Odata cu sfarsitul primaverii si inceputul verii, in mass-media romaneasca, a inceput ”psihoza capuselor”. Mai mult, zilele trecute un ”nene” a lansat la televizor o idee mareata, care in rezumat suna cam astfel: principalul ”faptas” in raspandirea bolii Lyme este Capusa caprioarei (Ixodes scapularis; n.a.), care traieste mai ales in padure; prin urmare ”locuitori ai oraselor, dormiti linistiti”! Auzind aceasta afirmatie, am zis si eu, ca maestrul Cristoiu, ”asta este o stire”. Am considerat deci ca informatia merita o documentare, ea fiind o noutate si pentru mine. Zis si facut. Ca sa fiu scurt, iata rezultatul: ”nenea” stia ceva dar nu stia bine. Capusa caprioarei (Ixodes scapularis) cunoscuta mai ales sub numele de capusa cu picioare negre (blacklegged tick) este intradevar principala responsabila pentru raspandirea bolii Lyme, dar in SUA, in timp ce in Europa situatia este total diferita ! Astfel a rezultat prezenta ”vorbire” menita sa clarifice situatia, dar fara a incerca sa diminueze, in nici un fel, pericolul potential. Ce este boala Lyme? Este o boala produsa de o bacterie spirochetă (Borrelia sp.) apartinatoare genului Borrelia. Cunoscuta si sub denumirea de Borelioza, este o maladie cu multiple forme de manifestare, fapt pentru care diagnosticarea sa corecta este destul de dificila. Cele mai frecvente simptome sunt cele cutanate, musculo-scheletale, neurologice si chiar cardiace, uneori cu deznodamant letal. Boala Lyme a fost descrisa, ca atare, pentru prima data in 1975 in localitatea Old Lyme din Connecticut (SUA), iar identificarea bacteriei cauzatoare a fost facuta de Willy Burgdorfer, in anul 1981. Cel mai vechi caz de ”boala Lyme” cunoscut pana în prezent este Ötzi, omul gheturilor, scos la iveala dintr-un ghetar în 1991. Ötzi a fost supus unor analize genetice detaliate, anatomo-patologice, imagistice, etc., cei care l-au studiat descoperind si prezenta unor fragmente din genomul spirochetei Borrelia burgdorferi. Nu se stie daca infectia i-a afectat în vreun fel existenta, dar acest om din Neolitic ramane cel mai vechi purtator al bolii Lyme, cunoscut pana acum. Care este rezervorul natural al bacteriilor ? In Europa, cele mai frecvente gazde purtatoare ale bacteriei Borrelia sp. sunt unele mamifere salbatice, de talie mica si medie (soareci, veverite, etc.; in total 16 specii), unele pasari (paseriforme, pasari marine, fazanii, etc.) precum si unele reptile (soparle, serpi, etc.). Dupa unii autori, si soarecele de casa (Mus musculus) este suspectat ca fiind gazda purtatoare, in special in Europa de est si Rusia. Capusele fiind insecte parazite hematofage, in urma hranirii cu sangele gazdei purtatatoare, preiau si bacteriile spirochete, devenind astfel vectorii acestora. Cine sunt principalii vectori ai bacteriei Borrelia sp.? Capusele genului Ixodes sunt principalii vectori infectanti. Dintre acestia, urmatoarele specii transmit, in mod cert, boala Lyme la om: Ixodes ricinus (capusa comuna) – de departe cea mai frecventa în Europa; Ixodes scapularis (capusa cu picioare negre sau capusa caprioarei / cerbului) – frecventa în nord-estul SUA, dar prezenta si în Europa; Ixodes pacificus (capusa cu picioare negre de vest) – frecventa în vestul SUA, existenta si in Europa; Ixodes persulcatus (capusa de Taiga) – raspunzatoare de majoritatea imbolnavirilor din Asia. Ce trebuie sa stim despre capuse, in general. Căpușele se împart în 3 familii cu peste 850 de specii. În România sunt cunoscute 27 specii. Habitatele preferate ale capuselor sunt zonele forestiere cu litiera abundenta; cele cu vegetatie arbustiva; luminisurile si campiile cu vegetatie ierboasa, deasa si inalta. Umezeala, relativ ridicata, este o alta cerinta de mediu cvasi obligatorie, deoarece capusele au tendinta de a se deshidrata repede, in special in stadiul larvar si nimfal. Astfel se si explica absenta, aproape totala, a capuselor in regiunile cu clima uscata, din sudul europei. Ciclul de viata al capuselor este de 2-3 ani, timp in care se parcurg stadiile de: ou – larva – nimfa si adult (Fig. 1). De remarcat ca in acest timp, capusa se hraneste, cu sange, doar de 3 ori: odata in stadiul larvar (in primul an), plus alte doua hraniri in stadiile de nimfa si adult (in al doilea an). Pentru a acumula o cantitate suficienta de sange durata