Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Carul dacic descoperit pe șantierul autostrăzii Sibiu-Orăștie:

https://fun.devizitat.org/2018/10/21/unicat-in-europa-carul-geto-dacic-din-fier-descoperit-pe-santierul-autostrazii-sibiu-orastie-are-peste-2-000-de-ani-vechime/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

DANIEL ROXIN: Cătălin Tolontan m-a atacat “subrural” în ziarul Libertatea. Îl admiră pe Boia și nu poate digera “Dacismul”. Citește aici:

ianuarie 03, 2020

by Daniel Roxin

4 Comments

Începând de ieri, Cătălin Tolontan și echipa sa de la ziarul Libertatea au început o „cruciadă” stupefiantă împotriva unuia dintre cei mai importanți arheologi români, Marin Cârciumaru.

Arheologul târgoviștean, profesor universitar și un specialist cu reputație internațională a făcut anul trecut (împreună  cu alți arheologi) o descoperire remarcabilă, de interes mondial, în apropiere de Piatra Neamț: o statuetă Venus, din piatră, veche de cel puțin 17.000 de ani, cea mai veche din România.

Toate bune și frumoase doar că, după ce acest eveniment a fost promovat luna trecută în toată presa națională, ca urmare a nemulțumirii unuia dintre “pălmașii” care a lucrat pe șantierul arheologic și care ar fi vrut să își asume descoperirea, totul s-a transformat într-un circ demn de romanele lui Kafka, în care atât veridicitatea obiectului arheologic, cât și persoana lui Marin Cârciumaru sunt puse sub semnul întrebării, cu un titlu înșelător care duce, în prima fază, la impresia că statueta este un fals: „Înscenarea lui Venus! Cum s-a regizat în 2019 cea mai importantă descoperire paleolitică din istoria României”. Citește articolul din Libertatea AICI.

Fără a aștepta concluziile unei anchete formate din specialiști, Cătălin Tolontan și colegii săi i-au condamnat “la moarte profesională” pe arheologi și sunt la un pas de a declara statueta un fals.

Evident, în demersul său, jurnalistul Libertății nu a fost deloc preocupat de realizările arheologilor, dovadă că nu le-a menționat, lucru care l-ar fi obligat la mai mult respect și la o altă abordare a problemei. Iată care ar fi acestea:

Echipa lui Marin Cârciumaru a adus la lumină peste 70% din obiectele de podoabă din arta paleolitică descoperite pe teritoriul României;Profesorul Marin Cârciumaru are o ridicată cotă internațională, cercetările lui fiind publicate în reviste de prestigiu științific internațional;La inițiativa lui și cu munca susținută a tututor celor din apropierea sa a înființat un muzeu unic în România și în această parte a Europei: Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic din Târgoviște – o realizare remarcabilă, cu un număr mare de vizitatori.

Ori, în contextul unei munci cu astfel de rezultate să tratezi o personalitate științifică remarcabilă ca și cum ar fi un găinar, așa cum a făcut-o Cătălin Tolontan și echipa sa, este mai mult decât regretabil.

Până la urmă, ca admirator al lui Lucian Boia (citește AICI) ne întrebăm dacă nu cumva Tolontan și-a propus să alunece în siajul meteoric al acestuia fiind preocupat, cât se poate de corect politic, de demitizarea celor care fac lucruri remarcabile în țara asta!

Privind determinarea proletară cu care a abordat subiectul „Înscenării lui Venus”, mă întreb dacă Tolontan este la fel de deranjat  de faptul că eroul său, Lucian Boia, a fost un propagandist comunist pe vremuri (citește AICI), un colaborator al Securității după cum s-a autodenunțat (citește AICI) sau că a fost demolat de actualul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, care a spus despre Boia că ”FALSIFICĂ ISTORIA” (citește AICI)

Se pare că nu!

Și acum să ajungem și la atacul “subrural” (sic, mi-am permis să introduc o licență satirică în limba română) la adresa mea, în ecuația scandalului despre care vorbim, atac prin care, indirect, și-a propus să lovească tot în Cârciumaru.

Desigur, eu nu am nicio treabă cu descoperirea lui Venus și nici cu scandalul propriuzis. Doar că, cu viclenia jurnalistică a celor trecuți prin multe, pe care Tolontan o stăpânește perfect, și-a zis că introducându-mă și pe mine în schemă (eu fiind un “personaj controversat”, pentru că mă ocup cu „Dacologia”) va putea să afecteze imaginea profesorului Cârciumaru și pe alt front.

Citește articolul în care sunt eroul negativ, AICI, sau intră pe pagina de Facebook a lui Tolontan unde a făcut mai multe postări pe această temă, AICI.

Mai exact eu sunt „acuzat” de următoarea „crimă culturală”: în urmă cu câțiva ani, pe vremea când echipa profesorului Cârciumaru nu avea NICIUN FOND pentru cercetarea arheologică, am contribuit eu cu o sponsorizare de 10.000 de lei, ceea ce le-a permis arheologilor să meargă pe șantier, unde au și făcut descoperiri importante.

“Crima culturală” a arheologilor este că au acceptat. Vai, ce nenorocire, ce compromis, nu-i așa? Ministerul Culturii i-a refuzat, iar ei au acceptat bani de la mine pentru cercetare. Fără nicio pretenție, fără vreo imixtiune a mea în treaba lor. Pur și simplu pentru binele arheologiei!

Ideea este că șmecheria introducerii mele în scandal vizează slăbirea credibilității lui Marin Cârciumaru. Adică, cititorul ar putea înțelege că Tolontan vrea să spună următoarele: “dacă a acceptat bani de la Roxin, este clar că profesorul Cârciumaru avea o predispoziție pentru înșelăciune”. Chiar așa?!?

Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost finalul primului articol, în care nu mi se menționează încă numele și unde se spune (țineți-vă bine) că:  „Povestea nu se oprește însă aici. Căci în ea apare un personaj care crede că descoperirile de la Piatra-Neamț fac parte din planul lui Dumnezeu pentru gloria dacilor.“

Imaginați-vă că Tolontan și echipa mi-au pus în seamă o astfel de aberație, fără să ezite, pe care nu aș fi putut să o gândesc, dapăi să o spun, nici măcar dacă aș fi fost mort de beat (ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată)!

Cam câtă lipsă de deontologie profesională trebuie să aibă cineva, domnule Tolontan, ca să îi atribuie unei alte persoane o asemenea aberație mincinoasă?

Și pentru că m-am lămurit în legătură cu acest lucru, o să încerc să vă fac puțină educație istorică, alta decât cea a lui Lucian Boia, eroul dumneavoastră. Prin urmare, dacă aveți puțin timp, vizionați filmul documentar ZALMOXIS. S-ar putea să vă pună pe gânduri! Aici:

Daniel Roxin

http://daniel-roxin.ro/index.php/2020/01/03/daniel-roxin-catalin-tolontan-m-a-atacat-subrural-in-ziarul-libertatea-il-admira-pe-boia-si-nu-poate-digera-dacismul-citeste-aici/


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Muzeul Aurului din Brad deţine 1.300 exponate din aur nativ, peste 1.000 de eşantioane minerale şi cele mai valoroase 18 kilograme de aur din lume. ‘„Dansatoarea de Flamenco”, „Harta României” sau „Şopârlele de aur” sunt doar câteva dintre exponatele de mare valoare care pot fi admirate aici. O singură „şopârlă”, de exemplu, a fost evaluată la 3 milioane de dolari.

