Home Forum Subiecte Eminescu...si atât

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 8 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Dosarul de interdictie al lui Eminescu:

https://youtu.be/dt2Lraa1kgs

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 8 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

DOR DE ȚARĂ

Ceartă-mă! Primešte-mă!
De vrei,pedepsešte-mă!
Scumpă Bucovină,
Vin,mă-ntorc la tine...

M-aplec în genunchi —
Fiu rătăcitor —
Patrie natală,
Țara mea de dor!

Nouri de politică
Ne-au acoperit,
Ninge cu discordie
Peste-al meu pământ...

Viscolešte-n țară —
Nu-i ca altădată —
Cresc prin cimitire
Cruci de ciocolată...

Vremea nu e bună,
Norii grei apasă,
Prevestesc furtună-n
Țara mea frumoasă...

Dinăuntru,lacomi,
Viermii de corupție
Rod din Drept ši Lege,
Sapă-n Constituție...

Dor de Cernăuți,
De-Eminescu — dor!
Timpuri de izbelište
Pentru-al meu popor...

Că ešti prea frumoasă,
Ši că ešti prea bună,
Ți-au furat ši steagul
Ši limba ți-o fură!..

În copacii negri —
Ciorile - stăpâne
Peste Cernăuții
Scumpei Bucovine...

Vin,mă-ntorc la tine,
Dragă Bucovină!
Vin — din țări străine —
În țară străină...

Ce-am grešit noi oare?
Pedepsiți de soartă:
Eu — în altă țară,
Tu — pe altă hartă...

Dor de Bucovina —
Patrie natală! —
N-ai nimic pe lume,
Dacă nu ai țară!

Mă întorc la tine,
Până încă pot
În limba română
Să mi te ascult!..

Vor să mi te schimbe,
Vor să mi te piardă,
Eu — străin prin lume,
Tu — pe altă hartă...

ION COJOCARU
15.01.2018


  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 8 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Citez:

"💖POEZIA ZILEI💖
(Gabriel Marius B)
”Fuseră șapte la părinți, acolo-n Bucovina,
Dar, numai unul dintre ei, avea acea Lumină
Ce dăinuiește chiar și azi și fără să pălească,
Ea luminează peste tot în țara Românească.
Despre Luceafăr el a scris, a scris și despre Daci,
Și despre multe el a scris și multe i-au fost dragi,
A scris despre cotropitori ce-au vrut să stăpânească,
Să rupă aste Trei culori și să ne învrăjbească.
Puțini dintre contemporani atunci l-au înțeles,
Iar astăzi, chiar printre români, puțini îi știu vreun vers...
L-au internat la balamuc, spunând că e bolnav,
Dar cei ce asta au făcut știau că e un BRAV...
Că trebuie să fie mort, să nu le mai încurce
a lor planuri: a dispărea...o Românie Dulce...."

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 8 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 
Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. 
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 361634

Autor: Manega Miron

Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul tării

Data publicarii: 22.01.2018 16:00:00

Domnia lui Vodă Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine cât şi în rău. Se poate spune că toate creaţiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuinţelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituţii, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieţei publice aveau un aer pripit şi netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franţa, câştigat aicea cu multă înlesnire, ţinea locul învăţăturii lui.

 

Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ şi că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă şi minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porţie de înţelepciune se pot „ferici" statele. 

 

Pe cât domnea însă într-o parte a generaţiei trecute o suficienţă nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenţii naţionale se împluse de neîncredere faţă cu toate creaţiunile lui Cuza Vodă, faţă chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înşile. Se’nţelege că generaţia actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcţii spirituale are dreptate, cea încrezută şi optimistă sau cea sceptică şi pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunţat de a voi binele comun*.

 

[...] Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta**.

[...] Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici ; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă”, prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil”.

Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? Ei şi?

Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată;; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca.


Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru.

Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.

În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş.

Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a câştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da… a pus să le mulţumească călăul.

El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.

Aşadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se‘ntâlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei.***

________________________________

*CURIERUL DE IAȘI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/tradarea-lui-voda-cuza-o-pata-pentru-vecii-vecilor-pe-steagul-tarii

  • favorite_border

re:Eminescu...si atât

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 3 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea
Citat din dalearober
EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 
Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. 
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 361634

Autor: Manega Miron

Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul tării

Data publicarii: 22.01.2018 16:00:00

Domnia lui Vodă Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine cât şi în rău. Se poate spune că toate creaţiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuinţelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituţii, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieţei publice aveau un aer pripit şi netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franţa, câştigat aicea cu multă înlesnire, ţinea locul învăţăturii lui.

 

Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ şi că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă şi minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porţie de înţelepciune se pot „ferici" statele. 

 

Pe cât domnea însă într-o parte a generaţiei trecute o suficienţă nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenţii naţionale se împluse de neîncredere faţă cu toate creaţiunile lui Cuza Vodă, faţă chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înşile. Se’nţelege că generaţia actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcţii spirituale are dreptate, cea încrezută şi optimistă sau cea sceptică şi pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunţat de a voi binele comun*.

 

[...] Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta**.

[...] Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici ; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă”, prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil”.

Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? Ei şi?

Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se‘nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la‘ndemână ; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca.


Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte şi întunecând momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbârciturile negrului şi criminalului monstru.

Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.

În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş.

Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a câştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da… a pus să le mulţumească călăul.

El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.

Aşadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se‘ntâlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei.***

________________________________

*CURIERUL DE IAȘI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/tradarea-lui-voda-cuza-o-pata-pentru-vecii-vecilor-pe-steagul-tarii

"În urmă cu 32 de ani, mai exact în 1986, când încă nu se întrevedea un orizont deschis pentru români, poetul Laurian Stănchescu, cunoscut pentru demersurile sale de revitalizare a spiritului național, a primit o misie importantă.

Nepotul Luceafărului, Gheorghe Eminescu, i-a înmânat o serie de documente frumos legate spunându-i: „Ai să trăiești mai mult decât mine și poate că ai să poți într-o zi să le faci cunoscute. Adevărul trebuie aflat odată și odată”. Erau scrisorile lui Eminescu din perioada cea mai grea a vieții lui, scrisori care ilustrau cum poetul nostru național a îndurat martiriul arestărilor politice, cum a suportat excluziunea din societate, cum a răbdat umilința de a fi declarat nebun, torturile, foamea."

https://www.qmagazine.ro/eminescu-in-captivitate/


fiber_newStiri

Potrivit comunicatului ANPA din 16 iulie 2018, eliberarea permiselor de pescuit de culoare albastra a fost sistata pentru anul 2018 incepand cu data de 15.06.2018. [...]