Ramele se recoltau periodic,
ca sa fie proaspete, cu mana, din pamantul reavan. Ramele nu prea stateau
pe ac, dar nici nu aveau timp. Doar bagai undita in apa si, gata, tragea
pestele. Pestii mici erau aruncati inapoi. Prindeam caras de o palma,
de o litra, crap de un kilogram, lin si biban nesuferit. Doua-trei kilograme
de peste prindeai imediat. De placere, daca stateai la pescuit, luai
10-15 kilograme ca pe nimic. Cu scule speciale? Nu discutam, ca nu erau
pe acolo. Acul cu gamalie era foarte bun. Daca prindeam un peste de
3 sau 4 kilograme, acul se desdoia si pestele scapa. Eu indoiam acul
din nou, nu era nici o suparare. Cu pestele plecam repede la stana unde
se facea ciorba pescareaasca cu apa din balta si peste fript pe jar.
Era foarte gustos. Am fost de trei sau patru ori la lac. Am prins peste
cam cat aveam nevoie. Se manca pe loc, acolo nu se putea conserva. Intr-o
partida de pescuit a plouat, dar pestele se prindea usor. Intr-o astfel
de escapada, in timp ce ne cautam nuiele pentru undite, din tufisuri
au aparut caini ciobanesti enormi, sarind peste plantele perene, latrand
catre noi. Ne-am urcat in pomi, iar cainii au renuntat la latrat. Se
pusesera pe asteptat, noi in pom, ei jos. Cainii venisera cu baciul
de la alta stana vecina sa-l vada pe bunicul meu, urmand ca acesta sa-i
faca niste servicii in sat. Latratul cainilor i-a adus direct la lac
unde, mai in ras, mai in gluma, au dat cainii la o parte, am coborat
din pomi si ne-am intors razand la stana.
Daca astazi pestele s-a prins
de ac, tragi linistit de undita, de lanseta plimband prada spre stanga
sau spre dreapta. Cand oboseste scoti pestele ajutat de minciog. Sa
prinzi peste cu acul de gamalie era o adevarata arta. Pestele era tras
direct afara din apa. Pestele mai mare se plimba prin apa pastrand o
tensiune constanta sa nu scape din ac. Poate se potriveste mai bine
"fir intins" pescuitului cu boldul! Batul se tragea aproape
de apa, smechereste, ca pestele sa nu sara din ac.
Tot in aceste lacuri am avut
ocazia sa prind doi si chiar trei pesti pe acelasi fir. Nu e o gluma
si nici "un adevar pescaresc". Puneam trei ace cu rame si
scoteam doi sau trei pesti mici dintr-o data. Cel mai usor se prindea
bibanul cel tepos si regina. Linul era mai greu de prins. As zice ca
era putin prin lacuri. Daca puneam mana pe lin scapa printre degete
datorita mucusului secretat, alunecos. Carasul, pe timpul acela foarte
dulce si gustos, era de baza. Nu scoteam din apa un caras mai mic decat
palma, deci de peste 200g. Crapul auriu era mai rar, era mai rar in
anumite balti, dar noi ne bucuram la caras.
Am uitat sa va spun ca pestele
prins era insirat pe sfoara. Satenii masurau cat peste s-a prins cu
tigaia de arama, tigaia care se folosea la copt placinta cu branza si
smantana "poale in brau". O tigaie cu diametrul de 50 cm plina
erau 2 kilograme de peste.
Recolta de produse de la stana
era pe terminate, nu plouase, nu avusesem vreme proasta. Am umplut caruta
de butii cu branza si saci cu urda, eu m-am asezat tantos pe capra langa
bunicul meu. Eram alt om, crescusem, ma maturizasem, asa credeam. Caii,
pe drumul de hotar, alergau cu gandul ca se introc acasa. Cand am ajuns
acasa am vazut chimirul bunicului care ascunsese cu dibacie o secure
si un cutit ascutit de care nu a avut nevoie.
In aceasta actiune am adus recolta
de branza pe tot anul. Butiile cu branza de oaie sarata ajungeau o perioada
lunga de timp, sa faca mamaliga cu branza, placinta si altele. Branza
de oaie si laptele de bivolita erau mancarurile de baza. Pestele prins
cu acul cu gamalie era un sport local, pestele bun de mancat, de pus
la sare pentru iarna este ceva serios, de care se ocupa bunicul si intreaga
familie. In sat toti se ingrijau sa asigure peste uscat si sarat, fiind
un obicei, o traditie a celor de pe malul Dunarii.
Patrascu I.V.