şi dreptul de a o preda la alţii; dar, nu mai puţin ei nu cunosc istoria, şi totodată, nu se roşesc de a face de rîs pe bietul Eutropiu, pe care aşişdere-l cunosc mai rău, decît eu pe istoricii chinezeşti. Oricît de mic este breviarul, nu mă îndoiesc, că ei nu l.-au citit în întregime.

Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia infinitas copias hominum. ,,Copias hominum” la toţi scriitorii romani înseamnă mulţime, gloată. Cicierone întrebuinţă în mai multe rînduri această zicere. Deci Traian aşeză în Dacia infinitas gloate. Au infinitas are aici înţelesul de ,,nemărginite” după cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni?

Cei drept, Cicerone obicinuieşte cuvîntul infinitus în însemnare de nemărginit zicînd bunăoară infinita multitudo însă stilul lui Eutropiu în această privire, precum şi în mai multe alte, se deosebeşte de al marelui orator. Greşeala doctorilor ardeleni este de a fi măsurat, fără critică, un scriitor din timpul lui Valinte, cînd stilistica latină se apropia de desăvîrşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian.

La Eutropiu infinitus nu vrea să zică decît ,,mare”. Astfel descriind domnia lui Nerone, el zice: ,,infinitam partemsenatus interfecit(Vll, 9)”. Au acest pasagiu se poate traduce prin ,,omorî nemărginita parte a senatului”?, Senatul, chiar întreg iar nu în parte, fu la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte mărginit. Aşadar adusa frază înseamnă simpliceminte: ,,omorî mai mulţi senatori”.

Descriind războiul lui Cezar în Africa, Eutropiu zice: ,,Inde in Africam profectus est, ubi infinita nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Pereius, Q. Varus, M. Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar(Vl, 18)”. Au aici infinita nobilitas, anume mărginită de către însuşi autorul se paote traduce prin nemărginită boierime în loc de a se trăda prin mulţi boieri?

daci1După ce descrie războiul romanilor cu Perseu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, în conventu infinitorum(lV, 4). Au aici se poate înţelege vreo adunare a nemărginitelor popoare în loc de a se traduce numai prin ,,a mai multor”. Tot în acest chip, adică în însemnarea de ,,mare, mult”, Eutropiu întrebuinţează zicerile: infinita sacra et templa(I, 2), infinitus pondus(II, 16), infinita spolia(III, 11), infinita auxilia(lV, 20), infinita copia(V, 2), infinita nobilitas(Vll, 2 şi lX, 25), etc.

Acesta e un idiotism netăgăduit a lui Eutropiu? Breviarul întreg, necitit de doctorii ardeleni stă de dovadă întru asemenea. Prin urmare zisa: ,,Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat…” nu însemnă decît ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate” Despre nemărginime nu poate fi nici o vorbă. Însuşi Eutropiu, cu cîteva rînduri mai sus, precum vom vedea îndată, în loc de ,,infintas copias” pune ,,multi cives”.

Eutropiu spune că cele multe gloate aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse ex toto orbe romano. ,,Ex” înseamnă ,,din”, ,,totus” – ,,tot”, ,,orbis” – ,,lume”, ,,Romanus” – ,,roman”. Doctorii ardeleni restrînd aceste cuvinte la unul singur, traducînd ,,totus orbis Romanus” prin ,,romani”. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai înainte de a putea face o astfel de traducere, dacă ,,lumea romană” era compusă numai din romani, adică dacă Eutropiu, în zicerea ,,orbis romanus” ar fi avînd numai pe romani în vedere. Cu breviarul şi cu întreaga istorie a Romei în mînă înfrunt pe doctorii ardeleni.

Apocalipsul, după unii tîlcuitori, înfăţişă imperiul roman chipul unui zmeu cu şapte capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup însă alcătuit din elementele cele mai eterogene, un singur trup încăpător giumătatea lumii. De la marginile Persiei şi ale Arabiei pînă la stîlpii Erculeni şi Murul Britanic, de la Sahara şi Nubia pînă la Elba, toate neamurile cele mai felurite alcătuiau trupul Romei, se numea ,,totus orbis romanus” sau chiar, cîteodată simplicemente dupre sumeţia scriitorilor romani ,,orbis”.

În acest întins înţeles întrebuinţă şi Eutropiu zicerea ,,ex toto orbe Romano”. Astfel după ce înşiră războaiele lui Cezar în diferitele provincii din Asia, Africa şi Europa el încheie: ,,Inde Caesar, bellis civilibus toto orbe compositis Romam rediit(Vl, 20)”. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul imperiului roman, el iarăşi adauge: ,,Ita bellis toto orbe confectis Ostavianus Romam rediit(Vll, 8)”. Spuind despre Nerone ,,per haec Romano orbe execrabilis, ab omnibus simul destitutus est(Vll, 15)”, Eutropiu adauge că galii şi spaniolii aleseră de îndată pe Sever Galba.

Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: ,,Nigrum, qui in Aegypto et Syria rebellaverat, Cyzicum interfecit, Parthos vicit, et Arabas interiores, et Adiabenos. Multa toto Romano orbe reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se in Gallia fecit,victusque apud Lugdunum est et interfectus(Vlll, 10)”. Acest pasagiu e de cea mai mare claritate. El arată că nescine, este tot aşa de îndreptuit de a traduce ,,totus orbis romanus” prin arabi, perşi, gali, etc. precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptuiţi de al traduce prin romani.Daci

Deci, cele multe gloate aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost în cea mai mare parte, alcătuite(precum o voi arăta şi în paragraful atingător de inscripţiuni), din felurite popoare barbare supuse Romei. Adevăraţii romani puteau intra doară ca o mică partea în întregimea unor aşa gloate. Cele singure semne de unire, între nişte strînsături atît de dezbinate, fură Aquila Romei, de care trebuiau, toţi deopotrivă să asculte şi limba lătină, ce toţi trebuiau să o vorbească, perfas et nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.

Pînă a avea prilegiul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-lătine, în legătura lor cu cestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemănatic de a aduce aici, în paranteze, pentru unii, două mărturii vrednice de credinţă: ,,Roma, zice sfîntul Augustin, imperiosa civitas, impunea barbarilor nu numai giugul ei, ci şi limba… Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a desluşi legile în lătineşte, latine”. În sfîrşit, zisa lui Eutropiu: Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat”, se traduce prin: ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse imperiului roman”. Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvîntului, breviarul nici nu vorbeşte.

Eutropiu încredinţă, că în urma războaielor din Traian şi Decebal, Dacia a fost exhausta. Dupre chibzuiala doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă deşeartă. Astfel de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani cei mai vestiţi, cuvîntul exhaurire vrea să zică, de mai multe ori, nu alta fără ,,a împuţina”.

Tacit, scriitorul cel mai laconic, al cărui stil e prin urmare cel mai nimerit pentru a dezlegarea aceluia al unui breviar, scris în aceeaşi limbă, sună: ,,Tibi e Judaea et Syria et Aegipto novem legiones integrae nulla acie exhaustae, non discordia corruptae: sed firmatus usus miles, et belli domitorexterni, etc”. Îndemn pe orice latinist de a traduce în această bucată, ,,exhaustae” prin ,,deşerte” sau prin vreun alt asemenea termen. Este prea vederat că Tacit vorbeşte de nişte legiuni ,,neîmpuţinate încă prin războaie”.

Au doctorii areleni sînt în stare a demonstra prin stilul breviarului sau prin contextul pasagiului, că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvîntul ,,exhaurire” tot cu aşa însemnare? Manuscript..ele lui înfăţeş două citiri: unele zic ,,Dacia fuerat viris exhausta”, cele mai puţine pun ,,rebus” în loc de ,,viris”. Dindată ce recunoaştem că Traian aduse în Dacia ,,copias hominum” trebuie recunoscut de asemene că şi citirea ,,viris” e mai adevărată fiindcă ,,hominum” se află aici în cea mai strînsă legătură cu ,,viris”.

prov dacia IIITraian aduse aci oameni căci oamenii aci se împuţinaseră. Astfel, chiar de am primi aici citirea ,,rebus” şi tot încă cată să pricepem această zicere, – cea mai vagă în limba latină în înţeles de ,,viris”neavînd ea almitere nici o noimă. Ei bine, eu susţin că frazul ,,bello viris exhausta” de ale lui Eutropiu e cu desăvîrşire identic, în fond cu celălalt de ale lui Tacit: ,,legiones acie exhaaustae”. Ambele frazuri înfăţăşă ideea unei adunături de oameni, împuţinate prin omorîrea unora din cei ce au fost alcătuit.

De se va dovedi, că în acest loc Eutropiu nu se uneşte cu Tacit, adică că zicerea breviarului trebuie răstălmăcită prin ,,deşert” –voi închina steagul. Departe de aceasta, cercetînd stilul lui Eutropiu, mă încredinţ, că, nu numai în atingerea dacilor, ci şi în mai multe alte analoge priviri, înţelesul cuvintelor întrebuinţate în breviariu, trebuie scăzut iar nu încă îngreuiat. Eutropiu iubea metafore.

Bunăoară cine se va oţări a înţelege literar următoarea zisă: ,,Tantus casus pestilentiae fuit, ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae languore defecerint(Vlll, 12)”? Mai apoi chiar de am traduce exhaurire prin ,,a deşerta” şi tot n-ar urma ca Dacia să fi fost ,,deşeartă” ci numai precum în cazul de mai sus ,,împuţinată” de bărbaţi.

Breviarul ne înfăţăşă următoarele pilde: ,,Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, omnia ferro ignique vastavit Campaniam depopulatus est(ll, 7)”. Au de aici se trage încheiere, că Campania despoporată(depopulata) şi celelalte părţi deşertate(vastatae) din Pir, s-au făcut deşerte? ,,Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam vastavit(ll, 16)”. Au Corsica şi Sardinia deşertate(vastavit) de Scipione, se chair deşertaseră?

Dupre sistemul doctorilor ardeleni, pînă şi zicerea letopiseţului Urechea, bunăoară: ,,Ştefan Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă împotrivă”, trebuie a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul deşeartă. De este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni. Pe scurt, pasagiul: ,,Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta” şi dupre logică, şi dupre geniul limbei lătine, şi dupre stilul breviarului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi prin războiul lui Decebal.

Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa aici mulţi supuşi romani în voia barbarilor, ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Cea mai firească întrebare e, dacă barbarii despre cari se vorbeşte în acest tras, au fost lăuntrici ori din afară?

