Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Ce vă sare în ochi? Wikipedia, anul nașterii, 82 î.e.n., domnie, 82 î.e.n.-44 î.e.n, interesant...nu...!? ????

"Date personale
Născut 82 î.e.n. Modificați la Wikidata
Decedat 44 î.Hr.
Cetățenie Draco bearer Duruy LB.JPG Dacia Modificați la Wikidata
Ocupație rege[*] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluri rege[*]
Domnie
Domnie 82 î.Hr.- 44 î.Hr."


https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Burebista

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

"CHARNABON

Rege get (sec. V a.Chr.) menţionat în tragedia lui Sofocle din Colonos (497 – cca. 405 a.Chr.) „Triptolemos” ca fiind şeful unor triburi de geţi, nefiind clar dacă din nordul sau sudul Dunării şi fără a se putea limita exact geografic arealul regatului său: „Şi Charnabon (Χαρναβών), care în timpurile de faţă domneşte peste geţi” (Tragicorum Graecorum Fragmenta, 210, frag.543).
Sofocle este citat de gramaticul Herodian într-un tratat despre cazul genitiv şi menţionarea sună astfel: „kai Charnabontos (gen. Χαρναβώντος), hos Geton archei ta nun”.
Semnalarea geţilor lui Charnabon se bucură, ca orice primă ştire, de o notă în orice tratat. Regele geţilor nu a prilejuit nici o investigaţie recentă, fiind considerat un personaj fictiv. Probabil aşa şi este, chiar dacă numele lui poate fi considerat ca autentic: Detchev propune un sens derivat din char - sau chari - căpetenie războinică, ceea ce ar putea însemna că e vorba de un titlu regal mai degrabă decât de un nume dinastic – dar, oricum, nume comun sau nume propriu, poate fi un cuvânt tracic autentic.
Data şi contextul istoric la care apare menţiunea sofocleeană despre geţi sunt cât se poate de semnificative. Plinius cel Bătrân, care citează un vers din traducerea latină a dramei lui Sofocle, pentru a dovedi vechimea culturii grânelor în Italia, precizează că piesa a fost reprezentată la Atena cu 145 de ani înaintea morţii lui Alexandru cel Mare, adică fie în 468, fie în primăvara următoare, 467. Cum ştim că în 467, anul arhontatului lui Theagenides, participanţii la concursul de tragedie au fost Eschil, Pratinos şi Polyphrasmon, şi că Eschil a obţinut atunci premiul I pentru trilogia tebană, nu rămâne decât să acceptăm anul 468 ca dată pentru Triptolemos. Propusă pentru prima dată încă de Lessing, respinsă apoi de mari autorităţi ale domeniului, în frunte cu Wilamowitz, precizarea cronologică pe care o datorăm lui Plinius este azi unanim acceptată."


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

"Civilizația geto-dacică (I)- Arme și echipamente" de Cătălin Borangic(se mai pot găsi, ambele volume, la Muzeul Național de Istorie din București).



zoom_in
Pescuit
  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

TEZAURUL DACIC DE LA SINAIA

Gaurile negre ale istoriei.

Titlul acesta incitant este purtat de o carte scrisa de-un jurnalist. Apeland la mijloacele anchetei de presa, Dumitru Manolache reia un subiect de senzatie, abordat pe larg si in revista „Formula As”: tablitele de aur de la Sinaia, un posibil tezaur dacic, dispretuit si abandonat de istorici si arheologi

In peisajul editorial actual, somnolent si saturat, cartile care se refera la daci sunt incadrate, la prima ochire, ori in categoria „conspiratii intergalactice”, ori in cea a rapoartelor stiintifice gen „doua cuie, trei cioburi”. Intre atatea „coduri” si „mistere”, istoria nu mai foloseste decat ca decor
si pretext pentru best-seller-uri. Despre daci nu se mai vorbeste demult sine ira et studio, din numeroase motive. Exista, in mod evident, o jena a „intelighentiei” noastre in a-si aminti de acesti „barbari”, cu care „nu dam bine” in Europa. Istoricii si arheologii diminueaza rolul dacilor in istorie. In manuale, pe daci ii gasim anevoie, ingramaditi pe cel mult doua pagini. Stiinta dacologiei e inexistenta. Cetatile dacice au ajuns gropi de gunoaie. Cautatorii de comori dezgroapa aurul dacilor si-l vand peste hotare. In acest neprielnic context, o carte care clameaza din titlu existenta unui tezaur dacic la Sinaia isca neincredere. Insa cei care vor avea curiozitatea si rabdarea de a o citi vor fi cu siguranta bulversati de enigmatica si complicea tacere a oamenilor de stiinta. In cazul de fata: un imens tezaur de piese de aur inscript..ionate intr-o limba necunoscuta si cu imagini care fac referire la civilizatia dacilor, descoperit in a doua jumatate a sec. Xix la Sinaia, despre care circula multe informatii orale, o adevarata increngatura de legende, dar nu exista nici un document scris. Insa, mai mult decat un document scris, exista un martor mut ce tipa de 150 de ani si nimeni nu vrea sa-l auda: copiile in plumb ale acelor originale de aur. Sunt suficiente acest martor si multimea de marturii orale pentru a demonstra existenta acelui tezaur? Poate ca nu. Dar este suficient pentru a demonstra ca exista o problema care a deranjat multa vreme si mai deranjeaza si astazi, in mediile academice: acele piese de plumb sunt considerate cu indarjire falsuri, studierea lor este considerata o pierdere de vreme, iar existenta originalelor de aur, astazi disparute, este ridiculizata. Cu siguranta, informatiile reunite in aceasta carte de catre autor, in urma unei intense investigatii de aproape doi ani, nu vor putea fi ignorate. Toate firele acestei povesti duc la castelul Peles, constituindu-se intr-o adevarata odisee despre care nu se doreste sa se stie nimic: arhiva regilor daci. O carte exceptionala, alerta, incomoda, care desteleneste calea acestei complicate afaceri si da cercetatorilor o mana de ajutor generoasa in evaluarea corecta a subiectului. In preajma aparitiei cartii, am adresat cateva intrebari autorului acestei curajoase investigatii.