Prima atestare a Muzeului Aurului apare într-un document din anul 1912, notă care poartă semnătura unui vizitator. Majoritatea exponatelor din aur – aşa cum este el în zăcăminte, fin dispersat, liber sau concrescent cu alte minerale – au fost scoase la lumină de mineri în minele de aur din munţii Apuseni, potrivit www.primariabrad.ro.

O piesă de o raritate deosebită este „Dodecaedrul de aur” pe care se observă cu uşurinţă forma cu 12 feţe ale unui cristal plasat la partea terminală a altor cristale alungite.

Colecţia muzeului cuprinde obiecte arheologice descoperite în zona Brad – Crișcior care dovedesc existenţa omului în urmă cu 5.000 de ani şi a unei activităţi de extragere a aurului de 2.000 de ani.

Sursa: Agerpres




http://hunedoaralibera.ro/doza-de-cultura-muzeul-aurului-din-brad/?fbclid=IwAR2SbWQZXXtHCGkUhkkJ7GeYEoYVKBxz_t4zijlt89bVK1g1O61KJuTcMKA

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Dimitrie Cantemir vorbește, în secolul al XVIII-lea, despre ZEII DACI la care încă se închinau moldovenii…

martie 07, 2020

by Daniel Roxin

0 Comment

În ultima vreme, agenții anti-România sau adepții fanatici ai curentului latinopat au pus sub semnul întrebării sau chiar au negat continuitatea geto-dacică, pretinzând că geto-dacii au dispărut din istorie; romanii, mai apoi migratorii sau imperiile care au călcat aceste locuri, spun ei, au făcut să dispară moștenirea acestora. Cu alte cuvinte, noi, astăzi, suntem orice altceva, numai urmași ai geto-dacilor nu!

Fără îndoială, poporul român este, astăzi, rezultatul mixajului etnic și cultural pe care autohtonii l-au făcut cu cei care au venit din alte părți și până la urmă au rămas aici. Doar că majoritatea celor care au venit din alte colțuri ale lumii au fost asimilați de populația autohtonă, iar moștenirea geto-dacică este cea mai consistentă din punct de vedere cultural, chiar dacă putem descoperi și alte influențe.

În sprijinul acestei realități vin și cuvintele lui Dimitrie Cantemir, domnul moldovean și savantul care a trăit la intersecția secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Iată ce spunea el:

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – “Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres (erezie-n.m.) şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor.” (D. Cantemir / Despre Religia Moldovenilor)

Potrivit lui Dimitrie Cantemir (pe care nu îl putem suspecta că nu știa ce vorbește), în urmă cu 300 de ani, oamenii simpli din Moldova aveau credințe și ritualuri destinate zeilor străvechi. Ce poate fi mai edificator decât asta?

Peste toate, studiul făcut de cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu, publicat într-o carte cu numele CREDINȚE MAGIGE GETO-DACICE, dovedește că aceste credințe străvechi, dublate de practici magice care au legătură cu lumea geto-dacilor, încă sunt vii în anumite sate din Moldova.

Cartea poate fi comandată aici: DACIA ART

Așadar, continuitatea geto-dacică este în mod clar pusă în evidență, și astăzi, spre supărarea dușmanilor noștri identitari!

Daniel Roxin

https://daniel-roxin.ro/index.php/2020/03/07/dimitrie-cantemir-vorbeste-in-secolul-al-xviii-lea-despre-zeii-daci-la-care-inca-se-inchinau-moldovenii/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
Dimitrie Cantemir vorbește, în secolul al XVIII-lea, despre ZEII DACI la care încă se închinau moldovenii…

martie 07, 2020

by Daniel Roxin

0 Comment

În ultima vreme, agenții anti-România sau adepții fanatici ai curentului latinopat au pus sub semnul întrebării sau chiar au negat continuitatea geto-dacică, pretinzând că geto-dacii au dispărut din istorie; romanii, mai apoi migratorii sau imperiile care au călcat aceste locuri, spun ei, au făcut să dispară moștenirea acestora. Cu alte cuvinte, noi, astăzi, suntem orice altceva, numai urmași ai geto-dacilor nu!

Fără îndoială, poporul român este, astăzi, rezultatul mixajului etnic și cultural pe care autohtonii l-au făcut cu cei care au venit din alte părți și până la urmă au rămas aici. Doar că majoritatea celor care au venit din alte colțuri ale lumii au fost asimilați de populația autohtonă, iar moștenirea geto-dacică este cea mai consistentă din punct de vedere cultural, chiar dacă putem descoperi și alte influențe.

În sprijinul acestei realități vin și cuvintele lui Dimitrie Cantemir, domnul moldovean și savantul care a trăit la intersecția secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Iată ce spunea el:

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – “Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres (erezie-n.m.) şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor.” (D. Cantemir / Despre Religia Moldovenilor)

Potrivit lui Dimitrie Cantemir (pe care nu îl putem suspecta că nu știa ce vorbește), în urmă cu 300 de ani, oamenii simpli din Moldova aveau credințe și ritualuri destinate zeilor străvechi. Ce poate fi mai edificator decât asta?

Peste toate, studiul făcut de cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu, publicat într-o carte cu numele CREDINȚE MAGIGE GETO-DACICE, dovedește că aceste credințe străvechi, dublate de practici magice care au legătură cu lumea geto-dacilor, încă sunt vii în anumite sate din Moldova.

Cartea poate fi comandată aici: DACIA ART

Așadar, continuitatea geto-dacică este în mod clar pusă în evidență, și astăzi, spre supărarea dușmanilor noștri identitari!

Daniel Roxin

https://daniel-roxin.ro/index.php/2020/03/07/dimitrie-cantemir-vorbeste-in-secolul-al-xviii-lea-despre-zeii-daci-la-care-inca-se-inchinau-moldovenii/

Cele mai multe cetăți dacice din Munții Orăștiei au fost permanent neglijate de autoritățile locale. Bălăriile au acoperit zidurile antice adeseori, iar acolo unde mai găseai câte un panou cu explicații, acesta se dovedea inutil deoarece suportul  pe care au fost scrise cândva informațiile era distrus de vreme. Despre o astfel de situație jenantă, găsită în antica cetate de la Costești, am făcut și eu, anul trecut, o scurtă înregistrare video pe care o puteți viziona aici:

Tocmai de aceea, noua lege care vizează protecția cetăților dacice, prin impunerile sale, VA FORȚA autoritățile locale să facă ceea ce nu au făcut până acum din lipsă de responsabilitate, patriotism și conștiință identitară: să le îngrijească așa cum trebuie!

Pe data de de 20 martie 2020, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 23/2020 privind regimul juridic al Cetăților dacice din Munții Orăștiei, care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO și unele măsuri pentru protejarea acestora. Legea intră în vigoare de astăzi, 23 martie 2020, și stabilește câteva lucruri foarte importante:

Art.1
(1) Județele pe teritoriul cărora se află monumentele istorice Cetățile dacice din Munții Orăștiei, denumite în continuare Cetățile dacice din Munții Orăștiei, și care nu sunt înscrise în inventarul domeniului public național ori în inventarul domeniului public local al comunelor, orașelor și municipiilor au obligația să preia, să inventarieze, să înscrie în domeniul public județean și să asigure administrarea acestora. (…)
(4) Consiliile județene au obligația să protejeze, să conserve și să pună în valoare Cetățile dacice din Munții Orăștiei, aflate în administrare, inclusiv prin activități de publicitate și desfășurarea de activități de natură economică în ceea ce privește editarea și valorificarea prin standuri proprii de material de popularizare în scopul cunoașterii, educării, promovării și cercetării monumentelor istorice.
(5) Consiliile județene au obligația să asigure paza monumentelor istorice, a zonei de protecție a acestora, să stabilească mijloacele de protecție și să monitorizeze punerea în aplicare a acestora, iar Ministerul Afacerilor Interne, prin intermediul Jandarmeriei Române, are obligația să asigure măsurile de ordine și siguranță publică. (Citește întregul text al legii aici: lege5.ro)

Potrivit legii, nu mai este loc de tocmeală. Consecința firească a acesteia ar fi aceea că, începând din acest an, TOATE Cetățile Dacice din Munții Orăștiei ar trebui să fie îngrijite, păzite, cu panouri explicative în bună stare și „dotate” cu materiale de popularizare frumos realizate. Așa cum era normal să fie, de mult, într-o țară care se vrea civilizată!

