Home Forum Subiecte Eminescu...si atât

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Dosarul de interdictie al lui Eminescu:

https://youtu.be/dt2Lraa1kgs

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

DOR DE ȚARĂ

Ceartă-mă! Primešte-mă!
De vrei,pedepsešte-mă!
Scumpă Bucovină,
Vin,mă-ntorc la tine...

M-aplec în genunchi —
Fiu rătăcitor —
Patrie natală,
Țara mea de dor!

Nouri de politică
Ne-au acoperit,
Ninge cu discordie
Peste-al meu pământ...

Viscolešte-n țară —
Nu-i ca altădată —
Cresc prin cimitire
Cruci de ciocolată...

Vremea nu e bună,
Norii grei apasă,
Prevestesc furtună-n
Țara mea frumoasă...

Dinăuntru,lacomi,
Viermii de corupție
Rod din Drept ši Lege,
Sapă-n Constituție...

Dor de Cernăuți,
De-Eminescu — dor!
Timpuri de izbelište
Pentru-al meu popor...

Că ešti prea frumoasă,
Ši că ešti prea bună,
Ți-au furat ši steagul
Ši limba ți-o fură!..

În copacii negri —
Ciorile - stăpâne
Peste Cernăuții
Scumpei Bucovine...

Vin,mă-ntorc la tine,
Dragă Bucovină!
Vin — din țări străine —
În țară străină...

Ce-am grešit noi oare?
Pedepsiți de soartă:
Eu — în altă țară,
Tu — pe altă hartă...

Dor de Bucovina —
Patrie natală! —
N-ai nimic pe lume,
Dacă nu ai țară!

Mă întorc la tine,
Până încă pot
În limba română
Să mi te ascult!..

Vor să mi te schimbe,
Vor să mi te piardă,
Eu — străin prin lume,
Tu — pe altă hartă...

ION COJOCARU
15.01.2018


  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Citez:

"💖POEZIA ZILEI💖
(Gabriel Marius B)
”Fuseră șapte la părinți, acolo-n Bucovina,
Dar, numai unul dintre ei, avea acea Lumină
Ce dăinuiește chiar și azi și fără să pălească,
Ea luminează peste tot în țara Românească.
Despre Luceafăr el a scris, a scris și despre Daci,
Și despre multe el a scris și multe i-au fost dragi,
A scris despre cotropitori ce-au vrut să stăpânească,
Să rupă aste Trei culori și să ne învrăjbească.
Puțini dintre contemporani atunci l-au înțeles,
Iar astăzi, chiar printre români, puțini îi știu vreun vers...
L-au internat la balamuc, spunând că e bolnav,
Dar cei ce asta au făcut știau că e un BRAV...
Că trebuie să fie mort, să nu le mai încurce
a lor planuri: a dispărea...o Românie Dulce...."

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 ani
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 
Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. 
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 361634

Autor: Manega Miron

Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul tării

Data publicarii: 22.01.2018 16:00:00

Domnia lui Vodă Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine cât şi în rău. Se poate spune că toate creaţiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuinţelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituţii, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieţei publice aveau un aer pripit şi netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franţa, câştigat aicea cu multă înlesnire, ţinea locul învăţăturii lui.

 

Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ şi că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă şi minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porţie de înţelepciune se pot „ferici" statele. 

 

Pe cât domnea însă într-o parte a generaţiei trecute o suficienţă nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenţii naţionale se împluse de neîncredere faţă cu toate creaţiunile lui Cuza Vodă, faţă chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înşile. Se’nţelege că generaţia actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcţii spirituale are dreptate, cea încrezută şi optimistă sau cea sceptică şi pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunţat de a voi binele comun*.

 

[...] Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta**.

[...] Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici ; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă”, prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil”.

Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? Ei şi?

Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată;; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca.


Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru.

Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.

În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş.

Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a câştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da… a pus să le mulţumească călăul.

El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.

Aşadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se‘ntâlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei.***

________________________________

*CURIERUL DE IAȘI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/tradarea-lui-voda-cuza-o-pata-pentru-vecii-vecilor-pe-steagul-tarii

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 10 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 
Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. 
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 361634

Autor: Manega Miron

Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul tării

Data publicarii: 22.01.2018 16:00:00

Domnia lui Vodă Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine cât şi în rău. Se poate spune că toate creaţiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuinţelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituţii, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieţei publice aveau un aer pripit şi netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franţa, câştigat aicea cu multă înlesnire, ţinea locul învăţăturii lui.

 

Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ şi că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă şi minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porţie de înţelepciune se pot „ferici" statele. 

 

Pe cât domnea însă într-o parte a generaţiei trecute o suficienţă nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenţii naţionale se împluse de neîncredere faţă cu toate creaţiunile lui Cuza Vodă, faţă chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înşile. Se’nţelege că generaţia actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcţii spirituale are dreptate, cea încrezută şi optimistă sau cea sceptică şi pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunţat de a voi binele comun*.

 

[...] Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta**.

[...] Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici ; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă”, prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil”.

Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? Ei şi?

Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca.


Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru.

Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.

În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş.

Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a câştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da… a pus să le mulţumească călăul.

El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.

Aşadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se‘ntâlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei.***

________________________________

*CURIERUL DE IAȘI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/tradarea-lui-voda-cuza-o-pata-pentru-vecii-vecilor-pe-steagul-tarii

"În urmă cu 32 de ani, mai exact în 1986, când încă nu se întrevedea un orizont deschis pentru români, poetul Laurian Stănchescu, cunoscut pentru demersurile sale de revitalizare a spiritului național, a primit o misie importantă.

