Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Misterioasele 5 coifuri de aur şi argint ale regilor traci! Au ele vreo legătură cu posibila comoară a 12 regi daci din aur, cu coroană pe cap?

By

 admin

6.941 vizualizari

Într-un nou articol interesant publicat de cotidianul „Adevarul”, ni se povesteşte despre cele 5 coifuri ale regilor traci care au fost găsite pe teritoriul României, găsite la sute de km unul de altul.

Misterioasele coifuri de aur şi argint vin să întărească teoria potrivit căreia teritoriul României a fost, cu mii de ani în urmă, leagănul unei vechi şi puternice civilizaţii şi că Burebista n-ar fi fost primul rege din zonă. Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris ca erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Aceeaşi legendă admite faptul că, pe teritoriul României, triburile tracice erau unite între ele, cu mult înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în ”Taina Jurământului”, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor. Tăcerea era menită să protejeze comorile şi tezaurele ascunse ale tracilor.

Cei iniţiaţi în ”Taina Jurământului“ purtau coifuri de aur sau de argint aurit cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer în Iliada şi Odissea: „Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon…”; „Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe…”. Istoricii care au analizat locurile în care au fost descoperite cele cinci coifuri au ajuns la concluzia că unind pe hartă localităţile se realizează un arc de cerc, care începe din Cucuteni-Iaşi , trece prin Agighiol-Tulcea, prin Poiana-Coţofeneşti -Prahova, continuă cu Peretu- judeţul Teleorman şi se opreşte la Porţile de Fier- judeţul Mehedinţi.

Primul coif – coiful de la Porţile de Fier – a ajuns, din păcate, la Muzeul din Detroit (SUA), fiind descoperit în zona Porţile de Fier de un marinar care a observat mai multe obiecte în apă. Istoricii au stabilit că obiectul (coiful de aur) datează din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.

Al doilea coif – coiful de la Poiana-Coţofoneşti – a fost descoperit în anul 1928 în satul Coţofăneşti din Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Aceasta a dat întâmplător în curtea şcolii peste o piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă. Descrierea coifului este următoarea: ”Coiful are o calotă de aur împodobită cu şapte rânduri paralele de nasturi conici radiaţi, are pe marginea inferioară un chenar de linii spirale punctate, care încadrează patru plăci acoperite cu reliefuri. Cea din faţă reprezintă o pereche de ochi holbaţi, cu sprâncene duble şi întoarse în aşa fel încât să inspire groază. Cea din spate, despărţită în două registre, înfăţişează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de şerpi, iar în cel inferior animalele fantastice urmărindu-se unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene de sacrificiu, cu preoţi purtând pe cap tiare. După alţi autori, pe cele două obrăzare fixe dreptunghiulare, care au fiecare câte un orificiu la bază, este reprezentată aceeaşi scenă de sacrificiu: un războinic înjunghiind un berbec”. Coiful se află expus la Muzeul de Istorie al României din Bucureşti.

 

Al treilea coif – coiful de la Cucuteni (Iaşi) – împreună cu un valoros tezaur, a fost scos la lumină tot printr-o descoperire întâmplătoare. Coiful cu înălţimea de 34,5cm cântărea 500 de grame.

Al patrulea coif – coiful de la Agighiopol – săpăturile de la Agighiopol au scos la lumină un tezaur funerar care conţinea, pe lângă piese de echipament militar, şi un coif de argint. Mormântul a fost atribuit unei căpetenii de trib. Coiful este lucrat dintr-o placă subţire de argint, placat cu aur cu decoraţiuni bogate. Nelipsiţi sunt cei doi ochi care se regăsesc şi pe alte coifuri.

Al cincilea coif – coiful de la Peretu (Teleorman) – tezaurul de la Peretu a fost descoperit întâmplător de un localnic în 1971. Lama tractorului cu care săteanul lucra pe pământul CAP-ului din localitate s-a împiedicat în obiectele metalice vechi de mii de ani. Spre uimirea localnicilor care cunoaşteau de ani de zile movila din curtea CAP-ului şi n-au bănuit niciodată ce s-ar putea ascunde sub ea, locul s-a dovedit a fi un mormânt traco-getic vechi de aproximativ 2500 de ani. Coiful, expus în prezent la Muzeul de Istorie din Bucureşti, este împodobit cu reprezentari animaliere în relief, având în frunte doi ochi cu sprâncene mari. Pe cele doua obrăzare ale coifului apa însemne diferite. Pe obrazul stâng al coifului este reprezentat un ţap sau un cerb, iar pe cel drept un vultur care tine un peşte în cioc si un animal în gheare. Pe toată porţiunea coifului ce protejează ceafa sunt trei cerbi.