Barbarii din afară au început a năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci e foarte cu îndoială, ca prietenii împăratului să se fi temut de nişte duşmani, ce încă nu erau; căci tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut din patriotism, să ceară trimiterea legiunilor romane pînă şi în China pre apărarea cetăţenilor romani, ce ar fi poate, a se aşeza în această ţară cu sute de ani în urmă.1_Dacii_liberi_

Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasagiu lui Dion Casiu, cercetat în paragraful al 3-lea şi unde se arată cît de primejdioşi erau pentru Roma barbarii daci, rămaşi în Dacia, după cucerirea ei de către Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebuie tradusă: ,,Prietenii lui Adrian se temeau de a se lăsa coloniştii romani în voia dacilor”.

Dion Casiu lămureşte pe Eutropiu, care fără o aşa lămurire, ar rămîne, în cazul de faţă, mai întunecos decît cei mai întunecoşi prooroci. Însă chiar de n-am avea în mînă mărturisirea lui Dion Casiu, şi tot n-ar fi putut vederat din însăşi alcătuirea frazului, că Eutropiu sub numele de barbari, vorbeşte anume despre dacii aşezaţi în Dacia.

Să fi fost Dacia locuită numai de cetăţeni romani, cuvîntul ,,multi” ar fi de prisos, fiind de agiuns atunci a se zice simplicemintre, ,,ne cives romani barbaris traderentur”. Acest ,,multi” arată în chip neînlăturăcios, că ,,cives Romani” nu făceau decît o parte din împoporarea Daciei.Să dau o pildă. Presupuină-să că guberniul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecînd de a nu fi lăsat astfel acei ,,mulţi” leşi din această ţară în voia năvălitorilor. ,,Mulţi” aici ar fi foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind locuită de leşi.

După toate desluşirile cîte le-am făcut să înfăţăş acum tălmăcirea vestitului pasagiu, în toată întregimea sa: ,,Cucerita Dacie fiind împuţinată de bărbaţi prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe şi prin sate mai multe gloate aduse din toate părţile imperiului roman; de aceea, cînd Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat(rechemînd legiunile din Asiria, Mesopotamia şi Armenia, trei provincii adause de către Traian), a voit să scoată oştirile din Dacia, el fu oprit de prietenii săi spre a nu se lăsa cei mulţi romani în voia dacilor”. Acest este înţelesul cel nestrîmbăţit al părerii lui Eutropiu, pe carele totuşi precum am spus mai sus, sînt departe de a-l socoti de martur în privirea lui Traian şi al dacilor, ba nici am nevoie de asemene.

Ceea ce am vrut să vădesc este, că doctorii ardeleni, pentru care acest scriitor a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e pînă şi contrar teoriei lor, că ei, prin urmare se sprijină pe nimica. Însă, chiar dacă Eutropiu ar şi fi prin vreo minune, întocmai cum îl doresc zişii doctori ardeleni, şi atunci încă ce ar pute un abreviator din suta a 4-a în alăturare cu un şir de scriitori, contimporani împregiurărilor?!

daciand_trophiesMă folosesc de a putea răspunde aici la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. Dupre chibzuinţa lor, toată osteneala mea întru descoperirea adevărului punct de purcedere al istoriei române, ar fi o faptă antinaţională. Ei se vînzolesc pînă şi a presupune în mine planuri diaboleşti, nişte planuri care de aş şti, că vor putea vreodată a se furişa în gîndul meu, mi-aş tăia limba şi mînile, pentru ca urîta cugetare să rămînă stearpă, fără putere de a ieşi afară prin scriere sau prin grai.

Răspunsul meu, pentru astă întîie dată, va fi scurt. Voi să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din cîteva elemente, din care nici unul n-a fost predomnitor. Voi să dovedesc, că firea acestor elemente, şi chipul contopirei lor în un singur ce, au făcut ca noi să fim o viţă neatîrnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvîntul, ale cărei însuşiri de acum sunt de istov deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput introduse în ea. Altă dată vom vorbi mai mult; pînă atunci să sfîrşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea: Perit-au dacii?



Text preluat din Scrieri Istorice vol l, de B. P. Haşdeu, Editura Albatros 1973 (sursa: http://rdcnroman.blogspot.ro/)

http://adevaruldespredaci.ro/2013/02/b-p-hasdeu-perit-au-dacii/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

În anul 106, după două războaie epuizante, împăratul Traian putea să-şi savureze triumful asupra dacilor, barbarii incomozi de la graniţa de est a părţii europene a imperiului. Războaiele cu triburilor dacilor, intraţi într-o uriaşă confederaţie cu germanii şi sarmaţii au fost poate cele mai importante fapte de arme ale împăratului Traian, fiul adoptiv al bătrânului Nerva, un excelent general, dar şi un bun administrator al provinciilor.

Atât de importantă a fost această victorie asupra dacilor, încât i-a dedicat un monument uluitor. În anul 112 d. HR., era finalizată columna lui Traian, înaltă de aproape 40 de metri şi care redă scene din timpul războaielor cu dacii. Scriitorii antici au descris şi ei campaniile purtate de Traian în Dacia.

Sunt istorici care spun că Traian s-a ales şi cu o comoară uriaşă ascunsă de regele dac Decebal într-un loc aproape de negăsit. Cel care le-ar fi arătat comoara romanilor a fost un personaj infam, numit Bicilis, un apropiat al regelui Decebal. Acest trădător de neam a aprins şi imaginaţia regizorilor sau unor istorici din perioada comunistă. Aceştia i-au creat o aură semi-legendară dacului trădător de neam, continuându-i povestea.