Daniel Roxin



https://daniel-roxin.ro/index.php/2020/03/23/de-astazi-intra-in-vigoare-o-lege-care-nu-le-mai-permite-autoritatilor-locale-sa-neglijeze-cetatile-dacice/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Aventura descoperirii acestei scrieri începe cu siturile  din  Turdaș.  În  1875,  arheologa  maghiară  Zsòfia von Torma descoperă la Turdaș, în locul numit „La luncă”, o mulțime de statuete feminine acoperite cu semne curioase. Cercetătoarea le-a considerat pictograme și a emis ideea că populația neolitică din Ardeal cunoștea scrisul. Descoperirea „scrierii Turdaș” a făcut în epocă înconjurul lumii. Apoi a fost „uitată”, ne spune Iulia Brânză Mihăileanu în cartea sa “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (Disponibilă aici DACIA ART), iar apoi continuă:



Iulia Brânză Mihăileanu  – extras din cartea “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”

https://daniel-roxin.ro/index.php/2020/03/30/arheologul-italian-care-a-datat-tablitele-de-la-tartaria-scrisul-s-a-nascut-pe-valea-dunarii/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

MARELE ARHEOLOG ITALIAN MARCO MERLINI : “SCRISUL S-A NĂSCUT ÎN EUROPA, PE VALEA DUNĂRII”. COMUNITATEA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ SE APROPIE DE MOMENTUL ÎN CARE VA VALIDA ACEST ADEVĂR!!!

noiembrie 6, 2019

Cartea “Scrisul s-a născut în Europa?” (La scrittura è natta in Europa?) de Marco Merlini a apărut la editura Avverbi, Roma, în 2004.

Autorul răspunde afirmativ la întrebarea din titlu, după ce a făcut o minuţioasă muncă de investigație în decursul unui Grand Tour de trei ani prin Europa neolitică sud-orientală. Astăzi aici se află România, Moldova, Ungaria, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Macedinia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Grecia. În fiecare din aceste ţări există mărturii care demonstrează că, în urmă cu aproape 7500 de ani, în Valea Dunării înflorea o civilizaţie avansată. Grupurile de populaţii locuiau în sate compacte. Îşi construiau casele şi îşi făceau uneltele în acelaşi mod. Aveau caracteristici spirituale comune: aceleași credinţe animistice, rituri funerare, simboluri, idiomuri.

Marco Merlini menţionează că, în societatea acestor populaţii, cooperarea prevala asupra conflictului, iar comerţul asupra furtului. Religia era centrată pe divinizarea principiului feminin şi pe diferite manifestări ale cuplului divin. De aici, mulţimea de statuete feminine descoperite în siturile arheologice referitoare la această epocă.

 Dar lucrurl cel mai surprinzător este că populaţia Europei neolitice a dezvoltat un scris propriu, pe care cercetătorii l-au numit Danube Script.

Aventura descoperirii acestei scrieri începe cu siturile din Turdaş. În anul 1875, arheologa maghiară Zsòfia von Torma descoperă la Turdaş, în locul numit „La luncă”, o mulţime de statuete feminine acoperite cu semne curioase. Cercetătoarea le-a considerat nişte pictograme şi a emis ideea că populaţia neolitică din Ardeal cunoştea scrisul. Descoperirea „scrierii Turdaş” a făcut în epocă înconjurul lumii. Apoi a fost „uitată”.

De la Turdaş, Marco Merlini a mers la locul altui eveniment formidabil, care a cutremurat prejudecăţile academice. Tărtăria. În 1961, Nicolae Vlassa descoperă aici (într-un sit arheologic aparţinând culturii Vinča-Turdaş), alături de nişte oase umane, trei tăbliţe inscripţionate cu pictograme. Descoperirea a interesat comunitatea ştiinţifică internaţională. Cercetătorii deschişi noutăţii le-au inclus în cercetările lor. Dar ştiinţa oficială românească le-a declarat false sau importate din Sumer. Apoi le-a „uitat”.

Italianul Marco Merlini nu şi-a propus să ia cu asalt buncărul de prejudecăţi academice. El caută în Europa modernă urmele Europei neolitice. Şi-a întreprins pelerinajul prin muzee şi situri arheologice, făcând abstracţie de semnele de frontieră actuale. Și iată ce-a observat: Tăbliţele de la Tărtăria nu sunt un caz izolat. Semne similare se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Balcani, în situri arheologice care aparţin aceleiaşi civilizaţii neolitice: Parţa, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc. În fiecare zonă, numărul acestora este impresionant. Cercetătorul maghiar Ianos Makkay a descoperit între Ungaria şi România patruzeci de situri conţinând artefacte cu scris neolitic european. Shan Winn a numărat cincizeci, în 1990, în bazinul Dunării. Harald Haarman consemnează pe o hartă douăzeci şi trei de situri în spaţiul dintre Belgrad şi Sofia. În ce priveşte România şi Moldova, par a fi un adevărat depozit de artefacte inscripţionate cu scrisul sacru al Europei neolitice.

Cărturarul italian a mai constatat un lucru important: dacă la momentul descoperirii Tăbliţelor de la Tărtăria existenţa unei scrieri neolitice europene părea o idee absurdă, în decursul anilor a fost îmbrăţişată de tot mai mulţi arheologi şi lingvişti. Arhemitologa lituano-americană Marija Gimbutas era de părere că scrisul sacru, prin care Vechea Europă comunica cu Marea Zeiţă acum 7500 de ani, va putea fi descoperit doar dacă „arheologii se vor decide să colaboreze strâns cu lingviştii şi specialiştii în mitologie şi folclor” (p. 22).

Fenomenul scrierii danubiene a devenit obiectul cercetării multor oameni de ştiinţă. Iată câteva lucrări, care ar trebui să stea deschise pe masa oricărui intelectual interesat de acest subiect:

Marija Gimbutas, The Language of the Goddess, 1989;

Marija Gimbutas, The civilization of the Goddes, San Francisco, 1991;

Marija Gimbutas, On the Nature of Old Euopean Civilization and its Script, 1998;

Shan Winn, Pre-writing in South-eastern Europe, 1981;

Harald Haarman, Writing from.. Old Europe to Ancient Crete – a Case of Cultural Continuity, 1989.

Scrierea danubiană mai are o însuşire deosebită. Ea nu a apărut în urma necesităţii de a efectua conturi contabile agricole, ca scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene. Scrierea din Valea Dunării avea o funcţie religioasă. Era considerată sacră şi i se atribuiau puteri magice. Pe unele tăbliţe de lut se scriau formule consacrate, care se purtau la gât pentru a atrage spiritele benefice. Altele erau acoperite cu blesteme, apoi se frângeau spre a îmbolnăvi sau omorî duşmanul.