P.S. Comorile tracilor şi geto-dacilor sunt cu adevărat uluitoare. Într-un articol din 2014 (Într-un testament incredibil, un clujean ne povesteşte de existenţa unei comori fabuloase pentru poporul român! Acolo găsim 12 regi din aur, cu coroane pe cap şi pergamente inestimabile!), vorbeam despre testamentul de acum 300 de ani al unui clujean, pe nume Pavel Varga, care spune că a dat peste o ascunzătoare în care s-ar fi aflat 12 regi cu coroane pe cap, toţi din aur şi împodobiţi cu pietre scumpe! Să fi fost aceştia 12 regi daci sau traci?

https://www.lovendal.ro/wp52/misterioasele-5-coifuri-de-aur-si-argint-ale-regilor-traci-au-ele-vreo-legatura-cu-posibila-comoara-a-12-regi-daci-din-aur-cu-coroana-pe-cap/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Descoperire impresionantă la Galaţi: Turn, locuinţe şi obiecte de lux, unice în estul Europei. Au o vechime de circa 1.900 de ani

Mediafax 07.11.2019 | ● Vizualizări: 2454

Galerie foto (3)


Arheologii au descoperit, în complexul de la Tirighina-Barboşi, la ieşirea din Galaţi, un turn unic în estul Europei, dar şi mai multe locuinţe şi obiecte de lux din secolul II după Hristos. Cercetările se desfăşoară în cadrul unui proiect al Primăriei Galaţi, potrivit Mediafax.

Situl arhelogic de la Tirighina-Barboşi conţine un castru roman de la începutul primului mileniu construit peste o veche aşezare dacică. Obiectivul este singurul monument istoric din Moldova atestat în secolele 2-3 după Hristos şi este aşezat peste o rezervaţie paleontologică de fosile de moluşte vechi de 400.000 de ani.

ADVERTISMENT

SCROLL TO CONTINUE WITH CONTENT

Citeşte şi Cioclovina 1, dovada celei mai vechi crime de pe teritoriul românesc, confirmată. Este şi una dintre primele omucideri din istorie

Citeşte şi Babilon, oraşul antic din Irak, inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO



După ce ani de zile a fost abandonat, obiectivul a intrat în atenţia autorităţilor locale, iar anul trecut, Primăria Galaţi a semnat un contract cu Ministerul Dezvoltării Regionale privitor la punerea în valoare a complexului de la ieşirea din oraş.

Investiţia, în valoare de peste 15 milioane de lei, din care 8,5 milioane de lei reprezintă finanţare nerambursabilă, a fost semnat în urmă cu nouă ani.

Credit foto: Gabriel Jugănaru

Monumentul de importanţă naţională va fi restaurat pentru a fi vizitat, iar în zonă vor fi construite o alee de acces, o parcare, un muzeu şi un amfiteatru pentru evenimente în aer liber. O atenţie deosebită va primi turnul din interiorul sitului, acesta fiind o construcţie unică în estul Europei.

„Este unic pentru că nu există turnuri cu opt laturi în zona de sud-est a Europei. Nu avem până acum analogii pentru acest tip de turn. Are un diametru de opt metri, un turn care avea cel puţin un nivel şi de acolo se puteau observa toate împrejurimile: spre Siret, spre nord, spre est, către Dunăre. Noi am găsit în interiorul lui cinci monede care sunt încadrate la mijlocul secolului II după Hristos”, a declarat, miercuri, într-o conferinţă de presă, arheologul Gabriel Jugănaru.

În urma cercetărilor recente, în situl arheologic de la Galaţi au mai fost descoperite locuinţe din secolul II care vor fi restaurate pentru a fi introduse în circuitul turistic.

„Am mai găsit o serie de locuinţe din secolul II după Hristos, din care s-au păstrat acoperişurile care s-au prăbuşit şi sistemul de canalizare. O dovadă că toată înălţimea Tirighina era sistematizată, aşa cum multe zone din România nu sunt astăzi. Vor fi puse în valoare numai patru din ele. Zona va deveni un centru de cercetare şi atunci trebuie să lăsăm şi pe alţii să cerceteze, pe viitoarele generaţii de arheologi”, a precizat arheologul Gabriel Jugănaru.