Nepotul Luceafărului, Gheorghe Eminescu, i-a înmânat o serie de documente frumos legate spunându-i: „Ai să trăiești mai mult decât mine și poate că ai să poți într-o zi să le faci cunoscute. Adevărul trebuie aflat odată și odată”. Erau scrisorile lui Eminescu din perioada cea mai grea a vieții lui, scrisori care ilustrau cum poetul nostru național a îndurat martiriul arestărilor politice, cum a suportat excluziunea din societate, cum a răbdat umilința de a fi declarat nebun, torturile, foamea."

https://www.qmagazine.ro/eminescu-in-captivitate/

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 8 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Publicarea de către Eugen Simion a unei lucrări pretins de specialitate despre cauzele morţii lui Eminescu a scandalizat lumea eminescologilor. Un colocviu desfăşurat pe 15 iunie 2014 la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) a academicianului Eugen Simion a fost transcris într-un volum lansat la Biblioteca Academiei Române pe 15 ianuarie 2015. Zi declarată a Culturii Naţionale a României, din care lipseşte însă chiar numele sărbătoritului zilei, Mihai Eminescu. Propunerea, ca şi omisiunea notabilă, i-a aparţinut aceluiaşi Eugen Simion. Eminescologul Nae Georgescu, autorul lucrării „Boala şi moartea lui Eminescu„, observa ciudăţenia în cauză chiar la prima punere în practică a Legii („Eminescu şi cultura naţională„, Ziaristi Online, 11.01.2011). Anul acesta, la 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, Eugen Simion s-a întrecut pe sine. De ziua lui Eminescu i-a spus de ce n-a murit. N-a murit de sifilis, ceea ce orice cercetător onest ştia de mult timp. Dl. Simion, a aflat, iată, în 2015, ceea ce medicul neuropatolog Ovidiu Vuia a certificat în 1997! Acum ştie şi el. Şi o spune ca şi cum el ar fi descoperit-o („Medici: Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, a murit intoxicat cu mercur„, Mediafax, 15.01.2015). Ce mai contează că chiar noi am publicat documentul olograf al Autopsiei lui Sutzu, care spunea acelaşi lucru cu 125 de ani în urmă? Acum a aflat Simion, acum o spune şi el. Dar preşedintele propriei fundaţii mai ştie şi că Eminescu n-a murit nici de lovitura pe care a primit-o în moalele capului. Ci musai de intoxicaţie cu mercur. Nu are nici un fel de dubiu. Dl. Simion ştie, cu aceeaşi certitudine ce nu poate deriva decât, poate, din numele ales pentru fundaţia lui, şi când şi-a încheiat Eminescu „opera majoră”. După cum şi scrie, în „Argumentul” care însoţeşte textele a 13 autori prinşi în coperţile unei lucrări îndoielnice: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” Numai că din cuprinsul volumaşului său, intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” şi încropit într-o manieră de OUG marca Ponta, nu reiese de nicăieri cum de a dobândit dl. Simion asemenea certitudini detectivistice demne de Colombo. În schimb reiese o evidenţă. Şi anume că dl. Simion, asemenea întru totul dlui Pleşu & Manolescu & Coop, este deranjat că în ultimii ani, în urma unei campanii de presă declanşată de Asociaţia Civic Media pe 15 ianuarie 2007, tot mai mulţi români au început să afle care este adevărul despre viaţă şi moartea lui Eminescu, gazetarul naţionalist şi luptătorul pentru unirea tuturor românilor în graniţele „Daciei Mari”. Aşa că s-a gândit să pună un capac „academic” tuturor dezvaluirilor şi cercetărilor specialiştilor, care au ajuns, în sfârşit, şi la publicul larg. Cercetători dintre care, unii, sunt veritabili eminescologi. Eminescologi care, încă din titlul plin de imaginaţie, sunt trimişi de dl. Simion într-o zonă a… imaginarului (fictiv, imaginat, ireal, închipuit, născocit, nereal, plăsmuit, scornit, fantezist). La fel i s-o fi spus şi lui Eminescu, prim-redactorului ziarului Timpul, în fatidica zi de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi internat politic: ca suferă de „imaginaţii”. Pentru că, „nu-aşa?”, conform afirmaţiilor academicianului Eugen Simion, de la lansarea broşurii sale, aşa cum au fost citate de Mediafax, „opera lui Eminescu a fost creată până la 33 de ani, după care au urmat cei şase în care a fost bolnav”. Aţi înţeles esenţa: eminentul jurnalist – probabil primul jurnalist român deţinut politic şi internat abuziv într-o clinică psihiatrică – s-a îmbolnăvit, brusc, exact după ce a scris ultimul său editorial din Timpul: „Pentru libertatea presei„. O spune (şi) Simion, colegul lui Brucan şi Tismăneanu de la… „Lupta de clasă”. Pardon… Academia Română. Ne oprim aici. Noi suntem doar jurnalişti. Simpli jurnalişti. Dar eminescologii, suntem convinşi, îşi vor spune cuvântul cu privire la tentativa de reasasinare civilă a lui Eminescu de către Eugen Simion. O primă reacţie, pe care o reproducem, în serial, dintr-un volum proaspăt apărut, vine de la profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica şi autorul lucrării „EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României„. O reacţie dură, dar perfect justificată de imbecilităţile textului „academic” al Fundaţiei ce trăieşte numai din furtul de harismă al Academiei Române. De data asta, cineva trebuie să-i spună „Până aici!”. Profesorul Constantin Barbu o face oferind cititorilor, pe lângă o analiză la sânge a „studiului” scos de FNSR, şi despuierea de uniforma de academician a impostorului Eugen Simion. În finalul expunerii lui Constantin Barbu veţi vedea un academician gol, doar cu un tatuaj mic pe posteriorul său: o inimioară cu o seceră şi-un ciocan sub cuvintele adânc înscrise, cu roşu, pe pielea albă a academicianului: „Ia liubliu tebia ARLUS”…

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs Eminescu

Constantin Barbu

Eugen Simion,

inchizitorul ramolit

Interviu realizat de Costin Crețu

– De ce crezi că a tipărit Eugen Simion această carte în care vrea să pornească un război împotriva tuturor eminescologilor, el nefiind eminescolog?

