Parteneriat
pentru zona crepusculara
(Am citit in "North American
Fisherman articolul a doua doamne lansetiste profesioniste(!) despre
cum sa fii un bun coechipier in concursurile de pescuit. Experientele
pe plaiurile mioritice au loc in cu totul alte coordonate).
Daca el e baiat harnic
si ea, fata cuminte, si mai iese de la parinti sau de la nunta ceva
zestre, ei bine, nu-i musai sa iasa lucru bun, mai ales la drum
lung si greu. Ziarele sunt pline de contraexemple, dupa cum si drumul
spre iad (nu-i vorba goala ) e pavat cu bune intentii.
Cam asa se intampla si
in alta pasiune ce are si ea destui hormoni pe constiita: pescuitul.
Daca el are masina si eu stiu locul sau, mai nou, unul are banul
si altul "meseria" (sau poate "blatul", "intrarea") nu inseamna
intotdeauna ca va fi o "partida" reusita.
Problema se ingroasa
cand, tot alergand dupa "fior", dorit sau nu, pescuitul devine "total",
"X-game", mergand spre limita, spre zona crepusculara. (Tarkovski,
in filmul SF "Calauza" , o numeste simplu, zona. Foarte pe scurt,
regizorul imagineaza o anumita zona unde "Necunoscutul" amplifica
ce se afla in fundul si adevarul sufletului celui ce ii trece granita,
si reactioneaza in consecinta. Filmul trebuie vazut).
Pe cand Snagovul avea
mai multe stiuci si mai putine vile, cam prin '90-'91, am trait
o experienta "a carei intelegere imi da tarcoale". Intr-un decembrie
cetos, cu apa inca libera, am iesit (Profesionistul, Dan, subsemnatul)
cu pneumaticele, pe apa limpede, neagra si ingrosata de frig. Dupa
o zi slaba, pe seara ne-au atatat sclipirile argintii de baboi sarind
in evantai. Prietenii, mai bine asezati si mai buni pescari, au
prins. Ceva adevarat, dupa cum si cat mosmondeau in barca. Tarziu,
aproape pe-ntuneric, cand trageam spre banuiala de mal, salupa unor
vanatori (braconieri? bodyguarzi?) a lasat in urma valuri. A fost
singura miscare in incremenirea rece din jur de simteai cand inspirai
ca iti ingheata sufletul. Atunci, de nu stiu unde din intuneric,
am auzit prima oara in viata un clinchet sec, subtire, de fier rau.
Ne-am dumirit apropiindu-ne de mal. Valurile ajunse la tarm saltau
primele lame de gheata, ce prinsesera malul si legasera stuful,
odata cu noaptea si iarna ce veneau, ce venisera. Am simtit concret
adierea mortii, deocamdata doar in memento-ul ei anual. Vorba unui
cantec dintr-un James Bond la moda atunci: "Ready or not/I will
come/ you can hide.."
Englezescul "you", care inseamna
si "tu" si "voi", se potriveste la fix.
Spre casa, in caldura
suburbana a metroului, am simtit nevoia sa ma descarc si sa imi
manifest exagerat bucuria, vazand in traista Profesionistului cele
2 bucati la "3 kile si." dintoase, cocosate si dolofane. Le prinsesera
prietenii mei de atunci, cu care iesisem impreuna in iarna si in
frig. Cochetasem cu zona crepusculara impreuna, iesisem la mal impreuna
si izbanda unuia era cumva impartasita (mare vorba crestina) si
de ceilalti.
Dupa niste ani, putini
la numar, multi in intamplari, am ajuns in tentacolele economiei
de piata. Echipele prin care am trecut si raporturile dintre membrii
lor au fost deseori afectate de socotelile"nemtesti", prioritatea
profitului palpabil, deschiderea portii Sesam catre pestera cu comori.
Au fost si cateva iesiri
de gratie (cu Tavi si Vali Ruja, cu Iliuta si Calin, sau cu Fernando
si Paul); cu cadouri in transport gratuit sute de kilometri, cazare
in mijlocul Deltei, schimb de naluci (prinzatoare!) si impartire
lipoveneasca a prazii. Pentru cine nu stie: se imparte pestele in
atatea parti cati oameniare echipa. Unul se intoarce cu spatele,
altul din cei ramasi pune mana pe o gramada. Cel cu spatele spune
un nume. S.a.m.d.
Atunci "zona" s-a deschis
"in sus ", catre ce era bun in noi. Iar strigatul "avem carne!"