Prima ipostază în care îl întâlnim pe Bicilis este în cea de trădător al regelui său. Omul care le arată romanilor comorile ascunse ale dacilor. Este poate singurul lucru adevărat despre Bicilis. Episodul este descris de Dio Cassios, un istoric latin în lucrarea sa ”Istoria Romană”. După ce legiunile romane reuşesc, după un istovitor asediu să cucerească şi să incendieze Sarmisegetusa, un trădător dac le indică locul unde era ascuns tezaurul dacilor, probabil un tezaur regal. Acesta se afla în râul Sargeţia, a cărui albie era deviată pentru a ascunde comoara. Unii istorici identifică Sargeţia cu râul Strei, fără niciun temei documentar însă.

”Comoara lui Decebal a fost de asemenea descoperită, chiar dacă era bine ascunsă sub râul Sargetia, care curgea pe lângă palatul său. Cu ajutorul unor prizonieri, Decebal a deviat cursul râului, a săpat în albie şi în gaură a aruncat o mare cantitate de aur şi argint şi alte obiecte de mare valoare care puteau rezista la o anumită umiditate. Apoi a pus o grămadă de pietre deasupra şi a adus râul din nou pe cursul său. Dar Bicilis unul dintre însoţitorii săi care ştia ce se întâmplase a fost prins şi a povestit despre acestea”, arată Dio Cassius

Mai precis Bicilis a fost luat prizonier de romani după căderea Sarmisegetusei, dus în faţa lui Traian, moment în care, se presupune, pentru a-şi păstra viaţa a spus unde se afla comoara lui Decebal. Cât despre statutul lui Bicilis, acesta era fie un nobil dac din categoria însoţitorilor personali a regelui Decebal, acesta fiind cel care a participat la îngroparea comorii dar a rămas în viaţă, fie chiar o rudă a regelui dac. Totodată cronicarul Zonaras îi atribuie calitatea de prieten al regelui dac. ” Unul dintre prietenii lui Decebal, având şi el cunoştinţă de locul unde se afla tezaurul, l-a arătat”, arăta cronciarul Zonaras. Cert este că Bicilis era un tarabostes din anturajul regelui Decebal, un personaj în care avea o mare încredere, potrivit arhivei adevarul.ro

Comoara dacică din râul Sargeţia era uriaşă, arată atât autorii antici cât şi istoricii moderni. Era compusă din obiecte de aur şi argint, probabil podoabe, obiecte de cult şi alte însemne regale. Dio Cassius face referire la acest tezaur, arătând că au fost depuse într-o groapă din albia râului Sargeţia o cantitate însemnată de aur şi argint. Din punctul de vedere al istoricului Jerome Carcopino, prezentat în lucrarea sa ”Puncte de vedere asupra imperialismului roman”, comoara lui Decebal ar fi fost compusă din 165.000 de kilograme de aur curat şi 331.000 de kilograme de argint. Totodată au fost descoperite de romani şi straiele scumpe ascunse de Decebal în peştera secretă.

Comunităţile geto-dace loiale lui Decebal ascunse în munţi, sub conducerea unui personaj numit Gerula, l-ar fi capturat la rândul lor pe Bicilis şi l-ar fi umilit zilnic în faţa întregii comunităţi purtat în lanţuri şi hrănit cu resturi. Acest episod este însă pur fictiv. La fel şi ca şi personajul Gerula. Viaţa lui Bicilis nu este cunoscută după trădarea sa.

VIZIUNEA LUI DECEBAL – LANTUL TRADARII

Pe timpul când Decebal venise la domnie, la graniţa ţării şi-au făcut apariţia o familie de nobili romani. Ei au cerut permisiunea să fie lăsaţi să intre în cetate şi să se stabilească în Dacia Felix, deoarece, spuneau ei, au fugit din Roma datorită lipsei de înțelepciune în care trăiau cetățenii acelei țări.

Decebal are o viziune, în care este sfătuit să nu primească pe aceşti străini în ţară, deoarece mult necaz le vor aduce. El trimite un mesager la graniţa ţării şi îi opreşte la timp, spunându-le că „străinii care umblă cu vicleşuguri nu vor fi primiţi în ţara sfântă“. Şi astfel au fost opriţi de a pătrunde către interiorul ţării.

Ei atunci, s-au întors din drum, dar iată că noaptea, cu hainele schimbate, au intrat în cetatea de la graniţa ţării şi s-au stabilit acolo. Cu ei, aveau o fetiţă, care a învăţat repede obiceiurile şi limba înțelepților daci. Această fetiţă mai târziu va deveni preoteasă a focului sacru şi datorită „devoţiunii“ ei, dar mai ales a frumuseţii ei, va reuşi să ajungă la sanctuarele sacre de la Fețele Albe, apoi ale Sarmisegetusei.

Aici, face tot posibilul să-l înrobescă cu farmecele ei „nevinovate“ pe un nobil dac din garda regelui Decebal. Numele acestuia este Bicilis şi a rămas unul de ocară în limba noastră. De aici moştenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, trădător, lichea.

Acesta este lanţul trădării. Bicilis îi dă amantei-preotese hărţile secrete cu tot ce însemna intrări secrete, arsenal și număr de luptători. Aceasta le va trimite părinţilor ei, iar ei printr-un emisar secret lui Traian. Odată ce Traian are în mână toate hărțile secrete ale Daciei și ale Cetăţii Sfinte Sarmisegetusa, el îşi dezlănţuie armatele de mercenari către Dacia. Traian, atacă Sarmisegetusa pe mai multe fronturi, iar dacii sunt copleşiţi numeric. Văzându-şi ţara cotropită, dacii dau singuri foc Sarmisegetusei şi la lumina flăcărilor beau pe întrecute otrava, pentru a nu fi prinşi şi batjocoriţi de romani.