Academicianul Eugen Simion, inchi­zitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.
b) Eugen Simion prezintă diag­nosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în Ziariști Online, în decembrie 2013).
c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române“. Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui“ este o sumă de texte plagiate). Mai vrei Eugen Simion să fii urmașul lui Maiorescu? Acest academician analfabet năzuia încă de pe vremea când scria în Lupta de clasă să fie critic de direcție pentru cultura română, un fel de inchizitor în 1959, și un ramolit în 2015. Suntem cu toții curioși să vedem de ce se sforța Eugen Simion să fie inchizitor critic în 1959? Iată ce scria Eugen Simion în Lupta de clasă în articolul Studii monografice despre creația unor scriitori: „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul prolet­cultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revo­luționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx (din care nu dă nici un citat!): „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.
Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 1 - Ziaristi Online

Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avan­garda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misti­cismul și diversiunea națio­nalistă“. Analfabetul poate chiar să scrie că „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medie­vali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divi­nitate“. Nu știu cum de nu i-a fost rușine să se urce în scaunul de președinte al Academiei Române! Eugen Simion a scris de mai multe ori că a publicat de foame în Lupta de clasă dar când citești și rechizitoriile teoretice din Gazeta literară, se naște întrebarea: la cât căcat a mâncat, de ce minte că-i mai era foame?

– Ce crezi că înțelege Eugen Simion prin „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari, ne­mernici“?

– Este problema lui Eugen Simion că intră în polemică împotriva unor emi­nescologi de temut. El n-a avut curaj să polemizeze nici cu criticul minor Nicolae Manolescu, care l-a umilit numindu-l Poulidor (adică al doilea biciclist al Franței!).

Plagiatorul Manolescu (copiator din Jauss, Mihai Zamfir etc.), numindu-l pe Eugen Simion-Poulidor, adică al doilea biciclist (al Franței), recunoștea, pe cana­peaua lui Freud, că el este primul biciclist (poate chiar al Franței, că tot e el ministru UNESCO al României la Paris). Între complexați probabil a trecut-o pe Ioana Both. Între oratori, limbuți și resentimetari, pe cei de la Dilema: N. Manolescu, Andrei Pleșu, Z. Ornea, Cristian Preda etc., M. Cărtărescu. Supărat ar putea fi pe Călin Cernăian, care l-a desființat pe acade­mician în Conjurația anti-Eminescu (fără motive clare, ca să fiu obiectiv).

Numai că memoria și vârsta îi joacă feste lui Eugen Simion când scrie că Noica ar fi produs sintagma nemernicia românească.

– Eugen Simion, într-o recreație a memoriei, îi atribuie lui Noica sintagma „nemernicia românească“, deși Noica vobea despre o netrebnicie românească. Explică-mi acest lucru.

– În Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu vorbește despre netrebnicia românească, cu care Noica înjura în 1973, întristat de nefacsimilarea caietelor lui Eminescu: „mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica“. Atunci când un filosof genial vorbește historial despre trebnicie și netrebnicie, are în abisul minții și pe Sollen și pe chrè. Nu poți să-i ceri lui Eugen Simion să știe Kant (din care nu citează niciodată în 80 de ani de viață, nici când scrie Proza lui Eminescu, în 1964), nici greacă veche. Că greacă bizantină nu știe, și de aceea îi spun că minte că a citit de nu știu de câte ori Eminescu în întregime.

Așadar, Eugen Simion trebuie să rămână în nemernicia lui, netrebnicia rămâne pentru alții. Academicianul falsi­ficator și mincinos a vrut să pună ștampila Academiei peste minciuna bolii lui Emi­nescu. Îi era teamă că rămâne fără tăticul criticii literare românești. Și, ca bun euro­pean, fost stalinist (care cita excitat în Lupta de clasă „revolta în genunchi“ despre care vorbea „criticul sovietic Kemenov“) îl vede pe Maiorescu „ger­manofil“. S-au schimbat vremurile!

Din Vladimir Simionovici Kemenov, Eugen Simion a luat teoria celor două culturi, anume din cartea Caracteristicile a două culturi apărută la Editura Partidului Comunist Român în 1948. Răspândacul kominternist Eugen Simion era îmbibat de „cele mai grandioase idei ale timpului, ideile lui Lenin și Stalin, în imagini caracteristice ale realismului socialist“. Pare incredibil, dar Eugen Simion și-a însușit teoria celor două culturi (chiar citează sintagma), și-a însușit teoria revoluției socialiste și a realismului socialist din Kemenov și alți zmei ai epocii.

Kemenov era cofondatorul ARLUS care era subordonat ideologic VOKS-ului. VOKS este „Asociația Generală pentru Relații Culturale ale URSS cu Străinătatea“ condusă de Kameneva (sora lui Troțki), Denisov, Petrov și Vladimir Simionovici Kemenov. După informații franceze VOKS este „controlată de NKVD“, „întreține legături cu poliția politică (NKVD)“ și cu „Comitetul Central al Partidului Sovietic“. Arhiva care adă­postește conexiunile NKVD – VOKS – ARLUS se constituie în Fondul R-5283 și are 13.351 de dosare, conservate la Moscova de către GARF. Așa-zișii corifei ai criticii literare române din ultimii 50 de ani care se pretind demențiali urmași ai lui Maiorescu scriau amândoi în Lupta de clasă.

