Ma intorc la masina, mut pestii
in cosul de rachita, in cetina; cateva picaturi de sange raman sa
pateze sacul .
Eeei…, si acum sa incepem.
Mai fac 2 km cu masina, cobor, parchez la umbra, sa se pastreze bine
prada din cos. Îmi refac echipamentul si bagajul (apa minerala,
haina de ploaie, fir si bobina de rezerva, sac de peste, omorator,
cutit) pentru Marsul cel Lung. Ma descalt, traversez o coada de rau
rece, sprijinit in bat, cum am vazut ca fac muscarii americani, ma
reechipez si plec la drum, mai intai prin mlastina, apoi prin taietura
–Doamne, cum poate sa agate si sa zgariie- ajungand apoi la
poteca de costisa. Repede, repede, sa am timp sa ajung, sa pescuiesc,
sa ma intorc. Merg –merg, imi amintesc de drumul facut pana
aici acum o saptamana, cand m-am intors din lipsa de timp; cei ce
merg pe munte cunosc senzatia. Trec de primul golf ce tine peste,
ajung la o ingustare strajuita de o stanca. Nu ma pot abtine sa nu
lansez sub ea, vine un ditamai pastravoiul, ii vad punctele rosii
prin apa, vad cum pune gura pe wobler, intep cam timorat, el scutura
hotarat si pleaca. Mai merg, mai dau, mai nu prind, si ma apropii
de largime. Buturugi strajuiesc malul inierbat. Totul pare ideal,
dar vantul se inteteste. Si dureaza, asafelincat 1, 2, apoi 3 metri
de la mal devin tulburi. Nu-i nimic, ne adaptam, pescuim in zona de
“tranzitie”. Nu se intampla nimic. Ba da, din automatism,
sau multiple experiente anterioare, recuperez pana la picior. Si,
la nici un metru de mal, in plina tulbureala, pe naluca inchisa la
culoare, musca; e mare, e iute, se lupta cum fac multi pastravi de
lac: eu vreau sa-l las sa ia fir din frana, el nu, sa se zbata pe
loc, sa se rasuceasca in fir, sa il scurteze parca ar fi lipan in
suvoi; totusi, il bag si il joc pe adanc, langa mal, incerc sa-l prind
o data, de doua ori, de trei ori, pana la urma reusesc; e mare, la
kil, maroniu cu puncte rosii, o frumusete. Care este omorata si bagata
la sac. Continui, atatat de vant, de singuratate intre munti si apa,
de instinct ancestral trezit . Dau in tulbureala, in zona de tranzitie,
in adancurile albastre-verzui oxigenate de valuri. Cu woblere, cu
linguri. Nimic, nimic, dar simt ca “ei” sunt aproape.
Batand malul, ajung la un loc super, o granita intre adanc si intinsura,
intre tulbure (adancul!) si limpede (intinsura!!); da, pentru ca intinsura
e inierbata, iar granita e o zona stancoasa, dupa care urmeaza nisip,
nu mal. Cred cu si mai mare tarie ca ma aflu pe loc bun. Doar ca trebuie
sa recuperez rapid, prea rapid poate, cred eu, ca sa nu agat woblerul.
Dar pastravul, hotarat, fuge dupa el, atacand repetat in suprafata,
iesind cu botul afara din apa mica, parca ar scapa cine stie ce pleasca.
Risc si opresc woblerul, chiar de o lua iarba, nu, n-are timp, il
ia pastravul, intep, ma lupt, se lupta, e marisor, puternic, iute,
se rasuceste in fir-de fapt multifilament, “ata”-, il
trag frumos spre mal si… se rupe multifilamentul. Nou, de firma,
cu rezistenta garantata cam de 8 ori mai mare decat cele 900g probabile
ale pastravului; noroc ca s-a intamplat in apa de doua degete. Repede,
indepartez pestele de mal, ma duc pe plaja, pe pajistea cu iarba mica
si rara, sa-l desfac. Îmi dau seama ce s-a intamplat: multifilamentul
s-a rasucit pe ancorele woblerului de 9 cm, si a fost ”ciupit”.