Credit foto: Gabriel Jugănaru

În sit au mai fost găsite obiecte de ceramică de lux, 50 de ştampile, vase, monezi, care vor fi expuse în viitorul muzeu al complexului.

Situl arheologic de la Tirighina-Barboşi este cel mai vechi monument istoric din Moldova şi singurul monument de importanţă naţională din judetul Galaţi.

Proiectul de punere în valoare a complexului se va finaliza în toamna anului viitor.

https://www.descopera.ro/istorie/18230348-descoperire-impresionanta-la-galati-turn-locuinte-si-obiecte-de-lux-unice-in-estul-europei


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

geților

13/03/2014   Istorie   1 Comentariu

Articol scris de Cristian Cealera

 

 

  4  4  85

4.8 (95.56%) 9vot[uri]


Istoricii antici Trogus Pompeius și Justinus menționează că în anul 339 î.H, pe vremea regelui macedonean Filip II (tatăl lui Alexandru Cel Mare) în Scytia Minor domnea un foarte puternic rege get, numit Rex Histrianorum. Acest basileu fără nume este un rege misterios, despre care nu s-au putut afla prea multe. Chiar și termenul a trezit aprigi controverse, până s-a stabilit, fără putință de tăgadă, că el nu era un rege al Histriei (colonia grecească avea o organizare democratică), ci mai degrabă un rege al Istrului și al băștinașilor din zona Scytiei Minor. Izvoarele antice ne spun că, în anul 339, regele scit Ateas (Atheas) era pe punctul de a pierde un lung război, purtat împotriva acestui rex Histrianorum. Din acest motiv, în numele său, cetatea Apolonia Pontica (azi Sozopol, Bulgaria) trimite solie la Filip al II-lea, solicitându-i ajutorul. Regele Macedoniei este de acord (sub condiția de a fi adoptat de Ateas și de a deveni moștenitorul acestuia) și își începe expediția spre Nord. În timpul călătoriei lui Filip spre Scytia Minor se întâmplă însă ceva neașteptat: rex Histrianorum moare în împrejurări neelucidate. Nimeni nu a putut afla ce s-a întâmplat cu regele get, dacă a pierit în vreo bătălie, sau din alte motive. Cert este că moartea getului îl face pe Atheas să îl anunțe pe Filip că nu mai are nevoie de ajutorul său. Evident, regele Macedoniei se simte umilit și își continuă călătoria, motivând că vrea să ridice o statuie a lui Hercules la Gurile Dunării. Ajuns în Dobrogea, el îl atacă pe Atheas, îi distruge armata, iar bătrânul rege scit (peste 80 de ani) moare în luptă. La plecarea din Scytia Minor, Filip este atacat de tracii tribali, este rănit în luptă și forțat să lase uriașa pradă luată de la Atheas (20.000 de robi și turme uriașe de vite). De-a lungul timpului au existat multe încercări de a-l identifica pe misteriosul rex Histrianorum, a cărui moarte neașteptată a condus într-un final la distrugerea lui Atheas. O variantă foarte interesantă este cea propusă de Laurențiu Nistorescu în lucrarea „O propunere de identificare a lui Rex Histrianorum” (BHAUT 2010, revista științifică Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timiensis – Timișoara). Conform ipotezei, rex Histrianorum ar fi regele get Kothelas. Filip se căsătorise cu ceva ani în urmă cu Meda, fiica acestui conducător get și în baza acestei uniuni, ar fi revendicat stăpânirea ținutului dintre Dunăre și Mare. Ipoteza este plauzibilă și susținută cu argumente solide, dar povestea este departe de a se fi sfârșit. Controversele continuă iar acest rex Histrianorum rămâne încă un personaj enigmatic, despre care știm că a existat, dar nu știm cât a domnit, unde își avea capitala, ce teritorii deținea și mai ales, din ce cauză a murit…

http://www.povestilemariinegre.ro/enigma-lui-rex-histrianorum-misteriosul-rege-al-getilor/?fbclid=IwAR1RUDhScagTE9P58aqsHSU21SdOQEADxh-iZria-dkaSrg3s2wmY4sKa8Y