În toxica Luptă de clasă, Eugen Simion și Nicolae Manolescu scriau alături de Stalin, Dej, L. Tismăneanu, Paul Cornea, Silviu Brucan etc.. Lupta de clasă era „Organul teoretic și politic al Comi­tetului Central al Partidului Munci­toresc Român“, iar Eugen Simion publica sinistrul articol Studii monografice despre creația unor scriitori în numărul din septembrie al anului 1959 (pag. 106-118). De câțiva ani, falsificatorul Eugen Simion tot încearcă să inducă în memoria comunității științifice că marele filosof Noica l-ar fi învățat să facsimileze manuscrisele lui Eminescu! Trebuie să se știe că, în timp ce Eugen Simion făcea pe procurorul culturii române în 1959, marele filosof Noica era arestat în decembrie 1959. Are dreptate Simion să vorbească despre nemernicia româ­nească, a lui și a celorlalți tineri staliniști. Proiectul Noica – Barbu este singurul proiect autentic privitor la tipărirea ma­nuscriselor lui Eminescu în facsimil, transcrierea manuscriselor pagină cu pagină, refon­darea ediției Perpessicius, comentarea adecvată și consubstanțială, refacerea bibliotecii genialului poet.

Cum a sărit stalinistul Eugen Simion de la Lupta de clasă direct la Sorbona din Paris sunt puțini care știu. Dar știu. În timp ce în Lupta de clasă îi „înjura“ pe „fasciștii“ interbelici (Eliade, Cioran, Noica, Vulcă­nescu?), la Paris trebuie să-i fi avut ca țintă non-imaginară pe Cioran (21, Rue de l’Odéon), Eliade (4, Rue Charles Dullin). O Monica Lovinescu (baba relativă de la Paris, doar nu degeaba își dăduse doctoratul pregătitor în Eugen Lovi­nescu…), Eugen Ionescu…

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

http://www.ziaristionline.ro/2015/02/09/academici anul-eugen-simion-prins-in-flagrant-la-lupta-de-clasa-o-tentativa-de-reasasinare-civila-a-lui-eminescu-ii-obliga-pe-eminescologi-sa-reactioneze-constantin-barbu-inchizitorul-ramolit/

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 7 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
Publicarea de către Eugen Simion a unei lucrări pretins de specialitate despre cauzele morţii lui Eminescu a scandalizat lumea eminescologilor. Un colocviu desfăşurat pe 15 iunie 2014 la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) a academicianului Eugen Simion a fost transcris într-un volum lansat la Biblioteca Academiei Române pe 15 ianuarie 2015. Zi declarată a Culturii Naţionale a României, din care lipseşte însă chiar numele sărbătoritului zilei, Mihai Eminescu. Propunerea, ca şi omisiunea notabilă, i-a aparţinut aceluiaşi Eugen Simion. Eminescologul Nae Georgescu, autorul lucrării „Boala şi moartea lui Eminescu„, observa ciudăţenia în cauză chiar la prima punere în practică a Legii („Eminescu şi cultura naţională„, Ziaristi Online, 11.01.2011). Anul acesta, la 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, Eugen Simion s-a întrecut pe sine. De ziua lui Eminescu i-a spus de ce n-a murit. N-a murit de sifilis, ceea ce orice cercetător onest ştia de mult timp. Dl. Simion, a aflat, iată, în 2015, ceea ce medicul neuropatolog Ovidiu Vuia a certificat în 1997! Acum ştie şi el. Şi o spune ca şi cum el ar fi descoperit-o („Medici: Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, a murit intoxicat cu mercur„, Mediafax, 15.01.2015). Ce mai contează că chiar noi am publicat documentul olograf al Autopsiei lui Sutzu, care spunea acelaşi lucru cu 125 de ani în urmă? Acum a aflat Simion, acum o spune şi el. Dar preşedintele propriei fundaţii mai ştie şi că Eminescu n-a murit nici de lovitura pe care a primit-o în moalele capului. Ci musai de intoxicaţie cu mercur. Nu are nici un fel de dubiu. Dl. Simion ştie, cu aceeaşi certitudine ce nu poate deriva decât, poate, din numele ales pentru fundaţia lui, şi când şi-a încheiat Eminescu „opera majoră”. După cum şi scrie, în „Argumentul” care însoţeşte textele a 13 autori prinşi în coperţile unei lucrări îndoielnice: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” Numai că din cuprinsul volumaşului său, intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” şi încropit într-o manieră de OUG marca Ponta, nu reiese de nicăieri cum de a dobândit dl. Simion asemenea certitudini detectivistice demne de Colombo. În schimb reiese o evidenţă. Şi anume că dl. Simion, asemenea întru totul dlui Pleşu & Manolescu & Coop, este deranjat că în ultimii ani, în urma unei campanii de presă declanşată de Asociaţia Civic Media pe 15 ianuarie 2007, tot mai mulţi români au început să afle care este adevărul despre viaţă şi moartea lui Eminescu, gazetarul naţionalist şi luptătorul pentru unirea tuturor românilor în graniţele „Daciei Mari”. Aşa că s-a gândit să pună un capac „academic” tuturor dezvaluirilor şi cercetărilor specialiştilor, care au ajuns, în sfârşit, şi la publicul larg. Cercetători dintre care, unii, sunt veritabili eminescologi. Eminescologi care, încă din titlul plin de imaginaţie, sunt trimişi de dl. Simion într-o zonă a… imaginarului (fictiv, imaginat, ireal, închipuit, născocit, nereal, plăsmuit, scornit, fantezist). La fel i s-o fi spus şi lui Eminescu, prim-redactorului ziarului Timpul, în fatidica zi de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi internat politic: ca suferă de „imaginaţii”. Pentru că, „nu-aşa?”, conform afirmaţiilor academicianului Eugen Simion, de la lansarea broşurii sale, aşa cum au fost citate de Mediafax, „opera lui Eminescu a fost creată până la 33 de ani, după care au urmat cei şase în care a fost bolnav”. Aţi înţeles esenţa: eminentul jurnalist – probabil primul jurnalist român deţinut politic şi internat abuziv într-o clinică psihiatrică – s-a îmbolnăvit, brusc, exact după ce a scris ultimul său editorial din Timpul: „Pentru libertatea presei„. O spune (şi) Simion, colegul lui Brucan şi Tismăneanu de la… „Lupta de clasă”. Pardon… Academia Română. Ne oprim aici. Noi suntem doar jurnalişti. Simpli jurnalişti. Dar eminescologii, suntem convinşi, îşi vor spune cuvântul cu privire la tentativa de reasasinare civilă a lui Eminescu de către Eugen Simion. O primă reacţie, pe care o reproducem, în serial, dintr-un volum proaspăt apărut, vine de la profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica şi autorul lucrării „EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României„. O reacţie dură, dar perfect justificată de imbecilităţile textului „academic” al Fundaţiei ce trăieşte numai din furtul de harismă al Academiei Române. De data asta, cineva trebuie să-i spună „Până aici!”. Profesorul Constantin Barbu o face oferind cititorilor, pe lângă o analiză la sânge a „studiului” scos de FNSR, şi despuierea de uniforma de academician a impostorului Eugen Simion. În finalul expunerii lui Constantin Barbu veţi vedea un academician gol, doar cu un tatuaj mic pe posteriorul său: o inimioară cu o seceră şi-un ciocan sub cuvintele adânc înscrise, cu roşu, pe pielea albă a academicianului: „Ia liubliu tebia ARLUS”…