(icre, peste), "strigatul foamei in muntii Carpati " nu ne-a mai
bantuit.
Dar exceptia intareste
regula si s-a-ntamplat sa fortam limita zonei crepusculare si altfel.
Pe la sfarsitul toamnei, cand se umfla icra in stiuca; (nu era prohibitie).
S-a lasat cu peste mult, poate prea mult pentru cat eram noi de
pregatiti sa primim darul naturii. Dar si cu multa munca la navigat,
prins si, mai ales, curatat. In frig si umezeala afara, in condens
de tigara, miros de bautura ingurgitata si arsura uscata de radiator
inauntru. Basca mese la ore aiurea (in "zile " lumina de 8 ore),
cu tarii ciudate si comeseni pe potriva, somn in asternuturi umede.
Limita unora fusese atinsa. A mea sigur. Acum era fortata coeziunea
grupului.
Prudenta (comoditatea
? simtul apei, poate al apelor in care ne scaldam? ) m-au facut
sa refuz la timp "bis"-ul, cand stacheta incercarilor a fost si
mai ridicata. Ha-ha, oferta venea de la doua grupuri (echipe?) care
ma invitau in "zona"(in localizare lumeasca, Delta). Poate sufletele
sutelor de stiuci sacrificate fara rost la precedentele iesiri (burdusite
in saci de unii, intinse la uscat pe sfori de ceilalti, dar si unii
si altii oameni care aveau din plin cu ce trai) au pus si ele o
"vorba buna" la Cel ce le socotea pe toate. Unii spun ca, in triunghiul
Bermudelor, sufletele miilor de sclavi muribunzi aruncati peste
bord din corabiile ce veneau cu "marfa " in America ar fi fost la
originea fenomenelor paranormale. Iar un pastor protestant, partizan
al ipotezei, s-a dus si le-a tinut slujbe; e greu de crezut, dar
de atunci nu s-au mai intamplat ciudatenii. Cam asa si cu stiucile
lor. Precum in povestea lui Sinbad Marinarul, insula cu pietre (icre)
pretioase n-a mai fost gasita. In schimb i-a gasit pe ei iarna.
La unii cu intrerupere de curent electric, revenire cu scurtcircuit
si inceput de incendiu, intoxicatii digestive, alcoolice si cu gaze
de generator, apa in salupa, pene la autoturism si,..finis coronat
opus, spargerea echipei. La ceilalti, cu accident auto (coliziune
cu utilajul de deszapezit!), izolare in viscolul Baraganului, si
certuri;cand tara era blocata , o parte a echipei(?) se gandea cum
si cand sa se inapoieze cu totii in siguranta, cealalta cum sa .nu
li se strice pestele.
Oricum, s-ar putea si
mai rau. In "Visul crestelor albe", Victor Astafief povesteste ca,
in iarna siberiana , cei plecati sa vaneze animale cu blanuri pretioase
ajungeau sa innebuneasca de izolare de restul lumii si trai prea
mult nas in nas. Nu rar, sfarseau prin a-si lua gatul.
Prin cine stie ce canale,
lucrul neinsufletit simte tensiunea; si te lasa. De ar fi doar lanseta
sau mulineta, n-ar fi chiar un bai, dar iarna e soba, pe balta,
salupa, pe drum (dig) autoturismul. De cate ori se intra in "zona"
cu o echipa al carei unic liant e prinsul de peste, ceva crapa urat.
"X-game" e doar o fata a monedei. Cealalta e lipsa de pregatire
umana si materiala. Si de masura.
Mai rau este ca acum
si in Ro-mania aceasta a noastra e tot mai umbrita de o alta zona
crepusculara: de saracie, mizerie, hotie, tehnologie otravitoare,
natura intoarsa pe dos, autoritate de hartie. Ajuns la un moment
al vietii cand entuziasmul scade si "pataniile" se aduna, daca doresc
o "iesire", nu mai incep cu informatiile despre zona si cu aranjatul
sculelor. Ordinea prioritatilor a devenit alta. Intai imi verific
persoana, apoi vedem ce si cat leaga echipa, apoi starea vectorului
(masina, barca) si a soft-ului (soferului). Abia pe urma vine restul:
loc, cost, scule.
Cred ca asa cum suntem
fata de noi insine si fata de ceilalti la pescuit, suntem si in
viata. Si in "zona crepusculara ".Si in ."Ready or not."
Florin Negretu, Bucuresti - martie. 2001