Decebal însuşi, îşi curma viaţa cu sabia sa regească. Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:
„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintirea Daciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!

– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

Simbolismul morţii lui Decebal este pur spiritual, căci odată cu el se închide şi linia spiritualităţii dacice. Moartea lui este pur spirituală, este simbolică, deoarece el nu face altceva decât să oculteze „secretele nemuririi“, să păstreze puritatea liniei spirituale dacice şi a Kogayonului neatinse, din calea Imperiului Nevăzut care acţiona acum prin romani.

Sinuciderea lui Decebal, trebuie înţeleasă şi din punct de vedere al acelor timpuri pline de eroism, în care oamenii aveau puterea de a se sacrifica pentru libertatea sfântă a familiei strămoșești. Astăzi, atât creştinismul cât şi marea majoritate a religiilor condamnă sinuciderea, privită drept un păcat greu şi o greşeală de neiertat. Dacii, practicanţi ai unei religii solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, detaşarea de cele lumeşti şi libertatea spirituală. Ei nu se temeau de pedepsele de după moarte, cu care mai târziu aveau să-şi înspăimânte credincioşii, religiile patriarhale de origine semită. Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă, căci ei nu se sinucideau ci se sacrificau pentru libertatea spirituală a unui neam întreg.

„ Amintiti-vă de noi. Amintiţi-vă de ce am murit! Dacă vre-un suflet liber va trece prin locurile acestea, în nenumăratele veacuri ce au să vie, fie ca glasurile noastre să-i şoptească din pietrele eterne:

-Mergi şi le spune dacilor, trecătorule, că am murit aici pentru LIBERTATEA acestui
neam sfânt!
Aceasta era speranţa lui.“

În anul 1822, cu ocazia săpăturilor din Forul lui Traian de la Roma, a fost descoperit un bust de marmură cu înălţimea de 1,5 metri care îl reprezintă fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveşte demn şi misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astăzi în Muzeul Vaticanului.

Surse : http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro, http://adevarul.ro, 

http://www.departamentulalphacarpatica.ro/lantul-tradarii-lui-bicilis-si-mesajul-lasat-de-decebal-urmasilor-urmasilor-sai/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 15 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Coiful de luptă antic geto – dacic de la Făcău – Bulbucata (jud. Giurgiu)
Publicat de Redacția
Făcău este un sat din comuna Bulbucata (jud. Giurgiu) din Muntenia. „Făcău” poate veni de la „a face”, iar „bulbucata” de la „ieșit în afară”, „formând o proeminență”; „umflat”, cu trimitere la ochi, adică „larg deschis, holbat” (uimit, speriat, atent, precum apar statuiele din cultura Lepenski Vir – Schela Cladovei de acum 8000-9000 de ani).

Localitatea se află în zona central-vestică a județului, pe malurile Neajlovului. Aici a fost descoperit un mormânt de războinic geto – dac de înhumație din secolul a IV – lea î.Hr.. Printre artefactele care l-au însoțit pe defunct se aflau coiful său de luptă, două sulițe, etc. Coiful, cu o evidentă formă falică, s-a păstrat destul de bine și este unul creat din bronz, prin turnare și ciocănire. Calota este elipsoidală cu muchia ascuțită.

Există o protomă de berbec pe vârful unghiului frontal. Apărătoarea de frunte este una verticală, cu arcadele marcate, prelungite pe apărătoarea nazală. Apărătoarea de ceafă este arcuită în exterior. Obrăzarele sunt mobile, în șarnieră (reconstituite pe baza niturilor păstrate). Prezintă unele degradări fizico-mecanice, respectiv o perforaţie în calotă şi micro-fisuri pe suprafaţa acesteia. Coiful a suferit unele deformări mecanice, datorate probabil presiunii pământului şi a fost restaurat prin completări, ceea ce poate explica diametrul relativ mic al „gurii” de intrare.

Coiful este încadrat ca unul de „tip chalcidic”, având numărul de inventar: 32479. Dimensiuni: L = 20,1 cm; H = 25, 8 cm; Grosime tablă= 0,1 cm; G = 824,65 gr. (inclusiv adaosurile moderne de restaurare). (G.V.G.) 5.07.2018


http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/07/05/coiful-de-lupta-antic-geto-dacic-de-la-facau-bulbucata-jud-giurgiu/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 15 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Coiful santinelei – Coif geto-dacic din bronz descoperit la Zimnicea
Publicat de Redacția
Coiful studiat este declarat a fi unul de tip chalcidic. El a fost descoperit la Zimnicea (jud. Teleorman). Contextul arheologic în care a fost făcută descoperirea este aceea a scoaterii la lumină a unui mormânt de incineraţie geto – dacic. Ca datare a fost recomandat al doilea sau al treilea sfert al secolului IV î.Hr.. Realizat din bronz, prin turnare și ciocănire, acesta s-a păstrat într-o stare extrem de fragmentară. Reconstituit, el are calota elipsoidală, apărătoarea nazală verticală, iar arcadele subliniate printr-o linie în relief, nelipsind forma generală sugerat falică. Acest coif este asemănător cu acel coif de luptă geto – dacic descoperit la Făcău – Bulbucata (jud. Giurgiu), undeva în proxima vecinătate. Număr său de inventar cu care este înregistrat este 15958. Dimensiunile sale: H maxim în zona apărătorei cefei = 27,40 cm; D maxim = 28,50 cm; G = 1324,15 gr. (inclusiv adaosurile moderne de restaurare). Pentru a putea să ne facem o imagine generală asupra acestei descoperiri, trebuie să aflăm zona în care a avut loc descoperirea și istoria acesteia.