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs Eminescu

Constantin Barbu

Eugen Simion,

inchizitorul ramolit

Interviu realizat de Costin Crețu

– De ce crezi că a tipărit Eugen Simion această carte în care vrea să pornească un război împotriva tuturor eminescologilor, el nefiind eminescolog?

Academicianul Eugen Simion, inchi­zitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.
b) Eugen Simion prezintă diag­nosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în Ziariști Online, în decembrie 2013).
c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române“. Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui“ este o sumă de texte plagiate). Mai vrei Eugen Simion să fii urmașul lui Maiorescu? Acest academician analfabet năzuia încă de pe vremea când scria în Lupta de clasă să fie critic de direcție pentru cultura română, un fel de inchizitor în 1959, și un ramolit în 2015. Suntem cu toții curioși să vedem de ce se sforța Eugen Simion să fie inchizitor critic în 1959? Iată ce scria Eugen Simion în Lupta de clasă în articolul Studii monografice despre creația unor scriitori: „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul prolet­cultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revo­luționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx (din care nu dă nici un citat!): „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.
Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 1 - Ziaristi Online

Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avan­garda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misti­cismul și diversiunea națio­nalistă“. Analfabetul poate chiar să scrie că „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medie­vali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divi­nitate“. Nu știu cum de nu i-a fost rușine să se urce în scaunul de președinte al Academiei Române! Eugen Simion a scris de mai multe ori că a publicat de foame în Lupta de clasă dar când citești și rechizitoriile teoretice din Gazeta literară, se naște întrebarea: la cât căcat a mâncat, de ce minte că-i mai era foame?

– Ce crezi că înțelege Eugen Simion prin „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari, ne­mernici“?

– Este problema lui Eugen Simion că intră în polemică împotriva unor emi­nescologi de temut. El n-a avut curaj să polemizeze nici cu criticul minor Nicolae Manolescu, care l-a umilit numindu-l Poulidor (adică al doilea biciclist al Franței!).

Plagiatorul Manolescu (copiator din Jauss, Mihai Zamfir etc.), numindu-l pe Eugen Simion-Poulidor, adică al doilea biciclist (al Franței), recunoștea, pe cana­peaua lui Freud, că el este primul biciclist (poate chiar al Franței, că tot e el ministru UNESCO al României la Paris). Între complexați probabil a trecut-o pe Ioana Both. Între oratori, limbuți și resentimetari, pe cei de la Dilema: N. Manolescu, Andrei Pleșu, Z. Ornea, Cristian Preda etc., M. Cărtărescu. Supărat ar putea fi pe Călin Cernăian, care l-a desființat pe acade­mician în Conjurația anti-Eminescu (fără motive clare, ca să fiu obiectiv).

Numai că memoria și vârsta îi joacă feste lui Eugen Simion când scrie că Noica ar fi produs sintagma nemernicia românească.

– Eugen Simion, într-o recreație a memoriei, îi atribuie lui Noica sintagma „nemernicia românească“, deși Noica vobea despre o netrebnicie românească. Explică-mi acest lucru.

– În Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu vorbește despre netrebnicia românească, cu care Noica înjura în 1973, întristat de nefacsimilarea caietelor lui Eminescu: „mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica“. Atunci când un filosof genial vorbește historial despre trebnicie și netrebnicie, are în abisul minții și pe Sollen și pe chrè. Nu poți să-i ceri lui Eugen Simion să știe Kant (din care nu citează niciodată în 80 de ani de viață, nici când scrie Proza lui Eminescu, în 1964), nici greacă veche. Că greacă bizantină nu știe, și de aceea îi spun că minte că a citit de nu știu de câte ori Eminescu în întregime.

Așadar, Eugen Simion trebuie să rămână în nemernicia lui, netrebnicia rămâne pentru alții. Academicianul falsi­ficator și mincinos a vrut să pună ștampila Academiei peste minciuna bolii lui Emi­nescu. Îi era teamă că rămâne fără tăticul criticii literare românești. Și, ca bun euro­pean, fost stalinist (care cita excitat în Lupta de clasă „revolta în genunchi“ despre care vorbea „criticul sovietic Kemenov“) îl vede pe Maiorescu „ger­manofil“. S-au schimbat vremurile!