Marco Merlini îşi ilustrează cartea cu imagini reprezentative ale acestei scrieri misterioase a strămoşilor noştri neolitici, pentru care fiecare naţie modernă are un nume propriu: sârbii o numesc Vinča, grecii „scrisul neolitic egeean”, macedonii „alfabetul neolitic macedonean”, noi, românii, îi zicem „scrierea de pe Tăbliţele de la Tărtăria”.

Recunosc: am citit cartea de câteva ori. Prima oară, cu emoţie. Următoarele dăţi, cu pixul în mână. Subiectul este fascinant şi complicat în acelaşi timp. Dar ca orice intelectual de vocaţie, Marco Merlini exprimă conceptele şi termenii de specialitate într-un limbaj clar şi cursiv.

O calitate, pe care tinerii o vor aprecia cu entuziasm, este că ea poate înlocui zeci de manuale de istorie şi lingvistică. Dar niciun manual nu poate înlocui cartea lui Merlini.

Lectura ei mi-a inspirat o întrebare.

De ce românii noştri nu scriu cărţi, pe care străinii să le citească cu sufletul la gură, aşa cum se citeşte cartea acestui cărturar italian?

Nu mă refer la inşii ajunşi întâmplător în sistemul academic de cercetare şi care nu sunt în stare decât să repete mecanic că semnele de pe artefactele neolitice sunt nişte simple ornamente.

Vorbesc de „lupii singuratici”, care au în ei o scânteie din Ventris şi văd semnele scrisului acolo unde orbii cu ochi nu văd decât nişte mâzgălituri.

Nu de mult, am citit cartea lui John Chadwick Lineare B. L’enigma della scrittura micena. În capitolul despre Michael Ventris menţionează calitatea de bază a acestuia: vedea ordinea acolo unde alţii vedeau doar confuzie. La douăzeci şi patru de ani a publicat un articol, în care declara că scrisul linear B vorbeşte într-un dialect arhaic al limbii grece, în ciuda somităţilor academice şi a lui Artur Evans, care susţineau că acest scris cretan este într-o altă limbă decât cea greacă. Ventris a trebuit să-şi ascundă vârsta, spre a nu trezi neîncrederea directorului revistei.

Mulţi dintre cercetătorii români au curiozitatea lui Ventris de a explora misterele lumii antice. Dar Ventris avea ceva în plus: curajul de a-şi exprima părerea proprie în ciuda opiniei generale.

Alt exemplu. Academicienii germani o ţineau una şi bună: Iliada este doar o poveste, Troia nu există. Negustorul Schliemann nu s-a lăsat intimidat de tonul lor autoritar. Intuiţia îi spunea că epopeea lui Homer conţine un grăunte de adevăr. În timp ce arheologii oficiali făceau arheologie în birouri şi la tribune, marele diletant a mers în Turcia cu Iliada într-o mână şi târnăcopul în alta şi a descoperit oraşul lui Priam.

Şi românii noştri au intuiţie şi se fac fraţi cu legendele şi uneltele arheologice. Dar Schliemann avea ceva în plus: curajul de a demonstra că are dreptate în ciuda celor care îl ridiculizau.

Citind cartea Scrisul s-a născut în Europa? le-am dorit din tot sufletul arheologilor şi lingviştilor noştri curajul englezului Ventris, al germanului Schliemann şi al italianului Marco Merlini: de a lua pixul sau laptopul în mână şi a scrie. Nu un studiu chinuit cu referinţe la manuale şi cârnaţi de note la subsol, citit la o sesiune de comunicări în buncărul de prejudecăţi academice. Ci o carte, clară şi captivantă, pe care Europa s-o citească cu interes, aşa cum a citit subsemnata cartea italianului Marco Merlini, acest mare prieten al Europei Neolitice şi al Scrisului Danubian.

Recenzie realizata de Iulia Brînză Mihăileanu

FacebookTwitterPartajează

Istoria străveche

Basarabia Literara. Editie 2009-2020

http://basarabialiterara.com.md/?p=39848

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea


REPORTAJE6 OCTOMBRIE 2019

Peștele de aur de la Stâncești

de CATALIN MANOLE , NUMĂRUL 1385

– La Stâncești, lângă Botoșani, se află cea mai mare cetate dacică din Moldova. Necucerită vreodată de romani sau de barbarii din est, este un simbol al dacilor liberi și locul unde s-a descoperit un tezaur miste­rios. Necercetată îndeajuns, acoperită de uitare și de lanuri de po­rumb, cetatea dacilor liberi încă așteaptă să își spună povestea și să își dez­văluie tainele –

Comoara din ulceaua de lut

Cetatea dacilor liberi făcută ogor

Sub stratul gros de pământ, soții Florescu, pe atunci tineri arheologi, au început să vadă tot mai clar conturul unei case dacice. După toate apa­rențele, zidurile se prăbușiseră peste interior, mis­tuite de flăcări. Au dat la o parte cu grijă bu­cățile de lemn și tencuială arse. Au curățat totul, până a rămas podeaua curată, dar nu au găsit nimic. Și totuși… o parte a podelei avea o mică adân­citură neobișnuită, la câteva palme depărtare de zid. S-au hotărât să desfacă și podeaua, înce­pând chiar cu acea adâncitură ciudată. Imediat, șpaclul s-a lovit de ceva. Mișcările celor doi au devenit mai lente, mai pline de precauție. Au re­nunțat la șpaclu și au luat periile moi. Strat după strat, din adâncurile pământului, din vatra acelei case milenare, ieșea la suprafață minunea: un vas de ceramică sigilat, lucrat de mână, din pastă cenușie-brună. L-au scos și l-au pus cu grijă pe mijlocul vetrei. Vasul era plin. L-au desfăcut și au înșirat comoara din el chiar acolo, pe pămân­tul reavăn și negru: obiecte din aur, vechi de mai bine de două mii de ani, au luminat locul cu stră­lucirea lor! Două frunze din aur, doi colți mari, cu înflorituri, o zăbală de cal. Dar dintre toate, cel mai tare strălucea un animal bizar: un pește din aur de aproape jumătate de metru, cu cap de mistreț și coadă de pasăre! Tinerii arheologi au rămas fără glas privind acel animal fantastic, acel semn venit din lumi demult dispărute, vechi de două milenii.

Descoperirea soților Florescu, făcută în anii ‘60, este astăzi expusă la Muzeul Național de Istorie din București, și ca replică, la Muzeul de Istorie din Botoșani. Privit de aproape, prin gea­mul vitrinei, de la o distanță de doar câteva pal­me, peștele fantastic e ca un miraj. Lumina se schimbă necontenit pe solzii de aur ai trupului, încât ai zice că se mișcă, că este viu și plutește înaintea ta, lăsându-se admirat. Deși capul e fioros, cu rât și colți de mistreț, iar coada de pa­săre e bizară, pusă pe-un trup de pește, imaginea „arătării” e clară pentru specialiști: mistrețul este pământul, peștele – apa, coada de pasăre – văz­duhul. Aceasta este prima explicație pe care Adrian Florescu a dat-o descoperirii sale. La ce folosea un asemenea obiect? Pentru că în vasul de lut se află o zăbală de cal, se crede că este vorba de podoabele unui harnașament. Dar e posibil și ca peștele de aur să fi împodobit scutul unei căpetenii, colții de aur cei lungi fiind meniți să bage frica în dușmani.