Zimnicea este un oraș din județul Teleorman. El se află în punctul cel mai sudic al țării, la 40 de km de reședința județului, Alexandria, la 130 de km de București și 180 de km de Craiova. Acesta este situat în Lunca Dunării. La vest de Zimnicea se află o cetate geto-dacică din secolul IV î.Hr., declarată ca cea mai veche cetate geto-dacică cunoscută până acum din Muntenia, dar „nenumită” încă. Se crede că este cetatea despre care scria Arrianus că a fost distrusă de generalul lui Alexandru Macedon, Lisimachos în timpul expediției sale împotriva tribalilor, în anul 335 î.Hr. O legendă protocronistă spune că s-ar fi numit „Zimnidava” încă de pe vremea dacilor, deși lingviștii spun că „Zimnik” este numele zeului slav al iernii, iar slavii au trecut pe aici Dunărea înghețată spre Imperiul Bizantin. În orice caz, alături de Roșiori de Vede, Zimnicea este cea mai mai veche așezare din Sudul României, iar prima sa atestare documentară este din anul 1385, când acesta apare sub numele de „Dezimnikos”, numit astfel de către pelerini creștini ce fuseseră la Ierusalim și au trecut Dunărea pe aici.

În 1457 Vlad Țepeș, a luptat cu Imperiul Otoman de-a lungul Dunării, trecând și pe la Zimnicea. În 1595 Mihai Viteazul a reluat lupta cu Imperiul Otoman pentru a câștiga independența statului său de-a lungul Dunării și pe la Zimnicea. Aici este o adevărată poartă de intrare pe teritoriile milenare geto – dacice, loc de strajă și apărare a independenței și libertății noastre, atât de râvnită și de dorită de către noi și strămoșii noștri. Coiful geto – dacic de luptă din bronz descoperit la Zimnicea (jud. Teleorman) asemănător cu acel coif de luptă geto – dacic descoperit la Făcău – Bulbucata (jud. Giurgiu), a aparținut probabil unei căpetenii locale și confirmă faptul că războinicii noștri au stat de strajă aici, încă de acum 2500 de ani și au dat jertfa supremă, dacă a fost nevoie. Cinste lor! (G.V.G.)5 07.2018


http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/07/05/coiful-santinelei-coif-geto-dacic-din-bronz-descoperit-la-zimnicea/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 15 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Coiful princiar geto-dac de bronz de la Budești (Jud. Călărași)
Publicat de George V. Grigore
Până acum am prezentat doar coifurile de paradă și ritual ale Frăției Getice, cele create de strămoșii noștri din aur și argint, de o splendoare fără de seamă, asemănătoare cu tezaurele faraonice egiptene sau cele persane. De data aceasta voi prezenta și alte descoperiri ale unor coifuri geto-dace, de paradă, ritual sau de luptă, de acum peste 2000 de ani. Un astfel de coif este Coiful chalcidic geto-dac din bronz ce a fost descoperit întâmplător la Budeşti, în judeţul Călăraşi, în albia râului Argeş.

Orașul Budești se află în vestul județului Călărași, pe malurile Dâmboviței, acolo unde acest râu se varsă în râul Argeș. Este traversat de șoseaua națională DN 4, care leagă Oltenița de București. La Budești, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ 301, care duce spre nord la Vasilați, Gălbinași, Plătărești, Fundeni și mai departe înjudețul Ilfov la Cernica și Pantelimon (unde se intersectează cu DN CB și se termină în DN 3). Din DJ 301, la Budești se mai ramifică și șoseaua județeană DJ 401C, care duce spre nord la Sohatu și Plătărești. Prin oraș trece și calea ferată București-Oltenița, pe care este deservit de stația Budești. Ca și localitate, Budești este menționat documentar pentru prima dată într-un hrisov domnesc din anul 1526. Mai târziu apare și într-un alt document din anul 1543.

În perioada dinaintea războaielor mondiale (început de secol XX) găsim ca proprietar în zonă pe boierul Constantin Manu, care se trage din spiță domnească, el fiind cel care a ctitorit castelul din localitate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Budești avea statut de comună rurală și făcea parte din plasa Negoești a județului Ilfov, fiind formată din satele Negoești, Poșta și Budești, având în total 2094 de locuitori. În comună existau o biserică ridicată de marele vornic Ioan Manu și o școală mixtă. La acea vreme, pe teritoriul actual al orașului mai funcționa în aceeași plasă și comuna Aprozi-Negoești, cu satele Aprozi, Frecați, Lacu Cocorului și Negoești, având în total 1235 de locuitori, ce trăiau în 281 de case și 12 bordeie. În comuna Aprozi-Negoești existau o moară cu aburi, o școală mixtă și două biserici. Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna ca reședință a plășii Budești din același județ și având în compunere satul Budești și cătunul Negoești-Poșta, având în total 1749 de locuitori. Comuna Aprozi-Negoești, denumită acum Aprozi făcea și ea parte din plasa Budești, având în compunere satele Aprozi, Negoești și Șoldanu. În 1931, comuna Aprozi a rămas doar cu satul Aprozi, celelalte sate separându-se pentru a forma comuna Negoești. Tot atunci s-a înființat comuna Gruiu, prin desprinderea satelor Gruiu și Buciumeni din comuna Herăști. În 1950, comunele Budești, Aprozi și Gruiu au fost transferate raionului Oltenița din regiunea București, iar în 1968 au revenit la județul Ilfov, reînființat. Atunci, comunele Aprozi, Gruiu și Crivăț au fost desființate și incluse în comuna Budești. În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Călărași. Comuna Budești a devenit oraș în 1989, iar în iunie 2006, comuna Crivăț a fost reînființată, când satul Crivăț s-a desprins pentru a forma din nou o comună de sine stătătoare.