Din Vladimir Simionovici Kemenov, Eugen Simion a luat teoria celor două culturi, anume din cartea Caracteristicile a două culturi apărută la Editura Partidului Comunist Român în 1948. Răspândacul kominternist Eugen Simion era îmbibat de „cele mai grandioase idei ale timpului, ideile lui Lenin și Stalin, în imagini caracteristice ale realismului socialist“. Pare incredibil, dar Eugen Simion și-a însușit teoria celor două culturi (chiar citează sintagma), și-a însușit teoria revoluției socialiste și a realismului socialist din Kemenov și alți zmei ai epocii.

Kemenov era cofondatorul ARLUS care era subordonat ideologic VOKS-ului. VOKS este „Asociația Generală pentru Relații Culturale ale URSS cu Străinătatea“ condusă de Kameneva (sora lui Troțki), Denisov, Petrov și Vladimir Simionovici Kemenov. După informații franceze VOKS este „controlată de NKVD“, „întreține legături cu poliția politică (NKVD)“ și cu „Comitetul Central al Partidului Sovietic“. Arhiva care adă­postește conexiunile NKVD – VOKS – ARLUS se constituie în Fondul R-5283 și are 13.351 de dosare, conservate la Moscova de către GARF. Așa-zișii corifei ai criticii literare române din ultimii 50 de ani care se pretind demențiali urmași ai lui Maiorescu scriau amândoi în Lupta de clasă.

În toxica Luptă de clasă, Eugen Simion și Nicolae Manolescu scriau alături de Stalin, Dej, L. Tismăneanu, Paul Cornea, Silviu Brucan etc.. Lupta de clasă era „Organul teoretic și politic al Comi­tetului Central al Partidului Munci­toresc Român“, iar Eugen Simion publica sinistrul articol Studii monografice despre creația unor scriitori în numărul din septembrie al anului 1959 (pag. 106-118). De câțiva ani, falsificatorul Eugen Simion tot încearcă să inducă în memoria comunității științifice că marele filosof Noica l-ar fi învățat să facsimileze manuscrisele lui Eminescu! Trebuie să se știe că, în timp ce Eugen Simion făcea pe procurorul culturii române în 1959, marele filosof Noica era arestat în decembrie 1959. Are dreptate Simion să vorbească despre nemernicia româ­nească, a lui și a celorlalți tineri staliniști. Proiectul Noica – Barbu este singurul proiect autentic privitor la tipărirea ma­nuscriselor lui Eminescu în facsimil, transcrierea manuscriselor pagină cu pagină, refon­darea ediției Perpessicius, comentarea adecvată și consubstanțială, refacerea bibliotecii genialului poet.

Cum a sărit stalinistul Eugen Simion de la Lupta de clasă direct la Sorbona din Paris sunt puțini care știu. Dar știu. În timp ce în Lupta de clasă îi „înjura“ pe „fasciștii“ interbelici (Eliade, Cioran, Noica, Vulcă­nescu?), la Paris trebuie să-i fi avut ca țintă non-imaginară pe Cioran (21, Rue de l’Odéon), Eliade (4, Rue Charles Dullin). O Monica Lovinescu (baba relativă de la Paris, doar nu degeaba își dăduse doctoratul pregătitor în Eugen Lovi­nescu…), Eugen Ionescu…

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

http://www.ziaristionline.ro/2015/02/09/academici anul-eugen-simion-prins-in-flagrant-la-lupta-de-clasa-o-tentativa-de-reasasinare-civila-a-lui-eminescu-ii-obliga-pe-eminescologi-sa-reactioneze-constantin-barbu-inchizitorul-ramolit/


„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” – 22 martie 1881)

8 ani mai târziu, după ce domnul Eminescu avertiza cu privire la înființarea unei bānci private care să tipărească banii nației româneşti, era asasinat deopotrivă prin vaccinare cu mercur şi prin lovire cu cărămida în cap.
Din aceste motive, Duşmanii Neamului Românesc aruncă cu noroi şi fecale în Domnul Eminescu! via Sebastian Predescu

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 6 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Lui Eminescu, în timpul vieții, nu i-au fost admise la publicare niciuna dintre poeziile care făceau referire explicit la originea dacică a poporului român, la Dacia, la Decebal, la Burebista, la Zalmoxe.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Eminescu, în peregrinarile sale de la Viena și Berlin a fost printre primii care a luat cunoștință de clarificarea confuziei dintre termenul de „got” și cel de „get” din lucrarea „Getica” lui Iordanes care, la anul 551 e.n., din cauza prigoanei împotriva a tot ce era de „origine dacică”, a atribuit cu bună știință „fabuloasa istorie a Dacilor” goților, care la acea data erau mai marii zonei peste Dacia și tratau de la egal la egal cu romanii. Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile „Memento mori ” (1872), „Odin și poetul” (1872), „Sarmis” (1881), „Gemenii” (1881), precum și în piesa de teatru „Decebal”, toate publicate după dispariția poetului.În articolul „Labirintul istoriei noastre”, Eminescu spune:

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispret și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleță, de amor de patrie și de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată”.

Astăzi se știe că Peninsula Italică a fost populată începând din sec. XIX î.e.n.; XII î.e.n. și VIII î.e.n. de importante mase de oameni, deplasate din zona Dunării de mijloc și din Balcani. În perioada stăpânirii romane, în Dacia, Dacii ”subjugați” s-au răsculat de 16 ori în cei 164 de ani de ocupație.
Nu s-a întîmplat nicăieri în lume ca cei veniți să-i facă pe localnici să renunțe la limba lor proprie, chiar dacă au stat gard în gard cu aceștia cum au stat ungurii și sașii cu românii în Ardeal, iar limba localnicilor să nu se mai vorbească nicăieri, oricât de aspre ar fi fost represiunile noilor veniți. Vezi ce se întîmplă azi în lume, în cazuri similare.

