Pusa in marginea buzei, tinuta bine cu limba, bunicul se apleca spre
amnar. Cu miscari dibace, lovea cu amnarul cremenea, iar scanteile se
lipeau de foita, dand foc tutunului. Cand tragea din tigare si scotea
fumul pe nas, il usturau ochii, dar tacea din gura.
Noi, in paie, inveliti cu un
pres facut din carpe, motaiam in caruta, leganati domol de valuri mici,
dar fericiti ca auzeam motorul salupei, semn ca nu se puteau razgandi,
sa ne trimita inapoi la bunica.
La mal, in balta, caii s-au opintit
sa scoata carutele la mal, peste podul moale, facut din balegar de cal,
paie si pamant galben. Bunicul si unchiul Codin s-au urcat pe capra,
in fata si au plecat spre lacuri. Kilometri in sir am mers pe malul
Borcei, catre pod. Mersul era lin, pe drum de pamant neravasit, asa
ca noi, cei doi baieti, ne uitam fericiti la cerul senin, de pe care
stelele disparau una cate una, iar rasaritul de soare era iminent. Nimeni
nu scotea o vorba, de unde noi cei mici ne-am dat seama de importanta
cu care trebuia sa tratezi acest moment. Urma sa ma conving, ca nu era
vorba de o gluma, ci de ceva deosebit de serios.
Caii cand oboseau o luau la pas,
caruta mergea lin si nu ne mai zdruncina, nu ne mai zapacea matele goale.
Nimeni nu vorbea de mancare, nimeni nu dorea ce aveam noi in traista,
puse cu grije de bunica, un lapte batut, rece, o bucata de mamaliga,
o ceapa si ciorba rece de fasole. Pe vremea aceea, nu se stia de cafea
naturala cu sau fara cofeina sau de instrumente sofisticate de pescuit.
In schimb, cel putin din ce stiu si am vazut eu, acolo, in balta, era
peste nu gluma. Atunci nu era nevoie de mulinete, de fire speciale,
de ace mestesugite care sa apuce pestele din zbor, de scaune speciale
pentru grasi sau slabi, de masini de teren cu aer conditionat, de corturi
si paturi cu saltele gonflabile, de pompe electrice, de conserve sau
bauturi alcoolice.
Nu stiu cand am cotit la Ovidiu
la dreapta, de la halta unde cursele se opreau ca sa coboare muncitorii
de la CFR. La un moment dat, obloanele s-au dat la o parte, cosurile
din nuiele au fost scoase din caruta, iar noi, tepeni de frig, in picioarele
goale, am coborat incet. Ne intepau calcaile de frig. Cei doi pescari,
cu fetele aspre, nu ne mai bagau in seama. Nu mai eram Mielu si Gicutu,
parca nu existam in jurul lor, la buza lacului.
Au pus hodoroabele pe mal, s-au
dezbracat in izmene. Pe atunci se purtau izmene lungi si vara. Au suflecat
izmenele peste genunchi, si au fumat cate o tigare, inainte de pescuit.
Caii, obisnuiti cu aceste actiuni si cu locurile unde pescuia bunicul,
fara piedica si nelegati, pasteau linistiti verdeata din balta, iarba
grasa, proaspata, plina de roua. Din cand in cand sforaiau fericiti
ca nu aveau hamuri si nici capestre, erau liberi.
Primul a intrat unchiul Codin,
bolborosind ceva legat de apa rece. Mergea incet, printre buruiene si
lastarisuri, dadea la o parte serpii amortiti de frig. Hodorobul era
tinut sus deasupra capului. Noi copiii nu aveam voie in apa, si, de
data asta am fost cuminti. Ce facea unchiul cu hodorobul? Dar bunicul
meu, ce facea cu cosul fara fund? Fiecare in alta directie mergeau incet.
Au lasat hodorobul in apa, pe langa tufe si s-au uitat unul la altul.
Au bagat mana in hodorob si minune! In hodorob era peste, peste mare.
Scoteau pestele cu mana, numai stiuca mare. Nu luau stiuca mica, o lasau
acolo. Stiucile erau aruncate pe mal, zburau pe langa noi, era ceva
de neimaginat. Pe mal, acest peste fioros, se misca, musca aerul agresiv.
Si el fusese „trezit" din somn, de mana puternica a taranului
care cauta de mincare pentru toata iarna, pentru toata familia.