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Misterul relicvelor egiptene găsite în sudul Moldovei. Au fost aduse de romani sau dacii făceau troc cu faraonii? 22

29 Sep 2015 06:06:37 (Live: 3 cititori)

Autor: Costel Crangan

Artefactul din dreapta a fost adus ca obiect de cult tocmai din ţara piramidelor. Foto: Adevărul

    

Descoperiririle arheologice făcute în 1982 pe actualul teritoriu al combinatului siderurgic din Galaţi conduc spre ipoteza şocantă că dacii aveau schimburi culturale intense cu Egiptul antic. În acelaşi timp, însă, totul poate fi doar o coincidenţă, iar artefactele să fi ajuns în sudul Moldovei după cucerirea romană, prin intermediul unor soldaţi de origine africană.

O descoperire arheologică făcută în anul 1982 lângă Galaţi, la circa 500 de metri spre nord de castrul roman de Bărboşi, a produs rumoare printre specialiştii în istorie. În prima fază, lucrările de construire a unor instalaţii în cadrul combinatului siderurgic au scos la lumină ceea ce părea să fie un mormânt roman.

Cum descoperirea se anunţa interesantă, cei din conducerea combinatului au oprit imediat excavaţiile şi au anunţat arheologii de la Muzeul de Istorie din Galaţi. La faţa locului, aceştia au găsit un mormânt de incineraţie, cu elemente romane clare, însă şi cu elemente egiptene care nu au putut fi explicate cu claritate nici până în zilele noastre.

După cum vom arăta în cele ce urmează, istoricii balansează între mai multe teorii cu privire la motivul pentru care au fost „transplantate” elementele culturii egiptene, cale de mii de kilometri, tocmai de pe malurile Nilului, din nordul Africii, pe malul Siretului, în sudul Moldovei.

UN ARTEFACT CUM NU S-A MAI GĂSIT PE TERITORIUL ROMÂNESC

Din contextul funerar, pe lângă resturile defunctului (cenuşă, oase calcinate, urme de arsură, cărbuni) care fusese incinerat pe loc pe un rug individual, au mai fost recuperate câteva fragmente ceramice şi trei vase întregi. Două dintre acestea, specific romane, datează mormântul în intervalul dintre secolele II–III, după Hristos.

Însă cea mai importantă descoperire de mormântul amintit este al treilea obiect: un vas antropomorf din bronz, de origine egipteană, unicat pe teritoriul românesc, cu înălţimea de 17 centimetri şi cu un diametru de 8,5 centimetri.

Vasul statuetă reprezintă un bust de bărbat, redat într-o ipostază hieratică. Are faţa ovală, precis conturată anatomic, ochii mari, sprâncenele proeminente. Gura mică, cu buze subţiri este înconjurată de mustăţi mari, stufoase, lăsate în prelungirea bărbii lungi. Capul este încadrat de părul bogat, redat în şuviţe lungi, împletite, ce pornesc din creştet, prelungindu-se pe umeri şi pe spatele figurinei. Umărul stâng este acoperit de un chiton ce cade în falduri, lăsând dezvelit umărul drept.

Braţul drept este îndoit din cot, cu palma aşezată în dreptul inimii. Gura vasului este dispusă firesc în partea superioară, cu gâtul figurat pe capul statuetei.

„Lateral sunt fixate două mici tortiţe, puternic uzate, ceea ce a dus la presupunerea că acest recipient era purtat la gât, fiind prins cu şnur ce trecea prin cele două tortiţe. Referitor la utilitatea sa, având în vedere şi alte analogii, identificate în special în provinciile romane de la sud de Dunăre, piesa se încadrează în repertoriu recipientelor cu caracter ritual, pentru păstrarea uleiurilor, sau a altor substanţe utilizate în cadrul unor ceremonii religioase”, consemnează arheologii în revista Muzeului de Istorie Galaţi - DANUBIUS, VIII-IX, 1979, paginile 145-151.

REPREZENTARE A ZEULUI EGIPTEAN SARAPIS

Din punct de vedere plastic, execuţia statuetei este excepţională, toate detaliile anatomice fiind redate atent, până la cel mai mic amănunt. În ceea ce priveşte personajul reprezentat, acesta a fost ipotetic identificat de cercetători cu o divinitate egipteană: zeul Sarapis.