hranirii este mare, intre 48 - 72 ore (larvă si adult) si 72 - 96 ore (nimfa). Gazdele parazitate preferential sunt: cerbul, caprioara, mistretul, veverita, rozatoarele, unele reptile si pasari. Dintre animalele domestice, cele mai parazitate sunt oile, vacile si caprele, 13 specii de capuse preferand aceste gazde. Prin parazitarea unei gazde purtatoare a bacteriei Borrelia sp., odata cu sangele, capusa va absorbi si bacteriile. Acestea se mentin in tubul ei digestiv, pe toata durata vietii, capusa devenind astfel un vector infestant. Fig. 1. Ciclul de viata al capuselor. Capușa comuna (Ixodes ricinus) specia cu cea mai larga raspandire in Europa Arealul sau geografic se intinde din Portugalia pana in Rusia si din Africa de nord pana in peninsula Scandinavă, fiind deci o specie rezistenta la conditii de mediu foarte variate. Rol limitativ in raspandirea ei au doua cerinte, cvasi obligatorii, fata de mediul de viata: vegetatia abundenta; un regim pluvial mediu si/sau ridicat, cu indice de umiditate relativa de cel putin 80%. Mediile de viata preferate sunt locurile cu vegetatie abundenta (aceasta contribuind si la mentinerea unui grad ridicat al umiditatii), dar si cu frecventa mare a diverselor animale, gazde potentiale. De exemplu: paduri de conifere, de foioase sau de amestec, pajisti, pasuni, campii, parcuri urbane, etc. In ultimii ani, in numeroase tari, s-a constatat o extindere a habitatelor, in sensul expansiunii acestei specii la altitudini si latitudini tot mai ridicate. Caracteristici morfologice: Capusa comuna este o specie cu dimensiuni relativ mici: 1mm larva; 2mm nimfa; masculii au 2,5-3mm lungime (inainte de hranire); femelele au 3-4mm lungime, ajungand pana la 11mm dupa hranire. Adultii au o culoare rosie-brună. Dupa o hranire completa, cu sange, femelele capata o culoare cenusie - deschisa, ajungand la dimensiunea unui bob de ricin, de unde si numele speciei ”ricinus” (Fig. 2). Larvele au trei perechi de picioare, in timp ce nimfele si adultii au cate patru perechi de picioare. Ca toate insectele din familia Ixodidae, si capusa comuna are un ”scut” dorsal rigid, cu rol de protectie mecanica, dar si impotriva deshidratarii; scutul acopera intregul corp al masculilor, in timp ce la femele el acopera doar partea anterioara a corpului; Fig. 2. Femela inainte si dupa hranire. Ciclul de viata: Ixodes ricinus este un parazit ce necesita în dezvoltarea sa 3 gazde. Durata ciclului evolutiv de la ou pana la adult este de 3 ani, iar fiecare stadiu dureaza un an: un an ocupa larva, un an nimfa si un an adultul. În timpul vietii de 3 ani capusa este hematofaga numai 3 saptamani, iar în fiecare stadiu (de larva, nimfa si adult) se hraneste cu sange numai cateva zile. Ciclul de viata se poate scurta la 2 ani, în functie de temperatura, si daca gazdele necesare hranirii cu sange sunt abundente. Capusa comuna are o mare rezistenta la inanitie: larva poate supravietui fara hrana 10-19 luni; nimfa 7-18 luni, iar adultul pana la 1 an. Fig. 3. Cele patru stadii de dezvoltare la Ixodes ricinus. Ouale – dupa hranire, femelele ating o lungime de pana la 11-15 mm, cad de pe gazda pe sol, unde depun 1000-2000 oua în decurs de 1 luna. Larvele eclozeaza dupa 3-36 saptamani (în functie de temperatura), au aproximativ 1 mm lungime, sunt de culoare galbuie si au numai trei perechi de picioare. Pentru a evolua larva are nevoie sa-si ia pranzul hematofag, dar poate rezista la inanitie chiar si 1 an. Larvele se fixeaza pe mamifere mici: soareci de camp, sobolani, veverite, arici, cartite sau pasari mici; uneori pe reptile, pe mamifere mai mari sau chiar si pe oameni. Ele se hranesc cateva zile (3-6 zile) crescand în greutate de 10-20 de ori. Dupa ce s-a hranit, larva paraseste gazda si cade pe sol, apoi naparleste si se transforma în nimfa. Nimfa are aproximativ 2 mm lungime si seamana cu adultul (are 4 perechi de picioare). Ea ataca un mamifer, de obicei de talie mai mare (a doua gazda). Dupa hranire cade pe sol si dupa naparlire se transforma în adult (mascul sau femela). Adultii ataca, mai ales primavara, de obicei mamifere mari (bovine, cabaline, ovine, caini, pisici, caprioare, cerbi etc., uneori si omul) care reprezinta cea de a treia gazda în ciclul lor evolutiv. Pentru a ataca gazda ei se urca pe vegetatia mai înalta. Femela se fixeaza pe gazda si suge sange care îi va servi pentru maturarea oualor. Masculii sug rareori sange si mor imediat dupa acuplare. Imperecherea are loc de obicei pe gazda parazitata, dureaza pana la o saptamana, iar dupa acuplare si o hranire completa, femela cade pe sol, unde va cauta conditii favorabile pentru depunerea pontei (aprox. 