E, nu-i nimic, voi fi mai atent la urmatorul; refac nodul, il verific,
trag de el hotarat, nu cedeaza, si ma gandesc la o lingurita, care
are o singura ancora, si aceea la capat. Aleg o oscilanta, aramie,
Mogo (de la Mogosoaia) fabricatie Bertilure. Al doilea lanseu, impotriva
vantului, il reusesc mai departe decat cu woblerul. Cum las putin
lingura sa joace, imediat am muscatura hotarata, intep, urmeaza un
drill palpitant pe zeci de metri de apa mica, si povestea se repeta,
“ata” rupandu-se cu pastravul la mal. La naiba! Am cu
cine, am unde, n-am cu ce; pestele musca iar echipamentul, gandit
indelung, nu e cel potrivit. Pierd timp, sau naluci, sau peste, care
poate muri fara rost, cu naluca in gat. N-am de ales, trebuie sa incerc
sa aplic “festina lente”; iau o pauza sa pun pe bobina
de rezerva fir monofilament, nou si mult si bun. Dureaza, dar reusesc;
ora de gratie a cam trecut insa. Am in continuare prezentari in aceeasi
zona, dar multe rateuri. E drept, inainte de a-mi zice la revedere
(adio?), pastravii imi fac cadou o lumanare-doua. Si totusi, printre
acestea, mai fac doua victime, tot pe la 0,8-1 kg, maro-aurii cu puncte
rosii, ambele esuate pe mal. Dar acum duc lupta precum am vazut la
crapari, lasand la final fir nerecuperat de doua –trei ori lungimea
lansetei si dand in marsarier cu lanseta la 450. Dupa fiecare captura
ma bucur, ma uit la malul pustiu, o omor, o bag la sac, ma-ntreb daca
sa ma opresc si… nu o fac. Noroc ca se opresc ei, desi continui
sa bat cu foc incrucisat si naluci diverse zona buna. Am rezolvat
binisor problema: loc si pesti am gasit, fizic am rezistat, echipamentul,
de bine de rau, l-am adaptat din mers, capturile sunt mai mult decat
am sperat. Am in traista 5 pastravi mari, frumosi, superb colorati;
si ma mai asteapta doi la masina. Ceva (sau Cineva) imi spune sa fac
cale-intoarsa. Ajung la cabana pana se lasa seara. Prea obosit ca
sa-mi fie foame, mananc ceva sa zic ca am facut-o si pe asta, si pic
in somn fara vise.
A doua zi, parca asi vrea s-o
iau de la capat. Desi, vorba bancului, nu inteleg ce imi mai doream.
Ma scol sa fiu in zori de zi pe lac. [Aici, verificat de ani de zile,
pestele mananca de obicei dimineata si seara. Peste zi, doar uneori;
deunazi, eu nimerisem o ora si un loc de gratie. Deci, din pat, hop!
direct in cizme si pe rapele de langa cabana, cele nebatute ieri.
O fi prea dimineata, prea frig, prea educati pestii din aceste locuri
batute de mai multi pescari. Am patru –cinci urmariri intr-o
ora, asa, “la pas”, fara nici o intentie serioasa de muscatura,
desi incerc cu toate nalucile, chiar si cu discretele twistere. Nu-i
nimic, schimbam locul; mai e unul bun, la piciorul podului; repede,
repede, pana nu ajunge soarele si acolo, ca se-nchide balul; ma grabesc,
urc rapa, o cobor pe cealalta, ajung la timp, lansez, un pastrav frumusel
urmareste lingura, dar nu da. Îmi aranjez sapca, sa ma apere
de reflexele soarelui ; imi potrivesc si polaroizii pe nas, nu stiu
ce ma mai deranjeaza pe acolo, vreau sa vad bine in apa, asa pot intepa
la timp. Schimb iarasi naluca, pun un wobler mic, dar nervos, care
bate si pe cadere (Rapala sinking 5 cm, culoare S). Pestele da hotarat,
il intep, fuge repede, nu acolo, stai ca te-intorc eu, se intoarce
el mai repede, in sus, lumanare spectaculoasa, la revedere. Mai dau,
iar mai dau, dar nici el, nici fratii lui nu mai apar.
Asta e, hai la cabana, nu mi-o
scadea prestigiul acumulat. Ajung, iar cabanierul ma intreaba, nu,
nu ceea ce ma temeam, (“ce ati prins?”) ci “ce ati
patit?”, facandu-ma sa duc mana la nas sa realizez ceea ce ma
deranja acolo; un frumos firisor purpuriu, mai rosu viu la nari, mai
inchegat spre mustata, imi pistruiaza obrazul. Este sange. Al meu.
Simt cu un fior pe sira spinarii,
fara sa vreau sa inteleg cu totul, o realitate profunda. Daca fortez
fara masura, roata se intoarce mai repede si, pe neganditelea, ma-nfratesc
cu viata si moartea pastravilor.
Florin Negretu