Varianta aceasta ar fi susţinută şi de constatarea pe cale arheologică a adorării în zona castrului de la Bărboşi a unor divinităţi de aceeaşi factură orientală. Alături de divinitatea microasiatică Kybele sunt semnalaţi în spaţiul amintit şi zei de origine egipteană, pe o plachetă şi alte câteva piese ceramice, între care un medalion pe care este redat Nilul personificat.

Cu alte cuvinte, relicvele egiptene sunt destul de numeroase în zona Bărboşi, chiar dacă nu s-au descoperit, cel puţin deocamdată, dovezi de vieţuire care să se înscrie în tiparele arhitecturale de tip nord-african.


Pentru neiniţiaţi, se cuvine să facem câteva precizări legate de cultul zeului Sarapis, care era considerat un fel de „patron” al vindecătorilor, al medicilor, dar şi un protector al celor care ofereau donaţii pentru lăcaşuri de cult.

Instituirea cultului lui Sarapis a constituit un element de propagandă a regilor lagizi în Egipt şi în afara lui, cu sau fără intenţia acestora de a manipula fidelii din diferite medii culturale. Apoi, însă, Sarapis a parcurs un drum propriu, ca divinitate sincretistă, ajugând în zone foarte îndepărtate geografic de Egipt.

O parte din forţa de atracţie a lui Sarapis era dată de faptul că, împreună cu Isis, răspundea preocupărilor fireşti ale oamenilor, promiţând bunăstarea cu atribute precum cornul abundenţei, care îl apropia de caracteristicile mai multor zei din lumea greacă şi cea romană.

Însă Sarapis era în acelaşi timp şi vindecător, precum Asklepios. Asemănarea între cele două zeităţi permite reunirea  în aceiaşi figură a atributelor lui Sarapis şi a şarpelui caracteristic vindecării, iar pe de altă parte, Sarapis salva nu numai oamenii bolnavi, ci oferea spijin în cazul nenorocirilor sau calamităţilor întâlnite circumstanţial.

CE CAUTĂ UN ZEU EGIPTEAN LA MARGINEA DE NORD-EST A IMPERIULUI ROMAN

Faptul că divinitatea egipteană a fost „împrumutată” de civilizaţiile din nordul Africii, de cele din Asia Mică şi de cele din sudul Europei pare un fenomen firesc de „contaminare” religioasă.

Este foarte greu de explicat, însă, cum a ajuns respectivul cult în sudul Moldovei, la nord de Dunăre, câtâ vreme nu au fost descoperite dovezi similare nicăieri pe teritoriul românesc. Nici măcar în Dobrogea, provincia care reuneşte cele mai multe „importuri” culturale din tot spaţiul locuit de daci şi apoi de români. Asta ca să nu mai spunem că nici în teritoriile locuite de slavi, la sudul Dunării, nu există prea multe astfel de mărturii.

Cercetătorii de la Muzeul de Istorie din Galaţi au considerat că elementul determinant a fost cel roman, însă au rezerve în a afirma că ipoteza este incontestabilă.

„Părerea că astfel de culturi au pătruns în lumea romană din sudul Moldovei prin intermediul elementelor militare recrutate de romani din orient este justă, dar în acest caz nu am exclude nici posibilitatea ca astfel influenţe să fi fost aduse şi de colonişti. Ulterior, printr-un fenomen de aculturaţie - prin care trebuie să înţelegem transferarea unor atribute specifice de la un zeu păgân la o divinitate locală, cultul poate fi preluat şi de unele elemente autohtone”.

Revista Muzeului de Istorie Galaţi - DANUBIUS, VIII-IX, 1979.

Şi mai interesant este că obiectul pare să fie mult mai vechi decât mormântul. Dacă mormântul este plasat ca datând din perioada cuprinsă între secolele II–III după Hristos, artefactul egiptean are cel puţin două secole mai mult, ceea ce ar putea conduce la ipoteza halucinantă că ar fi putut ajunge în Moldova înainte de cucerirea romană.

Adică, mai pe scurt, există ipoteza unor contacte şi schimburi economice şi culturale între dacii din estul Carpaţilor şi faraonii din marea civilizaţie de la malul Nilului african.