Descoperirea soților Florescu a fost făcută într-o cetate dacică din Moldova, de lângă Boto­șani, la Stâncești. Cum așezarea există și astăzi, m-am hotărât să merg să văd locul descoperirii tezaurului, în speranța ca fărâme din trecutul istoric să fi dăinuit în povești. Așadar, direcția Botoșani!

Cetatea dacilor liberi

Viorica Onofrei – istorie la purtător

Stâncești, satul tezaurului descoperit, se află la câțiva pași de Botoșani, în apropierea melea­gurilor eminesciene. E un sat răsfirat pe culmi domoale de dealuri, ascuns printre grădini și livezi nesfârșite. Am lăsat mașina jos, sub o cul­me, și am pornit la pas prin liniștea ne­sfârșită a Moldovei din „țara de sus”, al cărei peisaj este la fel de domol ca vor­ba oamenilor. La o căsuță albă, cu ferestre al­bastre, înconjurate de dan­telăria lem­nului, am întâlnit-o pe Vio­rica Onofrei.

– Caut o veche cetate unde s-a des­coperit o co­moa­ră. Ați auzit de așa ceva pe aici?

– Am auzit! Sigur! Am auzit! Se zice că ar fi mai sus. Or venit acu’ câțiva anișori nește domni importanți și or lucrat cu niște săpuțe așe, micu­tuțe, și or pus tăte câte-or găsât în niș­te cutii. Și-apăi ve­neau mașini și le luau și le duceau la muzeu. S-a lucrat acolo și cu tineri din sat. Noi nu știm bine ce-o fost, îi o cetate mare… O ră­mas numa’ spusa că zidul o fo făcut de soldați care au cărat pământul cu căciulile lor. Trudă mare! Îi greu și cu roaba, d’apoi cu niș­te căciuli! Dacă vreți să vă duceți acolo, o luați spre Fundoaia, pe la crucile dru­mului, și apoi către Lutoaie, spre capătul satului, și-apăi mai între­bați, dacă ați mai găsi pe careva.

Am pornit în direcția indicată de bătrână. Nu am mai întâlnit pe nimeni, dar am recunoscut „crucile drumului”, adică o răspântie unde o potecă o apuca spre capătul satului, după cum am bănuit eu, spre „Fundoaie”. Așa m-am trezit din­colo de ultimele case, în fața unui deal ce parcă apăruse de nicăieri. L-am urcat pieptiș, cu greu, fiind destul de abrupt, și numai când am ajuns deasupra, pe coama lui, am înțeles ce era. M-am oprit, nevenindu-mi a crede. Dealul pe care toc­mai urcasem era de fapt un zid uriaș, ce înconjura o cetate al cărei capăt nu se vedea! Cetatea de la Stâncești pare mai degrabă un oraș înconjurat de acest zid masiv de apărare, o suprafață de câteva zeci de hectare! Am mers pe zid, ca pe spatele unui balaur învelit cu blană de iarbă, adormit acolo, în jurul cetații, ca un străjer al istoriei. După o distanță destul de mare, am găsit o în­trerupere a zidului, cu siguranță locul unde fusese poarta de acces. Am co­borât „în inte­rio­rul” cetății și am continuat „cerce­tarea”, destul de nedumerit. În fața mea se întin­dea un teren agri­col arat și se­mănat cu po­rumb și cu grâu. Nu prea se­măna a istorie! M-am du­mirit pe loc, când pașii au început să mi se afunde tot mai tare în pă­mân­tul proas­păt arat: brazdele erau pline de cio­buri antice! Pă­șeam, la pro­priu, pe bucăți de istorie dacică! Bu­căți din vase de lut, cioburi cu însemne stră­vechi și enig­ma­tice, vârfuri de să­geți zăceau pe pă­­mânt, sub pi­cioa­­rele mele. Ceea ce-ar face mândria ori­cărei țări, a ori­cărei culturi și a ori­cărui arheo­log, un „document” de vechime neprețuit este la o palmă de Botoșani, un sim­plu ogor, miriște de păscut oile…

Arheologii Florescu

Sergiu Manolache

Domnul Sergiu Manolache este pasionat de istorie, unul dintre oamenii locului care s-a zbă­tut foarte mult pentru ca moștenirea culturală a zonei să fie pusă la rang înalt, acolo unde merită. Locuiește într-un sat vecin cu Stânceștiul, la Co­corani.

„Nu, nu este nicio greșeală, ceea ce ați văzut este cetatea Stâncești! Din păcate, așa știu au­toritățile să se ocupe de o extraordinară moște­nire istorică. Nu există nici măcar un indicator sau o plăcuță explicativă… Cetatea Stâncești este cea mai mare cetate dacică din Moldova și una dintre cele mai mari din Ro­mânia – peste 50 de hec­tare! De fapt, acolo au fost două cetăți și multe lo­cuințe civile, înconjurate toate de acest zid uriaș de pământ, menit să îi apere pe lo­cuitori de inva­ziile barba­rilor ce veneau din est. Până în anii ‘90, a fost sit arheo­logic, unde au săpat soții Flo­rescu și unde s-a desco­perit celebrul tezaur. După aceea, deși avea im­portanță arheologică, pă­mân­tul s-a re­trocedat și a de­venit ce vedeți acum – teren agricol”, îmi spune cu tris­tețe domnul Manolache.

De zeci de ani, pământu­rile Stânceștilor nu înce­tea­ză să scoată la suprafață, din stră­fundurile sale, bucăți de istorie – cioburi, oale, ves­tigii ale vechii civilizații dacice. Ca și cum însăși glia Mol­dovei ar ține să le amintească oamenilor des­pre trecutul și rădăcinile lor. Domnul Ma­nolache a tot adunat astfel de vestigii, de la sătenii care le desco­pereau pe câmp. Are „câțiva saci cu istorie”, care încă așteaptă să primească de la oficialități o cameră unde să fie expuse, în chip de muzeu local.

Pe zidul uriaş al cetăţii

Îl întreb ce povești s-au păstrat despre acea civilizație străveche. „Se știe că această mare cetate a Stânceștilor a fost făcută pentru ca dacii să reziste în fața invaziilor dinspre est. Locuințe dacice nu sunt doar acolo, în acel perimetru, ci în toate satele din împrejurimi, inclusiv în satul meu, în Cocorani. Dacii liberi trăiau aici peste tot. Peste tot pă­mântul scoate istoria la suprafață, toate satele de aici sunt așezate pe vechi vetre dacice. Se spune că această cetate nu a fost cucerită niciodată. Ba chiar, văzând că nu poate fi luată, invaziile și-au căutat alte locuri de trecere. De aceea, după un timp, o parte din populația aces­tei cetăți s-a mutat la loc des­chis, pe malul lacului din apro­piere, iazul Loiești. Acolo s-au des­coperit locuințele unei populații ce se pare că a trăit în pace și liniște. De la ei am moștenit până încoace, târziu, legământul fo­cului veșnic. Sa­tul avea un foc ce trebuia men­ținut mereu aprins, nu avea voie să se stin­gă niciodată. Pen­tru asta era ales cineva din sat, păzitorul focului. Lui i se dădea pământ din partea comunității, însă tot comuni­tatea îl lucra pentru el. Sin­gura grijă a acestui păzitor era să țină focul veșnic viu. Sub jurământ, nu avea voie să împrumute jar altor sate sau altor comunități, pen­tru că asta aducea nenorocire. Dacă focul se stingea sau era dat altcuiva, păzitorul focului era condamnat la moarte și executat”.