Dumitru Manolache: „In cartea mea sunt surprize mari, va asigur”

Un jurnalist investiugheaza istoria

– Ati scris o carte incomoda, care va starni multe reactii. Cum ati luat hotararea de a va apuca de ea?
– Pentru prima data am aflat despre misterioasele placi de plumb de la Sinaia de la un coleg ziarist, prin anul 2004, dupa ce se desfasurase un congres de dacologie la Bucuresti. La inceput, nu le-am acordat prea mare importanta, preocuparile mele fiind axate la vremea respectiva pe problematica inceputului crestinismului romanesc, o pasiune ceva mai veche, careia ii dedicasem cativa ani de investigatii. Interesul meu pentru tablitele de la Sinaia a fost declansat de o anumita „iritare profesionala”, daca o pot numi asa, specifica gazetarilor care ani de zile s-au ocupat de investigatii. Aparusera in perioada respectiva cateva articole si interviuri pe aceasta tema, in diverse publicatii, cele mai multe avand ca punct de pornire comunicarea profesorului Augustin Deac, prezentata la congresul amintit, si cartea domnului Dan Romalo „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, pe care nici macar nu o vazusem. Se vorbea despre un misterios tezaur din placi de aur descoperit la Sinaia si despre legenda posibilei topiri a artefactelor de catre regele Carol I, dupa ce originalele fusesera copiate in plumb. Am vazut apoi fotografiile placilor pe un Cd. Imaginile lor m-au tulburat profund. Atunci am inceput sa ma interesez despre aceste extraordinare artefacte. Incepuse deja sa se discute in contradictoriu despre ele, suficient pentru un gazetar ca sa inteleaga ca poate fi vorba despre „un subiect gras”. Am citit tot ceea ce se scrisese despre ele. Cu exceptia unui reportaj-ancheta publicat de Horia Turcanu in revista „Formula As”, care m-a pus pe ganduri, trezindu-mi instinctul despre care vorbeam, aproape toate articolele se refereau la opinii pro sau contra autenticitatii placilor. Atunci m-am hotarat sa investighez si eu acest subiect. Dupa cateva luni de munca, am realizat un serial de cinci episoade, pe tema placilor de la Sinaia, pe care l-am publicat in cotidianul „Gardianul”. Abia dupa aceea mi-am dat seama cat de departe sunt de „miezul” subiectului, ceea ce m-a iritat si ambitionat sa continui investigatia. Cand mi-am dat seama ca volumul informatiilor acumulate nu poate fi publicat in alte cateva articole de ziar, m-am gandit sa le valorific intr-o carte. Era prin primavara anului 2005.
– Acum, cartea dvs. e scrisa si se afla in pragul lansarii in librarii. Ce concluzie ati tras? Este tezaurul dacic de la Sinaia o simpla legenda sau un teribil adevar ocultat?
– Va raspund fara nici un fel de ezitare: este vorba despre un adevar ocultat. Dupa aproape doi ani de investigatii, pot afirma acest lucru, cu toata responsabilitatea. Va spun insa ca mi-a fost teama de acest rezultat. Nu l-am dorit. Am sperat ca nu voi ajunge la aceasta concluzie, stiind ce furtuni se vor abate asupra mea, publicand o asemenea ipoteza. Eu insumi m-am ferit sa dau crezare unor teorii ale conspiratiei in anchetele mele de pana acum, desi uneori acestea erau atat de evidente. „Ocultare”, „conspiratia sau legea tacerii”, cine mai crede astazi in asa ceva? Vorbind despre ele, pasul de la respect la dispret si discreditare profesionala este atat de mic, astazi, incat poate ca ar trebui sa-l eviti. Ce te faci insa daca adevarul te sufoca?
– Care credeti ca ar fi cauzele ocultarii?
– Fara indoiala, ele au legatura cu personajele implicate in aceasta tenebroasa afacere – regele Carol I, primul ministru Catargiu, autoritatile locale din Sinaia etc. – si cu factorii socio-politici interni si externi, explozivi, care actionau in societatea romaneasca in momentul in care s-a consumat aceasta afacere. Lipsa unor probe, in sensul juridic al cuvantului, nu inseamna ca povestea placilor nu a existat cu adevarat, asa cum sustin unii astazi. In volumul care va aparea in curand la Editura „Dacica”, prezint pe larg acest aspect al problemei. In cartea mea sunt surprize mari, va asigur.