Oare nu spune destul de clar Rufus Festus (sec. IV e.n.) contemporan cu Eutropius, care consemnează la anul 372 e.n. în „Scurta istorie a poporului roman”, urmatoarele: „Traian i-a învins pe Dacii lui Decebal și a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre… dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii (Ripensis și Mediterana n.r.) în regiunea Moesiei și a Dardaniei”.
În articolul „Materialuri etnologice privind în parte și pe dl. Nicu Xenopolus”, altul decât istoricul, Eminescu spune: „M-am convins că acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva fatidic și artificial”.  În alt articol „Distinguendum est” (1881), Eminescu face o analiză dură asupra celor care s-au repezit în zilele lui să preia funcțiile de conducere ale țării:

„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscuta incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”.

Vom reuși oare, noi românii, să trecem, de zidul artificial creat în istoriografia noastră de cucerirea și stăpânirea romană în Dacia, pentru a ne pune în valoare întreaga istorie multimilenară de la începuturile locuirii Pelasgilor și Dacilor pe meleagurile noastre anterioare plecării primelor populații autohtone spre Peninsula Italică?

Dan Ion Predoiu

SURSA: http://dacia.org/dacianew/

http://www.departamentulalphacarpatica.ro/eminescu-si-ideea-descendentei-noastre-dacice/

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 5 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
Lui Eminescu, în timpul vieții, nu i-au fost admise la publicare niciuna dintre poeziile care făceau referire explicit la originea dacică a poporului român, la Dacia, la Decebal, la Burebista, la Zalmoxe.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Poeziile lui Eminescu, cu referire la Daci i-au fost publicate abia după moarte, începând din 1903, după ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele reținute de el, cuprinse în 42 de caiete și 15.000 de pagini.

Eminescu, în peregrinarile sale de la Viena și Berlin a fost printre primii care a luat cunoștință de clarificarea confuziei dintre termenul de „got” și cel de „get” din lucrarea „Getica” lui Iordanes care, la anul 551 e.n., din cauza prigoanei împotriva a tot ce era de „origine dacică”, a atribuit cu bună știință „fabuloasa istorie a Dacilor” goților, care la acea data erau mai marii zonei peste Dacia și tratau de la egal la egal cu romanii. Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile „Memento mori ” (1872), „Odin și poetul” (1872), „Sarmis” (1881), „Gemenii” (1881), precum și în piesa de teatru „Decebal”, toate publicate după dispariția poetului.În articolul „Labirintul istoriei noastre”, Eminescu spune:

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispret și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleță, de amor de patrie și de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată”.

Astăzi se știe că Peninsula Italică a fost populată începând din sec. XIX î.e.n.; XII î.e.n. și VIII î.e.n. de importante mase de oameni, deplasate din zona Dunării de mijloc și din Balcani. În perioada stăpânirii romane, în Dacia, Dacii ”subjugați” s-au răsculat de 16 ori în cei 164 de ani de ocupație.
Nu s-a întîmplat nicăieri în lume ca cei veniți să-i facă pe localnici să renunțe la limba lor proprie, chiar dacă au stat gard în gard cu aceștia cum au stat ungurii și sașii cu românii în Ardeal, iar limba localnicilor să nu se mai vorbească nicăieri, oricât de aspre ar fi fost represiunile noilor veniți. Vezi ce se întîmplă azi în lume, în cazuri similare.

Oare nu spune destul de clar Rufus Festus (sec. IV e.n.) contemporan cu Eutropius, care consemnează la anul 372 e.n. în „Scurta istorie a poporului roman”, urmatoarele: „Traian i-a învins pe Dacii lui Decebal și a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre… dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii (Ripensis și Mediterana n.r.) în regiunea Moesiei și a Dardaniei”.
În articolul „Materialuri etnologice privind în parte și pe dl. Nicu Xenopolus”, altul decât istoricul, Eminescu spune: „M-am convins că acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva fatidic și artificial”.  În alt articol „Distinguendum est” (1881), Eminescu face o analiză dură asupra celor care s-au repezit în zilele lui să preia funcțiile de conducere ale țării:

„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscuta incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”.

Vom reuși oare, noi românii, să trecem, de zidul artificial creat în istoriografia noastră de cucerirea și stăpânirea romană în Dacia, pentru a ne pune în valoare întreaga istorie multimilenară de la începuturile locuirii Pelasgilor și Dacilor pe meleagurile noastre anterioare plecării primelor populații autohtone spre Peninsula Italică?

Dan Ion Predoiu

SURSA: http://dacia.org/dacianew/

http://www.departamentulalphacarpatica.ro/eminescu-si-ideea-descendentei-noastre-dacice/

Legătura mistică dintre Mihai Eminescu şi daci: ce s-a descoperit sub casa copilăriei poetului, din Ipoteşti, în urma săpăturilor arheologice 10

3 Jul 2015 06:10:23

Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Specialişti în eminescologie spun că Eminescu a avut o pasiune ascunsă şi stranie pentru civilizaţia dacică. Mai mult decât atât, aceştia spun că au existat coincidenţe stranii care ar scoate în evidenţă o legătură mistică între poet şi strămoşii săi.
Eminescu şi dacii. În afară de câteva poezii şi afirmaţii în legătură cu strămoşii său, marele poet botoşănean nu părea să aibă o afinitate deosebită faţă de acest subiect şi nicio înclinaţie aparte.