La despărțire, îl întreb pe domnul Manolache ce părere are de acel ani­mal fantastic, din aur, descoperit aici. Mi-a răspuns fără ezitare: „Și acum, ca și atunci, dacă este pace, locurile acestea sunt un paradis, ai tot ce îți dorești, numai să în­tinzi mâna și să iei din roadele pământului. Poa­te de aceea făcuseră o re­prezentare a lumii – pă­mânt, apă și aer – din aur, pentru că viața lor aici era liniștită, îmbel­șugată și strălucitoare”.

5% istorie, 95% rușine

Daniel Ciu­că­lău

Așa cum te poate ur­mări zile la rând amin­tirea unei rotunjimi fe­meiești, tot așa îți pot rămâne în minte, obse­dant, detaliile vaselor de Cu­cuteni, cu rotunjimile, culorile și desenele lor misterioase. În Muzeul de Istorie din Botoșani se află una dintre cele mai impresionante colecții de vase Cucu­teni din România! Le priveam hip­no­tizat și am tresărit, ca trezit dintr-un vis, când, la două bătăi de pleoape, am văzut, brusc, Tezaurul de la Stân­cești. Este expus în muzeul din Bo­toșani, însoțit de explicațiile unor pro­fesioniști. Misterul începea să se lumineze. Domnul Daniel Ciu­că­lău, „stăpânul” locului, mi-a explicat:

„Sigur că cea mai importantă piesă a tezau­rului este acest pește cu cap de mistreț și coadă de pasăre… Multă vreme a fos o enigmă, nu s-a știut nici de unde este și nici la ce folosea. Astăzi știm un pic mai mult, pentru că s-au făcut analize moderne. Aurul din care este făcut provine din Anatolia, ceea ce confirmă, într-o bună măsură, originea lui scitică. Sciții, care trăiau în nordul Mării Negre, au fost probabil împinși către Mol­dova de invaziile sarmate. Așadar, și ei, la rândul lor, au invadat teritoriile dacilor, geți și carpi. Cel mai probabil, acesta este motivul fortificării așezării de la Stâncești, cu trei-patru secole înainte de Hristos, ca să reziste acestor invazii. Ce nu știm este dacă acest tezaur a fost o captură a dacilor de la sciții pe care i-au învins, sau dacă a fost o ofrandă oferită dacilor. După aceea a urmat o perioadă de pace, în care au trăit fără teamă și la loc deschis, pe malul iazului Loiești… Nici măcar ocupația romană nu a ajuns până la ei. Acolo s-au descoperit multe locuințe, cup­toare pentru ceramică… Era o comunitate destul de numeroasă. Toate aceste lo­curi au fost abandonate în timp… fie pentru că au migrat mai departe, către nordul Euro­pei, fie pentru că s-au organizat în alte structuri”.

Așadar, aici, la Stâncești, au trăit dacii liberi, dacii nord-es­tului românesc, pe care nimeni nu a reușit să îi doboare vreo­dată… Să fie oare ignoranța și nepăsarea mai devastatoare de­cât războaiele și timpul? Să fie un ogor cu porumb mai impor­tant decât o comoară a istoriei?

Fortificaţia getică de la Stânceşti

„Soții Adrian și Marilena Flo­rescu au fost arheologi ex­traordinari. Le datorăm mult din ceea ce știm despre această cetate. Însă ei nu au apucat să studieze decât 5% din întreaga suprafață de 55 de hectare”, spune muzeo­graful. Doar 5%! În rest, 95% ignoranță și incultură. O istorie uitată și abando­nată, care așteaptă să fie scoasă din brazda plugului, cât încă nu este prea târziu.

TAGS: ARHEOLOGIE, DACI, ISTORIE, REPORTAJ

CATALIN MANOLE

NĂSCUT ÎN 1978, LA CĂLĂRAȘI, DAR CRESCUT ÎN SLOBOZIA, A URMAT LA BUCURELTI STUDII DE FILOSOFIE ȘI JURNALISM. LUCREAZĂ CA REPORTER PENTRU „DILEMA” ȘI „PLAI CU BOI”, COLABORÂND ÎN PARALEL CU BBC, TELE7ABC, LA&I ETC. ÎN 2002, ESTE DECLARAT REPORTERUL ANULUI DE CĂTRE CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ. LOCUIEȘTE 3 ANI LA PARIS, UNDE ÎȘI APROFUNDEAZĂ STUDIILE DE FILOSOFIE LA SORBONA ȘI EFECTUEAZĂ STAGII DE PREGĂTIRE LA „LIBERATION” ȘI RFI. ÎN 2005, SE ALĂTURA ECHIPEI DE REPORTERI DE LA „FORMULA AS”. „REPORTERUL ARE UNA DINTRE CELE MAI FRUMOASE MESERII: SĂ PUNĂ ÎN CUVINTE MISTERUL ȘI EMOȚIA VIEȚII”.

https://www.formula-as.ro/2019/10/06/pestele-de-aur-de-la-stancesti/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

☀️CETATEA VECHE DE LA SÂNTANA (JUD. ARAD) – CEA MAI MARE CETATE HALLSTATTIANĂ DIN EUROPA

La o distanţă de 28 km de Arad s-au făcut descoperiri arheologice destul de importante atât pentru România cât şi pentru Europa de sud-est. Orașul SÂNTANA (jud. Arad – Crișana), aflat în „Câmpia Tisei” este format din localitățile componente: Sântana a fost înființată pe domeniul așezării mai vechi COMLĂUȘ, care este amintită prima oara în listele de zeciuială papală din anul 1334 –1335, făcând parte din arhidiaconatul catolic Pâncota. În anul 1566 Comlăușul a fost pustiit de turci împreună cu tot comitatul Zărand. 


Imperiul Habsburgic a COLONIZAT aici șvabi, la sud-est de Comlăuș fiind înființat astfel satul Sfânta Ana, actualul oraș Sântana. În Strada Micșunelelor, la nr. 29 din Comlăuș, a existat casa lui Constantin Popovici, membru al delegației de 300 români care a prezentat în 1892 Memorandumul. Tot el l-a găzduit la 25 ianuarie 1897 pe Badea Cârțan, care și-a dedicat viața răspândirii în Transilvania a publicațiilor din România. În perioada interbelică a fost reședința plășii Sântana, în cadrul județului Arad (interbelic).

Aici întâlnim „CETATEA VECHE DE PĂMÂNT” de la Sântana, cea care are vechimea cetăţii TROIA (Ilion; astăzi Hisarlâc – în Turcia), din care considerente este considerată Troia românească (Troia a fost construita de Străbunii noștri, Geţii – n. r. Carmen Pankau). De curând, această importantă așezare din prima parte a epocii fierului își dezvăluie secretele cu ajutorul unei investigații bazate pe câmpul magnetic al vestigiilor. Astfel, arheologii români și germani au făcut o cercetare magnetometrică la această cetate hallstattiană de la Sântana, care a permis identificarea unor noi structuri preistorice. Deși cetatea este cunoscută de aproape o jumătate de veac, ea ascunde în continuare multe secrete. Cetatea de pământ hallstattiană se află la patru kilometri de orașul Sântana (de la Sfânta Ana, în religia creștină aceasta apare ca Mama Fecioarei Maria și bunica lui Iisus Hristos; cu înțeles de „Cea Bătrână” – Bunica), iar suprafața fortificației, de forma aproximativ ovală, se știa că depășește 78 hectare, ca întindere.

Este vorba de una dintre cele mai mari așezări fortificate din ÎNTREAGA PREISTORIE. Cercetările au stabilit, mai întâi, existența unei necropole care aparține primei părți a epocii cuprului (aramei), fiind vorba de cultura numită Tiszapolgar (circa 4.000 î.Hr.; acum 6.000 de ani). Apoi, există o așezare care datează de la sfârșitul epocii bronzului, adică de la circa 1200 î.Hr., și o fortificație ridicată la începutul primei epoci a fierului, ridicată de GEŢI.