Trei obiective din orașul Budești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Călărași ca monumente de interes local. Unul este un sit arheologic reprezentat de rămășițele unei așezări din perioada Latène, aflată în punctul „Ciocârla”, pe malul stâng al Dâmboviței. Celelalte două sunt clasificate ca monumente de arhitectură: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (datând din 1841) din satul Aprozi; și ruinele conacului Manu (1827) din lunca Argeșului (zona localității componente Budești). Coiful geto-dac de la Budești a fost lucrat din foaie de bronz, prin ciocănire (batere), are înălţimea de 25 de cm, diametrul longitudinal de 25 de cm, iar cel lateral de 17 cm. Coiful este de formă elipsoidală, cu calota ce sugerează doi lobi ce se unesc în dreptul apărătorii nasului, în unghi ascuțit (de parcă este chiar o „reflexie” a celor două emisfere cerebrale, sau o „mitră” care se suprapune coifului). Partea superioară este ieșită în afară, fiind delimitată de restul printr-o nervură mai ridicată spre frunte și mai coborâtă spre ceafă. Între orbitele oculare și lăcașele urechilor sunt fixate prin nituri două apărători de obraz cu marginile zimțate. La spate coiful prezintă o apărătoare pentru ceafă. Ceea ce se consideră că ar fi particularitatea specifică a acestui Coif de la Budeşti, este forma sub care se prezintă cele două obrăziere, care au cele trei laturi zimţate. Astfel, acest coif prezintă şi analogiile cu marginile zimţate ale obrăzierelor prezente la coifurile de la Agighiol, Porţile de Fier şi Peretu (Coifurile Frăției Getice). Autorul descoperirii arată că acestea „sunt un adaos de epocă, de certă factură locală” şi a datat descoperirea sa în intervalul secolelor IV – III î.Hr. Dacă acestui coif îi lipsește anumite simboluri getice specific Frăției, putem să menționăm totuși arcadele ochilor proeminent trasate, spre a scoate în relief privirea ageră a purtătorului de coif, asemănătoare cu elementele simbolice ale coifurilor geto-dace „cu ochi”. El este unul dintre coifurile asemănătoare seriei Frăției Getice. Acest coif a fost considerat în mod greşit ca „de tip corintic”, fiind menționat ca și „Coif Elenistic / La Tene III” în colecția Muzeului Municipiului București, unde se află în prezent.

Dacă examinăm atent toate piesele de acest tip (coifurile), găsite în România, observăm că unele dintre ele au fost greşit încadrate tipologic, ele fiind atribuite fie tipului atic (coiful descoperit la Zimnicea), fie celui corintic (piesa de la Budeşti), deşi, prin forma calotei, modalitatea de profilare a arcadelor şi a apărătoarei pentru nas, precum şi a obrăzierelor, este clară apartenenţa lor la tipul chalcidic. Din cele expuse, rezultă că acest tip de coif poate fi considerat ca armă defensivă tipică pentru o mare parte a războinicilor din aria Dunării de Jos, războinici care, în principal, trebuie să fi fost geţi.

Desigur, având în vedere grosimea redusă a tablei de bronz din care asemenea piese au fost lucrate, este de presupus că funcţia acestor coifuri ar fi putut să fie mai ales aceea de piesă de paradă sau ritual, de reprezentare a statutului de luptător în cadrul comunităţii respective. Putem presupune că astfel de exemplare aparţineau, în primul rând, căpeteniilor locale, basileilor geți. Alături de cunoscutele coifuri illyrice de la Gostavăţ (judeţul Olt), Jidovin (judeţul Caraş Severin) şi Ocna Mureş (judeţul Alba), precum şi coiful de tip frigian (o variantă a acestui tip) descoperit în mormântul tumular princiar getic din Movila Distrusă de la Găvani (judeţul Brăila), se întâlnesc în această zonă şi o serie de coifuri de tip chalcidic, cum este şi cel de la Balş, care până acum n-au fost studiate în ansamblu de către cercetători din ţara noastră. Coifurile chalcidice au fost descrise prima dată de către Adolf Furtwängler, cu prilejul prelucrării materialelor provenite din vechile săpături de la Olympia (Grecia). Aici, el a descoperit o formă aparte de coif, pe care a pus-o în legătură cu ceea ce, pe reprezentările de pe ceramica greacă, era cunoscut ca fiind coiful de tip atic. Furtwängler a preluat denumirea de „coif chalcidic” de la o categorie de vase greceşti cu figuri negre, respectiv de la o imagine care

înfăţişează un luptător ce poartă acest tip de coif, reprezentată pe o amforă chalcidică, aflată în present în Muzeul „Pergamon” din Berlin, şi care a fost datată în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Se consideră că, în perioada arhaică târzie, alături de răspânditele coifuri corintice, erau în uz şi coifuri de acest tip. Tipul chalcidic se caracterizează printr-o construcţie mai uşoară, care, datorită liniei curbe a obrăzierelor şi deschiderii din faţă mai largi, era mult mai uşor de manevrat. Se consideră că acest coif a apărut cândva pe la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., dar exemplare din această fază timpurie, care să beneficieze de o datare sigură nu se cunosc.