Cu toate acestea, sunt specialişti care s-au ocupat de acest subiect, printre care şi unul dintre cei mai importanţi eminescologi, Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural şi membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Aceasta crede că există o legătură mistică, transcedentală, între marele poet şi daci. Publicista spune că de-a lungul timpului au avut loc ”coincidente tulburătoare”, care au scos la iveală o latură şi o pasiune necunoscută a poetului Mihai Eminescu.

Eminescu, poetul pasionat de daci

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării originii latine şi descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci.
Specialiştii spun însă că au dovezi, că Eminescu era un pasionat de daci. În primul rând totul ar fi început la Cernăuţi acolo unde a fost elev de gimnaziu. ”Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu «Perit-au dacii», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean care a fost Eminescu cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel, susţine că ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri”, precizează Lucia Olaru Nenati. Totodată cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului.

”Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”, adaugă Lucia Olaru Nenati. Totodată au fost identificate şi poezii în care apar acest gen de motive şi preocupare pentru daci, precum ”Genaia”, ”Miradoniz”, ”Memento mori”, ”Sarmis”, ”Gemenii”, ”Rugăciunea unui dac”.

Eminescu a locuit deasupra unei case dacice

O serie de specialişti şi oameni de litere sunt de părere că pasiunea lui Eminescu pentru daci nu este întâmplătoare, existând o legătură mistică între acesta şi strămoşii săi. Eminescologul Lucia Olaru Nenati spune de exemplu că pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află culmea un fragment din poemul ”Rugăciunea unui dac”. Cu toate acestea cea mai tulburătoare concidenţă, din acest punct de vedere, spune Lucia Olaru Nenati, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit. Mai precis, în anii ’70, Lucia Olaru Nenati era muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti şi a demonstrat că aceea casă care era prezentată turiştilor drept casa lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită tocmai în 1935.

Totodată specialistul a arătat locul exact unde se afla casa veche a familie Eminovici. Obiectivul a fost relocat şi au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei, vechii case a familiei Eminovici. Săpăturile au fost efectuate de profesorul Paul Şadurschi, atunci director al Muzeului Judeţean Botoşani, arheologul Liviu Şovan. La un moment dat printre ruine, povesteşte Lucia Olaru Nenati, a avut loc o descoperire uimitoare. Exact sub casa familiei Eminovici, pe acelaşi amplasament, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace, după cum arăta şi inventarul arheologic descoperit.

Mai mult decât atât, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai Eminescu, era o vatră dacică. ”Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni”, povesteşte Lucia Olaru Nenati.

Amfora romană şi legăturile mistrice dintre Eminescu şi daci

Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra şi o căţuie dar şi o amforă proabilă de provenienţă romană ajunsă fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. ”În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan.
Descoperirea a aprins numaidecât imaginaţia poeţilor şi jurnaliştilor din aceea perioadă. De exemplu acestei descoperiri i-a fost dedicat un articol în Flacăra prin care se vedea o legătură între Eminescu şi vatra dacică. Apoi poetul George Tomozei publică o poezie, ”Istoria unei amfore”, în care sugerează aceeaşi legătură transcedentală dintre poet şi strămoşii săi prin vatra dacică, simbol magico-religios din cele mai vechi timpuri. În urma acestor descoperiri, specialistul Lucia Olaru Nenati, crede că a existat o legătură mistică între Eminescu şi civilizaţia dacică, creaţiile sale referitoare la această populaţie nefiind întâmplătoare.

”Iată deci cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare”, arată Lucia Olaru Nenati. O legătură aparte între Eminescu şi civilizaţia dacică vede şi academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog.

”Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului”, arăta Mihai Cimpoi, citat din lucrarea lui Vlad Zbîrciog, ”Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească”.

https://m.adevarul.ro/locale/botosani/legatura-mistica-mihai-eminescu-daci-s-a-descoperit-casa-copilariei-poetului-ipotesti-urma-sapaturilor-arheologice-1_55940286cfbe376e35c29905/index.html

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Marți, 15 ianuarie, se împlinesc 169 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, poetul național al României. Pentru a cinsti memoria „Luceafărul poeziei româneşti', numeroase evenimente sunt organizate în mai multe orașe din țară. Puțini știu că „Luceafărul' a fost omologat ca fiind cel mai lung poem de dragoste de Academia Recordurilor Mondiale.

O slujbă de pomenire a poetului național Mihai Eminescu va avea loc, marți, la Cimitirul Bellu din București, a anunțat Arhiepiscopia Bucureștilor. Începând cu ora 8:00, în capela Cimitirului Bellu va fi oficiată Sfânta Liturghie de un sobor de preoți care slujesc în cimitirele din București, urmată de slujba Parastasului la mormântul poetului, la ora 10:00.

La finalul slujbei de pomenire, la mormântul lui Mihai Eminescu va fi depusă o coroană de flori din partea Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, la ora 10:30, în Catedrala Patriarhală, după Sfânta Liturghie, se va săvârși slujba Parastasului pentru marele poet.

https://www.libertatea.ro/stiri/mihai-eminescu-169-de-ani-de-la-nasterea-lui-2514074/amp


fiber_newStiri

Incepand cu data de 08.05.2019 va deveni functional sistemul online de emitere a permiselor de pescuit recreativ pentru Marea Neagra si pentru fluviul Dunarea cu bratele sale si habitatele piscicole naturale necontractate de asociatiile de pescari recreativi. [...]

fiber_newInfo

Se instituie masuri de prohibitie pentru pescuitul in scop comercial, recreativ si familial al oricaror specii de pesti, crustacee, moluste si alte vietuitoare acvatice vii in habitatele piscicole naturale, pe o durata de 60 de zile, in perioada 11 aprilie – 09 iunie inclusiv, cu exceptiile prevazute in prezentul ordin. [...]