Pestele a constituit un aliment frecvent consumat de localnicii de pe
malurile Dunarii. La Fetesti, ca peste tot pe unde curge Dunarea, pe
bratul Borcea, pescuitul era ceva obisnuit. Specialistii erau lipovenii.
Si acestia la randul lor erau de mai multe feluri. Astfel, activitatea
curenta in pescuit o executau lipovenii tineri, in putere. In situatii
speciale, la vanat peste mare, periculos, se aduna un fel de consiliu
al batranilor, iar pescuitul era facut, in mod deosebit de cei batrani.
Atunci, in astfel de cazuri, nu era vorba de muschi ci de dibacie. Lupta
dintre om si animalul din apa nu depindea de scule sau forta fizica,
ci de experienta de o viata a celor batrani. O astfel de intamplare
am trait si eu acolo, pe malul Borcea. Tot batranii lipoveni, dupa semne
numai de ei stiute, dirijau pescuitul, azi la stiuca la Ovidiu, maine
la peste marunt la Rami, sau la cega si nisetru pe Borcea.
Dupa ce faceau lopovenii se luau
si satenii, care erau, mai degraba, agricultori de cat pescari. Bunicul,
prieten cu multi lipoveni, a vorbit cu unchiul Codin sa plece la stiuca,
pe lacurile de langa Ovidiu, la piciorul podului.
Noi aflaseram si cu lacrimi in
ochi ne rugam sa ne ia la pescuit. Unchiul Codin nu vroia sub nici un
fel sa auda de aceasta complicatie. La pescuit de stiuca, nu se glumea
si nu trebuiau sa fie de fata copiii. Oricum, caruta si caii erau ai
bunicului si prezenta noastra la doua noaptea, in paie nu a fost un
motiv de discutii. Nea Codin, sau cum il alinta tanti Maria, Codinica,
s-a consolat. El o tinea pe a lui, se invoise de la depoul Fetesti,
pentru stiuca, pentru carne, nu sa se plimbe prin balta.
A trebuit sa ne retragem langa
oblon, sub paie, deoarece in caruta erau aduse niste cosuri fara fund
numite hodoroabe. Caruta a pornit in forta, trecand cu zgomot peste
podisca de la poarta, pana la mal, caii alergand la trap, in speranta
ca se vor trezi din somn. Acolo, ne astepta podul. Trecerea peste apa,
in balta, era o treba oficiala, in raspunderea primariei. Pe Borcea
functionau doua poduri facute fiecare din cate doua barci mari, peste
care s-au pus dulapi. Tot timpul cand satenii ziceau scandurilor groase
„dulapi", eu ma uitam dupa dulapuri sau sifoniere, cu greu
am priceput asociera numelui cu scanduira groasa. Podul era tras de
o salupa, iar carmaciul dirija ambarcatiunea cu o carma mare din lemn,
greu de manevrat.
La mal ne astepta un alt gospodar,
pe nume Iorga, prieten cu bunicul, si mecanicul salupei care trecea
podul peste apa. Caii au dus carutele pe centrul podului, dupa care
bunicul, Iorga si Codin, s-au pus sa traga o tigare. A trage o tigare
nu era lucru simplu, mai ales ca, podul o luase din loc. Va spun cum
se trage o tigare, ca am vazut la bunicul meu, de nenumarate ori. Tacticos
scotea de la brau un petec de carpa alba, curata, pe care o intindea
cu grija pe capra carutei, scandura pe care statea sa conduca caii.
De la chimir lua un amnar, o cremene, o cutie de tutun. Se mangaia pe
mustati, iar cu un deget de la amana dreapta le arcuia peste gura. Scotea
tacticos foita din tabachere, o intindea tacticos cu degetele de la
mana stanga, o plia pe degetele butucanoase cu bataturi de la coasa
si sapa. Cand foita prindea forma dorita, cu trei degete scotea tutunul
proaspat, cam cat trebuia pentru o tigare, nu mai mult, si-l intindea
cu grije, uniform, pe lungimea foitei. Cu doua degete forma tigarea,
ruland foita peste tutun iar la sfarsit lingea marginea foitei si lipea
tigarea. Se uita lung la ea, o batea multumit pe carpa de pe marginea
carutei. Tigarea era gata.