2000 oua) dupa care moare. Eclozarea oualor si aparitia larvelor are loc dupa aprox. opt saptamani. Modul de hranire si gazdele preferate: Pentru a ajunge pe gazda care va fi parazitata, capusa comuna recurge la o strategie de tip ”ambuscada”. Nimfele si adultii se catara pe arbusti sau ierburile cele mai inalte, de unde vor sarii pe orice gazda potentiala, care trece prin apropiere. Pe durata ”pandei” capusa se deshidrateaza, fiind nevoita sa coboare la nivelul solului, pentru rehidratare. Datorita acestui fenomen, perioadele de ”atac” ale capuselor sunt direct dependente de temperatura si umiditatea locului. Daca vremea este uscata, urcarea si coborarea pe plantele inalte va epuiza rezerva de energie a capusei, si mare parte a acestora vor murii. Ixodes ricinus este lipsita de ochi, dar poseda senzori pentru detectarea temperaturii, a bioxidului de carbon, a umiditatii si a vibratiilor. Cu ajutorul lor simte prezenta posibilelor gazde si alege momentul optim pentru atac. Saliva capuselor contine pe langa substante anticoagulante si o substanta anestezianta, fapt pentru care intepatura nu este dureroasa. De remarcat, ca Ixodes ricinus ataca cu mare frecventa si omul. Nimfele sunt cele mai agresive, in perioada mai – iulie, fiind responsabile in peste 90% din cazurile de boala Lyme, transmisa la om. Cu cat o capusa sta mai mult atasata de gazda parazitata, pentru a absorbii tot sangele necesar umplerii sistemului său digestiv, cu atat creste si riscul transmiterii infectiei, inclusiv la om. Urmarile intepaturii la om: La locul ”muscaturii” apare o inflamatie cutanata (zona eritematoasa), de regula la 7-10 zile de la muscatura. Ea se extinde lent (in cateva zile sau saptamani), uneori fiind asociata cu senzatia de mancarime sau de arsura. Aspectul leziunii poate fi uniform sau cu o zona centrala decolorata (nr.1), uneori intalnindu-se si aspectul de “tinta” (nr.2), dar la un numar mai redus de pacienti (vezi Fig. 4). Aceste tipuri de leziuni, desi sunt caracteristice pentru boala Lyme, apar doar in 70-90% din cazuri. Pentru diagnostic leziunea trebuie sa aiba cel putin 5 cm în diametru. Fig. 4. Aspectul leziunii. În final, cateva concluzii: nu toate capusele sunt vectorii bacteriei Borrelia sp. cauzatoare a bolii Lyme, sau vectori al virusului care produce menigoencefalita; intepatura capuselor este nedureroasa (de aceea prezenta lor nu este simtita de catre om); pentru a transmite boala, capusa trebuie sa ramana atasata de piele timp de 24-72 ore; chiar si în aceste conditii riscul de transmitere a bolii Lyme este doar de 1-3%; frecventa infectiilor este maxima în iunie si iulie, dar posibila în tot intervalul mai-noiembrie; iernile blande si primaverile calduroase, favorizeza aparitia timpurie a capuselor; în Europa boala este mai fercventa in tarile centrale (Slovenia, Austria, etc.) si Suedia, pe cand în Anglia si tarile mediteraneene sunt descrise foarte putine cazuri; incidenta anuala a bolii Lyme în Europa centrala si Scandinavia, variaza între 0,3 si 155/100.000; boala Lyme, diagnosticata la timp, este o afectiune tratabila si curabila cu un prognostic bun !!! De retinut:   Daca in ciuda tuturor masurilor de precautie, gasim pe corp o capusa care a reusit sa ne paraziteze, recomandat este sa ne prezentam la medic. Cand aceasta varianta nu este posibila, indepartarea capusei se face cu o penseta fina, avand grija sa nu-i presam abdomenul pentru a nu ne ”injecta” odata cu sangele si eventualele bacterii. Important este sa prindem capusa in zona scutului, cat mai aproape de cap, si sa o scoatem cu o miscare usoara de ridicare, fara rasuciri sau inclinari bruste (vezi Fig. 5). Fig. 5. Indepartarea capusei In eventualitatea in care, prin rupere, capul si rostrul capusei au ramas in piele, se va merge la medic, pentru scoaterea acestora si aplicarea unui tratament preventiv contra infectiei cauzate de descompunerea acestor resturi. Tg-Mures / 04.06. 2016 ----- // -----   ABC in pescuit