„Cercetarea magnetometrică de la Sântana a permis identificarea unor structuri preistorice, cum ar fi primele două valuri, șanțuri și palisade – structura defensivă a fortificației –, un drum situat în interiorul fortificației și numeroase construcții din lemn”, a declarat Victor Sava, arheolog la Complexul Muzeal Arad. Fortificaţia de pământ de la Sântana, cunoscută sub numele de „CETATEA VECHE”, intră pentru prima dată în atenţia autorităţilor austriece la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia întocmirii primei ridicări topografice militare a regiunii. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, numeroşi cărturari locali amintesc în operele lor acest sit, toţi fiind fascinaţi de dimensiunea impresionantă a acestuia. Prima descriere mai amplă a acestui monument arheologic, însoţită de consideraţii istorice, este oferită în 1882 de istoriograful Sándor Márki, care atribuie fortificaţia avarilor.

Descoperirile realizate la Sântana indică faptul că TROIA era foarte mică faţă de cetatea de la Sântana. „Troia avea o suprafaţă de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puţin de 89 de hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana, construcţiile au fost realizate din lut şi lemn, semn că civilizaţia era mai dezvoltată şi se adapta la materialele de construcţie de care dispunea. Cetatea de la Sântana a fost împrejmuită cu şanţuri de apărare adânci de peste patru metri, dar şi cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari şi impunătoare cetăţi din Europa”, a explicat Florin Gogâltan.

Confirmarea importanţei oferite în epocă „Cetăţii Vechi” are loc în primăvara anului 1888, când lucrătorii ce amenajau terasamentul căii ferate Arad-Oradea (care trece chiar prin mijlocul sitului), scot la lumină un tezaur compus din 11 de piese din aur. Dacă sunt cele din fotografie, este vorba despre posibile diademe din frunze de laur. În Camera Tezaurului de la Muzeul de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca se află și diademele de aur cu frunze de laur descoperite la Sărmășag. Declinate temporal ca aparținătoare de jumătatea mileniului II î.Hr. (anii 1600-1300 î.Hr – Epoca bronzului), cele două diademe de aur sunt lucrate dintr-o bară cu profil rotund, având la fiecare capăt câte două frunze lanceolate de laur (total patru frunze de laur). Diademele de la Sarmășag (județul Sălaj) au fost descoperite în anul 1900. Unele informații menționează patru asemenea diademe și alte trei mici artefacte din aur.

În prezent se poate vorbi doar de două diademe. Acestea seamănă izbitor cu cele descoperite la Sântana. De remarcat faptul că de la Márki şi până la mijlocul secolului al XX-lea nici un alt specialist nu s-a mai ocupat în mod serios de fortificaţia de la Sântana. Curentul istoriografic ce atribuia fortificaţia epocii avare avea să se schimbe în urma unei cercetări de teren efectuate de către arheologii arădeni E. Dörner şi M. Rusu în primăvara anului 1952. Aceştia au descoperit la suprafaţa fortificaţiei artefacte datate în epoca bronzului. Ca urmare a noilor interpretări cronologice asupra fortificaţiei de pământ, în vara anului 1963 un colectiv de arheologi format din M. Rusu, E. Dörner şi I. Ordentlich şi-a propus o amplă sondare a sitului. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost că pentru prima dată specialiştii ajung la concluzia certă că fortificaţia a fost construită la sfârşitul epocii bronzului, deci undeva între anii 1.500 şi 1.000 î.Hr..

Intenţia de a relua cercetările la „Cetatea Veche” a început să se concretizeze pe parcursul anului 2008, când au fost desfăşurate o serie de prospecţiuni. Noua echipă de cercetare, formată din mai mulţi specialişti, avea să dezvelească pe parcursul anului 2009 o porţiune din sistemul de apărare al fortificaţiei. Cele două obiective principale ale noilor săpături arheologice au fost datarea exactă a întregului sit şi identificarea modalităţii de construcţie a fortificaţiei din pământ.

Dacă datarea în intervalul cronologic 1.400-1.200 î.Hr. a sistemului de apărare nu a reprezentat o surpriză, stabilirea exactă a modalităţii de ridicare a valului de pământ şi a dimensiunilor acestuia este adevăratul câştig al cercetărilor arheologice. Astfel, în urma acestor cercetări, dar şi a altora desfăşurate până în 2015, se poate preciza că întreaga fortificaţie ocupă 81,2 hectare (812.000 m2). De asemenea, trebuie precizat că sistemul defensiv este format dintr-un şanţ de apărare cu o deschidere de 10 m şi o adâncime de aproape 3 m, dar şi dintr-un val construit din pământ bătut, lemn şi piatră, ce a păstrat o lăţime de 27 m şi o înălţime de 2,5 m. Pe coama valului, unde specialiștii se aşteptau să găsească palisada de lemn fără de care valul nu ar fi avut rolul funcţional pentru care a fost ridicat, aceștia au avut surpriza să descopere un zid din lut; acesta s-a mai păstrat pe o înălţime de circa 40 cm şi o grosime de aproximativ 80 cm. Atât cercetările vechi cât şi cele recente confirmă ipoteza conform căreia „Cetatea Veche” de la Sântana a reprezentat un IMPORTANT CENTRU DE PUTERE al finalului epocii bronzului. Această afirmaţie se sprijină pe dimensiunile impresionante ale fortificaţiei, pe numărul mare de obiecte de prestigiu confecţionate din aur şi din bronz descoperite în interiorul fortificaţiei şi, nu în ultimul rând, pe sistemul elaborat de construcţie al fortificaţiei.

Lumea din care fac parte cei care au ridicat această monumentală fortificaţie începe să se dezvăluie treptat ca fiind una complexă, în care prestigiul şi puterea anumitor personaje par să domine piesajul societăţii. Rolul pe care „Cetatea Veche” l-a avut în acest sistem social pare a fi unul important, iar prosperitatea de care s-au bucurat locuitorii fortificaţiei nu este întâlnită în multe comunităţi contemporane din regiunea intracarpatică. Unul dintre cele mai importante vestigii descoperite pe acest teritoriu a fost un SCHELET UMAN ce este vechi de 5.500 de ani.
Iată cum constatăm că pământul pe care călcăm şi alergăm zi de zi mişună de vestigii arheologice care arată că şi acum 3.000-5.000 de ani în urmă acelaşi lucru făceau şi strămoşii noştri, ce nu erau cu nimic mai prejos ca noi.

