In timpul ariei satenii veniti la munca mancau bine si beau apa de la
saca. Sacaua era acoperita cu paie pentru a o feri de soare. Sacaua
se muta de la un satean la altul, de la o arie la alta. Seara, cand
soarele nu se mai vedea, se manca carne de pasare, foarte apreciata,
friptura facuta la cuptor, se bea vin si se servea placinta cu branza
si smantana de bivolita, cu coca sarata, poale in brau. Bunica facea
mancarea si placinta in cuptorul incins cu paie, iar noi mancam cu placere
placinta grasa si gustoasa „ornata“ cu paie arse. Gheata
era o raritate. Vinul se racea cu gheata adusa iarna de pe Dunare si
pusa in bordeie acoperite cu paie, care tineau gheata netopita. Cele
mai mari ghetarii erau pentru pescarii si erau adevarate caverne sapate
in pamant, pline cu gheata. Gheata, in aceste conditii, se pastra din
decembrie pana in luna noiembrie anul urmator.
Cand se coceau visinele, ciresele, caisele, strugurii, care mai scapau
de gura noastra, era nenorocire. Degeaba s-a scris despre paza gradinilor
si ca paznicul trage cu pusca. Langa noi erau doi mosieri care aveau
livezi de pomi fructiferi. Noi saream gardul de doi metri si jumatate,
ca pe nimic. La caise ne-a vazut paznicul, stia ca suntem ai lui nea
Duicu si a tras cu sare in fundurile noastre sus pe gard. Mai in gluma,
mai in serios am primit sare la cur, de ne-au scaparat calcaiele. Adio
caise!
Actiunile le faceam dupa ce ne trecea noaptea
prin cap. Mergeam la lipoveni sa furam pepeni. Stiam cine e de paza,
de obicei oameni batrani. Intram in bostan, la marginea apei, incet.
Tacticos, alegeam obraznici pepeni mari, frumosi. Ii aruncam de pe malul
de trei metri in apa, asteptam ca mosul sa ajunga langa noi si saream
la timp de sus de pe mal, ca broscoii in apa. Bietul mos isi scuipa
in san, facea semnul crucii si se bucura ca am scapat cu viata. Pepenii
nu mai contau, nu erau pe inventar. Inotam cu pepenele in brate. Un
pepene de 10 kilograme tine un copil la suprafata apei. La 200 de metri
la vale ieseam din apa, spargeam pepenele de mal si mancam, fara furculita
sau cutit, tot. Din cand in cand, schimbam sfoara cu care eram legati
pe burta. Ne umflam cu fructe. De baza era laptele de bivolita cu mamaliga,
laptele de bivolita batut la putinei, mai rar smantana de bivolita.
Bunica nu apuca sa stranga lapte pentru smantana, il beam noi. Seara
cand veneam infrigurati, vineti pe la gura, de la apa, bunica facea
repede lapte fiert pe pirostrii, cu foc de paie, cu faina, lapte cu
colarezi. Laptele fiert scotea raceala din tine, te inmuia si dormeai
dus toata noaptea, pana a doua zi cand noi luam totul de la cap. In
fiecare zi faceam nebunii. Eram putin supravegheati, fiecare dintre
cei mari avea ceva de facut, asa ca noi zburdam nesupravegheati.
Am invatat sa inot instantaneu, datorita naivitatii si iresponsabilitatii
de copil. Borcea, in dreptul casei bunicii mele era foarte adanca, la
mal. Aici veneau femeile sa ia apa cu cobilita. Am carat apa cu cobilita
de mi-au iesit oasele prin piele. Eu faceam acest serviciu pentru bunica,
care, saraca, mai cara cu cobilita din cand in cand. Sa cari cu cobilita
este o filozofie intreaga. Metoda de a cara cu cobilita, cu doua sau
chiar trei galeti cu apa, este o adevarata tehnologie. Femeile par mai
dibace. Stiu sa puna cobilita pe spate, sa ridice galetile si sa mearca
cu povara in spate. Le este mai usor deoarece se misca din solduri,
in timp ce umerii raman nemiscati si deci cobilita nu freaca pielea
si nu face basici. Eu aveam probleme. Eram atat de slab, ca-mi ieseau
oasele prin piele. Femeile satului ziceau, pe ascuns, lunganul asta
slab si desirat, de la oras, e bolnav, maica. Cand ma vedeau cu cobilita
si galetile pline cu apa isi faceau cruce si scuipau in san. Sub greutatea
cobilitei numaram pasii de la mal la bunica acasa, cati faceam in curte
pana la usa principala. De acolo luam cate o galeata si le puneam dupa
colt. Acolo trebuiau sa stea nemiscate pana apa se limpezea. La fund
malul de Dunare era de un deget. Galeata, dupa ce se bea apa limpezita,
era spalata cu grija la Dunare. Daca beai apa din Dunare, sau din galeata,
inainte de limpezire, malul ramane pe barba. Pe atunci nu tu Giardia,
nu tu infectii bacteriene sau parazitare. Eram, cred eu, imuni. Intr-o
parte, mai sus pe mal, unii faceau baie, altele spalau covoare, mai
jos se umpleau galetile cu apa de baut, „potabila“. Ne durea
burta cand mancam struguri cruzi, zarzare crude, corcoduse crude si
beam apa. Dar diareea, adica tranzitul accelerat, disparea a doua zi.
