M-am nascut in 1976 in Cluj Napoca,
dar mare parte din copilarie am petrecut-o intr-un sat de la poalele
muntilor Vladeasa, aproape de orasul Huedin, la 60 km de Cluj. De la
barajul Belis se formeaza o vale pe nume Calata, care, dupa ce trece
prin mai multe sate, ajunge si in satul in care am copilarit: Morlaca.
Un sat destul de rupt de civilizatie, inconjurat de paduri si dealuri,
dar extrem de frumos.
Casa bunicilor mei, impreuna
cu terenul mare de langa ea este asezata in mijlocul satului, iar valea
de care va povesteam trece chiar prin livada de pruni si meri de langa
casa. Practic, puntea de peste vale se afla pe terenul bunicilor. Tot
satul este brazdat de parauri si paraiase (la fiecare 100m) ce se varsa
in aceasta vale. Chiar si sistemul de alimentare cu apa potabila provine
de la un izvor aflat in mijlocul satului.
Fundul vaii este format in mare
parte din pietris, dar in unele locuri si namol (pe portiuni destul
de largi). Inainte de intrarea in sat, valea a format un loc mlastinos,
cu multe coate si stuf, o mica DELTA. Adancimea apei este in general
de 50 cm-1m, dar in unele locuri abia se taraste printre pietre sau
chiar ajunge la 2-3 m. In timp, adancimea apei a tot scazut, malurile
s-au ingustat, dar pe vremea aceea valea era destul de larga (aprox.
10-20m). In anotimpul ploios, adancimea creste cam cu 1m, iar iarna,
cand gheata iti permite, se vede fundul apei clar, clar, chiar si la
2-3 m. Apa este in general destul de rece, dar vara poate fi foarte
calda, din fericire, fara riscul lipsei de oxigen, datorita repezisurilor
si obstacolelor. Tot cursul vaii este protejat pe laturi de copaci,
in special salcii care isi lasa crengile pana pe fundul apei si radacinile
bine infipte in mal formeaza un zid impotriva eroziunii, dar si ascunzatori
pentru regele clean. O vale salbatica, parca neatinsa de mana distrugatoarei
civilizatii, dar care acum sufera mult din cauza gunoaielor, detergentilor
si din cauza lipsei de protectie, in special, din partea autoritatilor.
Sa ma intorc la acele vremuri:
eram copil si marea atractie de pe acele vremuri era intalnirea cu toti
ceilalti ca mine, in mare parte pentru eschivarea de la muncile agricole,
dar in special pentru partide de pescuit de neuitat. Pesti erau atunci
cu duiumul si veneau pescari batrani din toata tara. Noi ii urmaream
si le furam din meserie. Nu aveam undite, nylon, mulinete, plute sau
carlige. Batul era din lemn de alun, pe care, ori legam de varf ata,
ori faceam inele de sarma si ata o infasuram pe doua cuie batute la
baza batului. Plutele ni le faceam din panusi de porumb (cucuruz), plumbul
era un surub de la vreo caruta sau pietre, iar carligul era un ac de
gamalie indoit cu maiestrie. Cateodata aveam norocul sa mai prindem
un pescar, care, in schimbul unei guri de palinca (tuica), ne dadea
cate un carlig ruginit si un inaintas (forfac) de nylon. Mergeam tiptil
la locurile de pescuit, si intinsi pe burta sa nu ne vada pestii, pescuiam
cu rame, viermi, cosasi, greieri, scorobeti, chiar si slanina, carne,
prune, de fapt tot ce ne cadea pe mana. In mare parte prindeam porcusori
(un fel de guvid de apa dulce) care nu crestea mai mare de o palma de
copil si pe care ii prajeam ca si hamsiile de pe litoral. Dar si multi
poduti (asa se chema pe vremea aceea scobarul, care urca din aval, dar
nu erau mai mari decat palma decat rareori. Mai prindeam mrene, care
ajungeau cateodata la dimensiuni destul de mari, cam cat cotul (asta
era unitatea de masura a pestilor mari: cotul). Mai spuneam noi ca am
prins unul cat piciorul, dar l-am mancat deja cu tot cu cap. Si, nu
cel din urma, CLEANUL. La pluta se prindeau puzderie, dar de dimensiuni
mici, unii ii tineam, altii ii aruncam inapoi. Cei medii erau tot cam
cat palma. Uneori, spre seara, mai prindeam cate unul cat cotul!!, chinuiti
cu lanterne sau la lumina stalpilor din apropiere.
Alt stil de pescuit era cel
de noapte, cu fir gros legat de copaci si momeala mormoloci sau broaste,
la care, dimineata, ori aveam firul rupt, ori aveam clean mai mare decat
cotul. Pentru asta imi cer scuze si imi pare rau!! Dar era totusi o
bucurie, dupa ce urmaream zi si noapte sa prindem ceva. Si nu era nimeni
sa ne invete ca ce facem e rau. N-am vazut in viata mea vreun padurar
prin acele locuri!!!! Un alt stil de pescuit era cu un fel de minciog
facut din plasa de sarma, dar trebuia sa ne adunam vreo 7-8 insi: 2
tineau minciogul, restul faceau zarva prin apa, pe la radacini. Se tineau
doar pestii mari, fara exceptie. La fel, imi pare rau!!