„Troia românească” de la Sântana este unică în Europa ca suprafață, dovedind încă o dată că VATRA VECHII EUROPE A FOST AICI în arealul Carpaților și al cursului înspumat al Dunării.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau







CARMEN PANKAU - GEŢIA MAGNIFICA, File dintr-o istorie interzisă… la 11:17

https://carmenpankau.blogspot.com/2020/03/cetatea-veche-de-la-santana-jud-arad.html?spref=fb&m=1

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Secretul zeiţei Bendis, artefactul ciudat găsit în cetatea Piatra Roşie. Ce rol avea obiectul preţios al strămoşilor noştri

PUBLICAT DE DANIEL GUŢĂ PE 16.06.2017

     

În primii ani după cel De-al Doilea Război Mondial, arheologii au descoperit în cetatea antică Piatra Roşie, din Munţii Orăştiei, mai multe obiecte preţioase pentru istoria românilor, printre ele aflându-se şi o mască de bronz, care o întruchipa pe zeiţa Bendis. Artefactul oferă dovezi pentru spiritualitatea strămoşilor noştri.
Cetatea antică Piatra Roşie a fost cercetată în amănunt de arheologi la sfârşitul anilor 1940, iar printre artefactele descoperite s-a numărat şi o piesă rară, care i-a făcut pe specialişti să reconsidere viaţa spirituală a dacilor. Obiectul sub forma unui bust de bronz al unei divinităţi feminine, a fost descoperit de Constantin Daicoviciu în timpul campaniei de săpături din anul 1949, iar de-a lungul timpului i-au fost date numeroase semnificaţii.
„Bustul e turnat având înfăţişarea unei măşti, spatele fiind deschis şi gol. Braţul drept, ridicat şi el, este rupt. Din braţul stâng îndoit dela cot în sus s-a rupt mâna. Locul ochilor, sub nişte arcade adânci, este indicat cu două găuri rotunde în care s-au aşezat, desigur, ochii de sticlă sau de pastă colorată. Între cei doi sâni proemeinenţi, pe marginea inferioară a bustului, este o toartă pentru fixarea obiectului pe un perete sau pe lemn. La fel, două tortiţe mai mici (una e ruptă), sunt de o parte şi de cealaltă a capului. Partea de jos a pieptului şi sânii (şi braţele) sunt acoperite de un fel de cămaşă (tunică) cu deschizătura largă şi cu o bordură (tivitură) groasă. Pe cap, femeia poartă un văI (acoperământ) legat în cruci, ce se desparte prin două brazde-cărări destul de adânci. Marginile acoperământuluî, paralel cu brazdele, au două linii adâncite. Deasupra frunţii se află un acoperământ în formă de triunghi, de asemenea cu linii adâncite pe cele trei margini”, îl descria renumitul arheolog.
Masca de bronz a stârnit fascinaţia pasionaţilor de istorie, iar arheologii au asociat-o cu reprezentarea zeiţei Bendis, care ar fi fost venerată de daci, ca protectoare a vetrei şi a focului asemănătoare. „Descoperirile arheologice vin să be arate că la  geto-daci a existat cu siguranţă un cult al vetrei, fără să se poată preciza dacă este vorba despre cinstirea unei zeiţe ori a unor protectori ai casei şi animalelor. Diana romană la noi ar fi reprezentat-o Artemis – Bendis tracică, despre care ne vorbeşte Herodot, spunând că femeile din Tracia şi din Peonia, când jertfesc zeiţei Artemis – Regina, îndeplinesc ritualuri folosind întotdeauna paie de grâu“, afirma istoricul Ion Horaţiu Crişan.
Zeiţa protectoare
Artefactul antic de factură dacică sau celtică a fost, potrivit specialiştilor, opera unor meşteri locali sau care lucrau după tradiţia locală. „Redarea figurii feminine se încadrează, în orice caz, în acea tendinţă de a reda naturaluIui, dar cu acea trăsătură tipică a civilizaţiei La Tene pentru expresia de mască şi de canon a feţei umane. Ea este, fără îndoială, o preţioasă îmbogăţi re a cunoştinţelor noastre despre arta şi religia dacilor din epoca ce precede nemijlocit cucerirea romană. Datarea ei cade mai curând în secolul I din era noastră, decât în acela anterior acestei ere”, informa Daicoviciu.
Aşezarea dacică Piatra Roşie se află în Munţii Orăştiei, pe o culme de pe Valea Luncanilor. Potrivit unor istorici, cetatea misterioasă a fost construită în vremea regelui Burebista. Fortăreaţa a dominat Platoul Luncanilor timp de un secol şi jumătate, fiind distrusă apoi de legiunile romane, în drumul lor spre Sarmizegetusa Regia. După ce a fost nimicită, ruinele ei au rămas peste veacuri, fără ca nimeni să le mai reclădească vreodată. Potrivit istoricilor, Piatra Roşie avea două incinte fortificate, ridicate în perioade diferite şi întinse pe o suprafaţă de 1,2 hectare. În Piatra Roşie au fost descoperite mai multe scuturi de fier antice, bogat împodobite cu reprezentări ale unor animale mitologice. Unele dintre aceste piese au ajuns pe piaţa neagră a antichităţilor, iar statul român a făcut eforturi mari pentru a le recupera.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Semnal de alarmă pentru cetăţile dacice părăsite. Ministrul Culturii: "Situaţia lor este una dintre cele mai îngrijorătoare"
Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a precizat că terenurile pe care se află unele dintre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei vor fi scoase definitiv din fondul forestier, astfel încât monumentele UNESCO să poată fi administrate corespunzător. „Situaţia cetăţilor dacice este îngrijorătoare”, a afirmat ministrul într-un răspuns la apelul lansat de istoricul Ioan Piso faţă de soarta unora dintre aşezările dacice.
VIDEO Totul despre matriţa antică din Sarmizegetusa Regia: cum au ajuns grifonii şi tigrii în capitala Regatului Dac
O matriţă antică de bijutier, veche de peste 2.000 de ani, a devenit cea mai valoroasă piesă expusă la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic.
Fabuloasa comoară a regelui Decebal, ascunsă în apele Sargeţiei. Cât adevăr este în povestea descoperirii ei
Comorile ascunse de regele Decebal, înainte ca romanii să fi pus stăpânire peste cetăţile sale, au stârnit fascinaţia istoricilor. Cele mai importante relatări despre desoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor provin din urmă cu aproape cinci secole. Se spune că atunci un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Stre.
Enigmele scuturilor dacice din Piatra Roşie: ce reprezintă comorile preţioase decorate cu imaginile unor fiinţe sacre
Cele mai preţioase comori arheologice descoperite în cetatea dacică Piatra Roşie din Munţii Orăştiei sunt o serie de scuturi antice, bogat împodobite cu reprezentări ale unor animale mitologice. Unele dintre aceste piese au ajuns pe piaţa neagră a antichităţilor, iar statul român a făcut eforturi mari pentru a le recupera.


https://adevarul-ro.cdn.ampproject.org/v/s/adevarul.ro/locale/hunedoara/secretul-zeitei-bendis-artefactul-ciudat-gasit-cetatea-piatra-rosie-rol-obiectul-pretios-stramosilor-nostri-1_59428f2a5ab6550cb82b78d8/index.amphtml?amp_js_v=a3&_gsa=1&usqp=mq331AQFKAGwASA%3D#aoh=15857908314040&referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.com&_tf=De%20pe%20%251%24s&share=https%3A%2F%2Fadevarul.ro%2Flocale%2Fhunedoara%2Fsecretul-zeitei-bendis-artefactul-ciudat-gasit-cetatea-piatra-rosie-rol-obiectul-pretios-stramosilor-nostri-1_59428f2a5ab6550cb82b78d8%2Findex.html


fiber_newStiri

Se instituie măsuri de prohibiție pentru pescuitul în scop comercial, recreativ/sportiv și familial al oricăror specii de pești, crustacee, moluște și alte viețuitoare acvatice vii în habitatele piscicole naturale, pe o durată de 60 de zile, în perioada 4 aprilie-2 iunie inclusiv, iar în apele care constituie frontieră de stat, pe o durată de 45 de zile, în perioada 19 aprilie-2 iunie inclusiv ... [...]

fiber_newStiri

Permisele de pescuit recreativ pentru anul 2020, emise de ANPA, se pot obtine online prin intermediul aplicatiei informatice disponibile la adresa... [...]