Pescuitul a durat doua ore. S-a apreciat timpul dupa soare, ei nu aveau
ceasuri. Au iesit din apa, multumiti, fericiti de recolta. Noi, nici
nu existam. Au pus obloanele la locul lor si au aruncat repede, repede,
pestele mare si greu in caruta. Caruta s-a umplut in cateva minute cu
pestele prins cu mana! De aici, contra cronometru, se va alerga catre
podul mobil, sa se ajunga cat mai repede posibil, acasa. Acum era lupta
cu timpul si soarele arzator. Caruta nu era izoterma. Peste gramada
de peste au aruncat un strat gros de verdeata. Sub acest covor verde,
colcaiau stiuci de 3 pana la 5 kilograme. Stiucile mureau mai incet,
erau puternice. Noi, ca prostii, ne-am asezat pe osie, la coada carutii,
fara sa stim cit e de incomod. Oricum nu aveam loc in caruta, iar pe
capra, in fata, stateau pescarii grabiti, care conduceau caii si fumau.
Nu, pescuitul nu se sfarsise, mai erau multe de facut.
Cind caii oboseau si o luau cu
acordul bunicului la pas, noi copiii mergeam pe jos. Nimeni nu ne dadea
atentie. Acum problema era timpul, soarele, caldura si caii care trebuia
sa ne duca repede acasa.
Aranjat din timp, podul plutitor
ne astepta la mal. Nu aveau ceasuri. Pescarii se luau dupa semne de
ei stiute dar erau punctuali. Respectau programul fara a avea senzatia
ca erau preocupati de punctualitate. Carutele pline de peste, ca erau
doua, au fost urcate pe pod, cu greu, impinse de pescari. Pestele misuna
pe sub iarba inca rece, parca viemuiau. Asta vrea si bunicul. Salupa
condusa cu dibacie de nea Marin, pe cursul apei, a ajuns repede, mai
repede ca de obicei, la mal, unde a fost trasa si prinsa la par. Am
coborat dupa pod in graba, caii au luat-o la trap, pescarii si podarul
fluierau din degete ca o desclestare fizica si psihica, bunicul radea
fericit, unchiul Codin, un om morocanos din fire, zimbea multumit. Noi,
morti de frig si nemancati, alergam sa ne dezmortim, fericiti ca ajungem
acasa la bunica, unde ne astepta laptele cu colarezi si painea calda
facuta la cuptor.
Acasa, erau prezente toate femeile
din neam, cu pistelca in fata, cu cutitele ascutite. Ele se uitau la
bunicul, in ochii lui, sa priceapa cum a fost recolta, dupa cum zambea
mosul, dupa cum alergau caii, dupa cum suna caruta plina. Noi nici nu
existam pentru ele, in acele momente.
Caruta a fost bagata in curte
cu grije peste podetul care gemea sub greutate, trasa langa prispa.
Tot bunicul a deshamat caii, care fericiti au plecat catre grajd unde
ii astepta traista cu ovaz si lucerna, mancarea de lux, la Fetesti sat.
Pestele era scos pe tacute, de
sub iarba groasa care tinea de frig, era taiat de viu pe burta, matele
erau scoase cu o miscare dibace a cutitului, cu cutitul intors pe dos
se cresta pestele prin carne, un pumn de sare era presarata din belsug
si pestele asa taiat si sarat era atirnat pe culme, la uscat.
Acesta era momentul final al
„procesului tehnologic", carnea de stiuca crestata, sarata
pe culme la uscat. Acum soarele era dorit, fierbinte, sa usuce carnea.
Ca din senin, pe tacute, o femeie trecea cu o matura din craci de salcie
verde, printre culmile de peste si inlatura mustele infometate.
Culmea se umplea de stiuci, in
timp ce vecinele, fara jena, cascau gura la recolta si se alegeau si
ele cu cate una netaiata, sa faca ciorba si sa friga seara pe jar, de
pofta.
Toata curtea se umplea de peste
si soarele usca de zor la carne. Matele, dupa ce se saturasera pisicile
si cainii, erau date la porci. Cand carnea era uscata, uscata cu adevarat,
se putea manca cruda. De multe ori vedeai pe ulita pe cate unul care
musca din carnea uscata, sarata si gustoasa. Carnea uscata, care devenise
acum un aliment de baza pentru iarna, era depozitata cu grija, in camara,
tot pe culme. Iarna, la gura sobei, din carnea de stiuca uscata, se
facea ciorba si saramura cu ardei iute. Vinul se scotea din butoaiele
din lemn, cu cana de pamant. Bunicul, ca toti satenii, niciodata nu
a reusit sa conserve vinul pana la Paste; dadea in floare. Ei stiau
ca vinul trebuie sa fie baut pana la Boboteaza, ca da in otet.
Patrascu I.V.