În ceea ce priveşte originea coifurilor, aceasta trebuie pusă în legătură cu zona în care s-au produs vasele chalcidice. E. Kunze, căruia îi datorăm şi prima tipologie a acestei categorii de coifuri, a plecat de la ideea că originea lor trebuie căutată într-unul din atelierele bronzierilor din Chalkis, în Euboeea, despre care vorbesc şi texte antice, sau într-una din coloniile chalkidice din Italia de Sud. Aria de răspândire a acestui model de coif este destul de mare, calchiind cu aproximație Aria Geților de Aur primordiali. Coifurile de acest tip se află mai răspândite în sudul Italiei şi în Grecia, fiind, într-o anume măsură, înrudite ca formă cu cele cunoscute sub denumirea de „tip atic”, acestea din urmă găsindu-se reprezentate mai ales pe ceramică.

Se observă că numărul coifurilor de tip chalcidic scade în cursul secolelor V-IV î.Hr. în Grecia, dar continuă să fie prezente în Macedonia şi în Tracia. Una dintre cele mai vechi descoperiri din aria tracică este piesa găsită într-un tumul datat în secolul al V-lea î. Hr. (geții sudici), de la Ruec, raionul Tărgoviste din Bulgaria. Cel mai sudic exemplar apare la Arzos, pe râul Herbos, în Macedonia de Est, într-un tumul cu un inventar foarte bogat în piese de argint, datat la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.

În cuprinsul acestei categorii tipologice a coifului chalcidic, se dezvoltă o formă particulară, traco-chalcidică, ce s-ar încadra în tipurile II şi III, după Kunze şi a cărei răspândire poate fi constatată, în secolul al IV-lea î.Hr., în regiunile tracice (getice) din actuala Bulgarie. În raionul Ruse, la Judelnic, s-au descoperit opt astfel de coifuri, unele dintre ele prezentând reparaţii sau urme de folosire. Un alt exemplar a fost găsit în Banatul sârbesc, lângă Vršac, şi care a fost datat în sec. V-IV î.Hr. În aria Dunării de Jos, în afară de piesele amintite, din Bulgaria şi din Serbia, se mai cunosc, în ţara noastră, încă cinci locuri unde au fost descoperite coifuri de tip chalcidic. Astfel, la Zimnicea, într-un mormânt cu o construcţie de piatră (M. C1M.D; mormânt de o factură aparte, posibil princiar) este menţionată prezenţa unor fragmente dintr-un astfel de coif, considerat, iniţial, de către autoarea descoperirii, ca fiind de tip atic. Coiful descoperit la Făcău, oraşul Mihăileşti, judeţul Giurgiu, nu foarte departe de aşezarea getică de la Popeşti, tot de tip chalcidic, provine din inventarul unui mormânt important, al unei căpetenii locale getice. Acesta a fost datat, ţinându-se cont de contextul descoperirii, în secolul al IV-lea î.Hr. O descoperire interesantă, prin funcţia care a fost conferită coifului, s-a făcut în apropiere de satul Cuptoare, pe terasa joasă a dealului „Sfogea”, comuna

Cornea, judeţul Caraş Severin. Aici a fost găsit, în 1985, un mormânt de incinerație getic care conţinea o ceaşcă aşezată cu gura în jos şi un coif care conţinea oase calcinate. Ceaşca nu avea urme de ardere secundară, dar coiful fusese ars pe rug şi prezenta deformări şi deteriorări. El era lucrat din foaie de bronz de cca. un milimetru grosime, prin ciocănire, avea calota rotundă şi obrăzierele fixe. A fost datat, împreună cu vasul care îl însoţea, în secolul al V-lea î.Hr. Piesa de la Balş, care provine dintr-o descoperire fortuită, are aproximativ 40 cm înălţime; calota, având o formă elipsoidală, este marcată pe mijlocul frunţii de un unghi ascuţit, cu vârful în sus. Arcadele sunt marcate de dungi în relief, unite la rădăcina nasului. Obrăzierele au partea din faţă dinţată, iar cea din spate rotunjită. Apărătoarea de ceafă este curbată în exterior şi are colţurile rotunjite. Având în vedere analogiile cu celelalte coifuri Chalcidice găsite în zona Dunării de Jos, considerăm ca probabilă şi datarea acestuia în perioada secolelor V-IV î.Hr. Cel de al VI-lea este coiful descoperit la Budești despre care am vorbit mai sus, coif „frate” cu déjà celebrele coifuri de aur și argint ale Frăției Getice.
22.12.2015

http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/12/22/coiful-princiar-geto-dac-de-bronz-de-la-budesti-jud-calarasi/


fiber_newStiri

Potrivit comunicatului ANPA din 16 iulie 2018, eliberarea permiselor de pescuit de culoare albastra a fost sistata pentru anul 2018 incepand cu data de 15.06.2018. [...]