Dureri de burta mai aveam la culesul viei, dupa ce mancam struguri copti,
dar mai ales dupa consumul nemasurat de must proaspat.
La mal in fata casei bunicii noastre am invatat sa inot. Apa era mare
si malul de trei metri nu mai exista. Malul era la inaltimea apei. Acolo,
cateva femei umpleau galetile cu apa. In fata lor, la cativa metri,
m-am bagat in apa ca si cum stiam sa inot. O femeie indemanatica mi-a
intins cobilita de care m-am prins si am fost adus la mal. Pana sa zica
ceva biata femeie am sarit din nou, de data asta dadeam din maini cu
succes. Asta a fost totul. Femeia speriata s-a dus la bunica si a relatat
tot. Bunica a plans de frica, dar si de bucurie. Seara m-a intrebat
daca am invatat sa inot. Mandru de mine am spus da, bunico!
Nu trecea o zi fara sa nu facem o boacana. Masura suprema era „trimiterea
mea pachet acasa“ la mama. Oricum acest lucru nu era posibil,
mama era pe economii mari, acumula ceva bani pentru cand noi incepeam
scoala.
O data la doua saptamani, plecam cu butoiul la apa. Unchiul nostru avea
un carut pe care era prins cu benzi metalice un butoi de 200 de litri,
atelaj numit saca. Sacaua era un lux, care nu si-l permitea oricine.
Trageam sacaua noi, copiii. Lipovenii satului aveau saca trasa de magari
sau cai. La Borcea, cam pe la ora cinci dupa-amiaza, unchiul Codin dadea
la peste cu sasmaua. Acest instrument de pescuit confectionat din ata
de matase era un cerc de plasa marunta, pe margine cu plumbi. In interior
avea corzi din matase legate de o coarda de 6 sau 10 metri lungime.
Unchiul pierdea zile intregi pentru a repara plasa, sa inchida ochiurile
rupte. Pe mal, in dreptul bunicii, era un ritual intreg. Se cauta locul
ideal pentru a arunca plasa. Se faceau probe, in gol. Se faceau repetitii
de rasucire, de aruncare, de prindere in gura, de scuipat la timp plasa,
sa nu ramana fara dinti. Aruncarea sasmalei este un spectacol frumos,
dar unchiul nostru nu aducea peste acasa. Din cand in cand prindea raci
mici sau pui de somn, somotei. Dupa doua sau trei aruncari, plasa se
prindea de pietre si se rupea. Noi urneam sacaua din loc, el se pregatea
in gand sa repare plasa pentru o noua incercare.
Cand venea mama era bucurie mare, pentru toti, cu exceptia noastra a
celor mici, era semnul ca vacanta e pe sfarsite, ca incepe scoala. Inceputul
scolii era atunci cand mama aducea de la librarie caietele, creioanele
si casa se umplea de mirosul de papetarie, de carti noi, de creioane
proaspat ascutite cu ascutitoarea. Momentul cel mai delicat era cand
trebuia sa ne alegem din lucruri vechi incaltaminte, haine. Primul era
fratele mai mare, eu mai tarziu. Cea mai grea problema erau botinele
care, ca un facut, erau mici. Ciorapi nu. Sosetele de lana erau o raritate.
Ale noastre erau facute de mama. Nu conta ca sunt vechi sau noi, mama
avea grija sa fie toate curate si sa ne ridice moralul. Cel mai important
era sa nu ne fie rusine de noi, de lucrurile purtate. Ele erau curate,
noi eram copii orfani, dar nu golani.
Patrascu I.V.