Tortiţele puternic uzate ale obiectului atestă o folosire îndelungată a vasului, poate chiar de mai multe generaţii de indivizi, aparţinând aceleaşi credinţe, ceea ce ar întări concluzia de mai înainte. În acelaşi timp, însă, este posibil ca el să fi fost adus la Bărboşi de către ultimul lui proprietar, adică deja uzat, iar toate supoziţiile de până acum să fie doar efectul unei întâmplări.

MISTERUL RĂMÂNE MISTER

În prezent, misteriosul şi preţiosul artefact egiptean se află în colecţia Muzeului de Istorie „Paul Păltânea” din Galaţi, fiind o mărturie a multiculturalităţii spaţiului din sudul Moldovei, care s-a aflat mai mereu, în ultimele două milenii, la frontiera dintre marile imperii, dintre marile civilizaţii.

Cât priveşte modul cum acesta a ajuns aici, misterul rămâne pe mai departe, cel puţin atâta timp cât arheologii nu vor descoperi noi relicve, care să infirme sau să confirme teoriile despre legăturile civilizaţiei faraonilor cu popoarele din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

VĂ MAI RECOMANDĂM ŞI:

Scheletul misterios găsit la Galaţi: vechi de 1.800 de ani, ar putea fi printre primii creştini îngropaţi pe teritoriul românesc

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea.
 
https://m.adevarul.ro/locale/galati/misterul-relicvelor-egiptene-gasite-sudul-moldovei-fost-aduse-romani-dacii-faceau-troc-faraoniin-1_5609313ef5eaafab2c169398/index.html

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”.

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

...Legendele despre uriași abundă pe tot globul. Au existat cu adevărat uriașii ?.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat cel mult o treime din Dacia nord Dunăreană. Iar o treime nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

Adevărata istorie a Bibliei. Din ce religii s-au inspirat evreii în scrierea sa : INCREDIBIL.ONLINE

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”.

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chiar cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”.

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Citeste si :   Teoria colonizarii Egiptului de catre daci, a lui Densusianu

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spășiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire nemaiîntâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”.

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s-a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”.

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar o mică parte din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Citeste si :   Ultimul articol al lui Eminescu arata de ce s-a dorit moartea sa

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât o parte din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”.

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică nemaiîntâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”.

Citeste si :   Misterele cimitirelor dacice

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”.

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”.

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”.

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”.

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

https://romania-misterioasa.eu/falsa-teorie-a-romanizarii-dacilor-demontata-pas-cu-pas/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Valahii-DESCENDENTII DIRECTI AI PELASGILOR

SCRIS DE DEPARTAMENTUL ALPHA CARPATICA (DAC)

 PE SÂMBĂTĂ, 11 NOIEMBRIE 2017PUBLICAT ÎN: ISTORISIRI

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa – Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.

N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg – (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”. Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea. Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care – cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.

Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco – române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii. Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea – când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii, pelasgi. Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai – cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco – geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor – chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco – geto – daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai – printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide – III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V – lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire – fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II – III – lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X – lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti – sugerând ocupatiile – oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi – emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX – lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 – 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII – lea si al XI – lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah – valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi – îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco – pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch, welsch, sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave – Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul – escunus care se traduce – neam cu, înrudit cu…în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa – zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale – us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach – welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich – launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe – v -, ca – b-, iar terminatia – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v – din cuvântul valahi – si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi – devenind – c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX – lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric – poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco – românilor.
Ca altfel cum sa interpretam – daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin – aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco – pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco – românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
– Terminatia –us – a cazut – lege generala în aceasta trecere la noua limba daco – româna, si a rezultat forma PELASG(I).
– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
– Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele – p- si – v – a dus la forma VELAH(I).
– Prin atractia fonetica, a vocalei e – de catre – a – se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid – ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us – e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” – Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI – VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân – roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco – românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa – zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.

Prof. MARIA CIORNEI

 http://www.departamentulalphacarpatica.ro/valahii-descendentii-directi-ai-pelasgilor/


fiber_newStiri

Competitia oficiala se desfasoara in perioada 1-3 noiembrie 2019 pe Lacul Morii din Bucuresti (proba din barca) si pe Canalul Dambovita (de la Stavilarul Ciurel pana la Podul Grozavesti), proba de pe mal. [...]

fiber_newInfo

Competitia se va desfăsura in perioada 11-13 octombrie 2019 pe Lacul Ostroveni, din Ramnicu Valcea. Termenul limita de inscriere este 5 octombrie 2019. [...]