Mai aveam cate o bucurie cateodata,
care acum stoarce din mine milioane de lacrimi, si anume, cand in amonte
(in sat sau in alt sat) se gasea cate un nemernic care arunca chimicale
in apa, care ametea pestii, pe unii ii omora, si atunci tot satul iesea
la cules de pesti. Se mai practica si curentul. Pe unii i-a luat Dumnezeu
chiar de la pescuit, si bine a facut!! Am lasat la urma cel mai drag
stil de pescuit, pentru ca de aici pornesc toate amintirile mele si
ofurile copilariei. Cand mergeam la pluta sau altfel, puteam sa mergem
mai multi, si ne si distram. Dar marea distractie si fericire era pescuitul
"la suprafata", adica fara plumb sau pluta, cu undite subtiri
si elastice, tot din alun, sau bambus (care erau scumpe). Aici trebuia
sa mergem singuri, sau maxim 2 si era nevoie sa umblam km intregi, faceam
si 10 km intr-o zi. Fara sa socotesc cat umblam prin iarba sa prindem
nenorocitii aia de cosasi, care parca erau MIG-uri. Vai, Doamne, cat
m-am mai intepat si taiat prin iarba si apa, de ajungeam acasa cu bietele
picioare ferfenita. Si asta nu-i tot!! Nu eram Rex Hunt sa si stim ce
facem. Noi ne ascundeam in copacii de pe marginea apei, dupa o lupta
crancena cu crengile care pareau asa ascutite, apoi asteptam minute
in sir sa se adune iar pestii, si cum pentru cosasi ne luptam din greu,
trebuia sa momim cu frunze, pufarin si chiar scuipam in apa sa atragem
pestii. Ooooooo, si sa vedeti ce obraznici erau clenii: puneam un cosas
proaspat, viu, ales cu grija din cutia de chibrituri sau de medicamente,
camuflam carligul cat puteam de bine, dar domnul CLEAN-nimic!! Se apropia,
se uita, apoi parca se uita la noi spunand: fraiere!! Si tremuram fratilor
undita de ziceai ca e cutremur-si tot nimic. Lasam cosasul sa pluteasca
(de multe ori al tineam la uscat putin sa pluteasca, sau suflam de zor
pe el)- si tot nimic. Apoi, suparati pe zecile de cleni adunati la locul
cu pricina, schimbam iar cosasul, si pe cel folosit al aruncam in apa.
Sa vezi atunci tragedie: toti clenii sareau pe el si rupeau cate o bucatica,
parca in ciuda. Si uite asa trecea toata ziua, dar cateodata mai era
cate un clean flamand ce inghitea cosasul nostru si nu plecam acasa
cu mana goala. De fapt niciodata nu plecam cu mana goala, dar dupa lupta
nebuna cu cosasii, apa, copacii, pestii, 10-15 cleni cat palma ni se
parea bataie de joc.
Pestii prinsi, saracii, ii puneam
pe o creanga in forma de y, introducand un crac prin branhii, si asa
ii tineam in apa sau ii transportam. Cu timpul ne-am mai perfectionat
tehnicile si instrumentele (furam fir de matase alba de la bunica, iar
acesta lua culoarea apei cu timpul, pileam carligele sau acele cu pila
etc) si ne intorceam cu pesti mai mari si mai multi. Era o fericire
pe care nu o poti descrie in cuvinte.
Apoi au venit anii de liceu,
cand am rarit mersul la tara, din diferite cauze, dar cauza principala
era frica de mersul la camp, la sapa, coasa sau la fan. Odata cu facultatea,
chiar n-am mai mers deloc. Apoi a urmat tragedia: apa infectata cu tot
felul de solutii, curentata si batjocorita, nu mai putea ascunde pestii
de altadata. Acestia aveau dimensiuni minuscule, iar cei ce reuseau
sa depaseasca o anumita dimensiune erau asa de speriosi ca aveam impresia
ca mananca nisip ca nu cumva sa cada prada nemernicilor ce nu vedeau
pescuitul asa cum il vedeam noi in nemernicia noastra (chiar daca pescuiam
si neortodox, nu am folosit curent sau solutii chimice). A trecut si
perioada in care braconierii din sat aveau ce sa braconeze, chiar majoritatea
au ajuns dupa gratii din diverse motive, sau au murit, ori mancand pestii
otraviti, ori curentati. Vestea ca nu mai este peste s-a raspandit si
lucrurile s-au linistit. Scobarii nu mai urcau pe vale in sus din cauza
poluarii, mrenele disparusera, au ramas doar niste cleni viteji si porcusorii
de care v-am povestit, probabil hrana principala a clenilor. Au mai
trecut ceva ani, si acum am vazut iar scobarei mici si mrene mici, chiar
si brude (un fel de tipar, daca nu chiar tipar). Cand eram mici spuneam
ca brudele se transformau in sarpe si ne temeam de ele. Chiar daca nimeni
nu are grija de aceasta vale, viata incepe sa revina acolo.
Sper din suflet sa fie de bine
si sper ca acei copii pe care i-am vazut vara trecuta la vale, care
parca eram noi acum 15-20 de ani, sa nu ajunga sa distruga din nou acea
oaza de viata ce a fost valea Calata. Voi face ceva in aceasta privinta
si va invit si pe voi, cei care intelegeti cele ce le-am scris aici,
sa faceti la fel. Ganditi-va bine ca daca toti ne gandim "de ce
sa eliberez eu 5 pesti prinsi cu greu, daca altii prind cu sacul, sau
cu curent ? " atunci nu ne mai ramane nimic. Ei, bine, nu eliberati
toti pestii, incercati macar unul sa eliberati din ce ati prins, si
macar o data in viata, daca nu pe an, sa mergeti la pescuit si sa-i
eliberati pe toti. Veti vedea ca anul ce urmeaza veti elibera doi si
veti merge de doua ori la pescuit eliberand toti pestii.
Dumnezeu sa va binecuvanteze
pe toti, si va urez numai fire intinse, pesti prinsi cu miile, dar juvelnic
gol!!
ROMULUS
28.02.2003