„Regina Maria stia ca placile de aur au fost topite”

– Exista, cu siguranta, cateva puncte forte ale cartii. Ne puteti divulga cateva?
– Imi cereti sa divulg secretele acestei investigatii, in avanpremiera! Din respect pentru cititorii revistei „Formula As”, voi enumera cateva dintre acestea. Am in vedere, in primul rand, cateva declaratii explozive, care dovedesc ca regina Maria, spre exemplu, cunostea faptul ca placile originale din aur au fost topite. Apoi, disparitia misterioasa a unor documente de la manastirea Sinaia, in care, probabil, se mentiona ceva despre acest subiect. Nu in ultimul rand, actiunile unor forte care au „lucrat” tot timpul in vederea ascunderii adevarului acestui subiect, chiar si in perioada in care propaganda comunista sustinea si promova in forta ideea dacismului. Dar poate cea mai tulburatoare dezvaluire se refera la faptul ca, cel putin o parte din artefactele din plumb, a fost depozitata, dupa parerea mea, pana dupa ultimul razboi mondial, chiar la castelul Peles! Pentru ce vor fi fost pastrate aceste „falsuri” tocmai acolo, incercati dumneavoastra sa raspundeti. Va mai spun, doar, ca dupa anul 2000, niste personaje dubioase, de dincolo de Prut, s-au indragostit subit de subiectul placilor de plumb de la Sinaia, deoarece ele „vorbesc” despre niste originale din aur, despre care se crede ca nu ar fi fost chiar toate topite. Ne-au vizitat si siturile arheologice de la Sarmizegetusa, de vreo 50 de ori, de fiecare data plecand cu „amintiri” de acolo, evident, din inalte sentimente patriotice!
Restul cititi in carte.

„Investigatia mea este jurnalistica.
Ea nu se poate substitui unei
cercetari de specialitate”

– Cum credeti ca va influenta cercetarea tablitelor aceasta carte?
– Mi-este greu sa fac o asemenea evaluare. Investigatia mea a avut ca scop aflarea cat mai multor informatii despre acest subiect fascinant, despre care istoria refuza sa vorbeasca si care, iata, astazi, infierbanta din ce in ce mai multe minti. In masura in care datele, informatiile si ipotezele prezentate in acest volum pot constitui o baza de pornire intr-o cercetare viitoare, realizata de specialisti, posibilitatea aceasta nu face decat sa ma onoreze si sa ma multumeasca, deoarece acest fapt ar insemna ca munca mea si-a atins scopul. Vreau sa fiu foarte clar: ceea ce am realizat eu este doar o investigatie jurnalistica. Deci, in nici un caz, ea nu se poate substitui unei cercetari de specialitate, pentru care pledez cu toata convingerea.

– Sustinand veridicitatea legendei placilor de la Sinaia, nu credeti ca va veti atrage critica dura a celor care o contrazic? Va asteptati la reactii dure?
– In mod cert, da. Dar ce carte ar mai fi aceea, daca nu ar da nastere la discutii si opinii contradictorii? Ele sunt bine venite, chiar daca vor fi dure, pentru ca interesul meu este, repet, acela de a se afla adevarul despre tulburatorul corpus de artefacte. De altfel, in incheierea volumului, am rugat pe cei care cunosc povestea placilor, care detin documente sau au opinii legate strict de istoria lor, sa mi le comunice prin intermediul editurii, pentru ca investigarea subiectului nu o consider incheiata, odata cu aparitia acestei carti. Spun lucrul acesta pentru ca stiu sigur ca exista persoane care cunosc mult mai multe despre placile de plumb de la Sinaia. Unele dintre ele au refuzat, deocamdata, sa vorbeasca. Am simtit chiar o oarecare retinere in atitudinea lor. Sunt convins ca exista specialisti care ar dori sa se ocupe de placi, intr-un cadru oficial, dar carora le este teama sa nu se compromita, de vreme ce cateva notabilitati au pus stampila cu inscrisul „falsuri” pe aceste artefacte, fara a le fi cercetat suficient, cum s-ar fi cuvenit.
– Este vinovat regele Carol I de distrugerea tezaurului?
– Carol a consultat mai multi istorici ai vremii, cu privire la valoarea arheologica a tezaurului. Veti afla din carte pe cine a consultat, care a fost verdictul istoricilor, cum a fost argumentat, si veti vedea cui ii revine vina instrainarii sau distrugerii tezaurului. De fapt, chiar decizia de copiere a pieselor demonstreaza ca regele a inteles valoarea lor.
– Suntem in Anul Carol. Credeti ca informatiile din carte vor afecta in vreun fel imaginea regelui?
– Este doar o intamplare faptul ca acest volum apare chiar in Anul Carol. Nu a existat nici cea mai mica intentie din partea mea de a influenta in vreun fel manifestarile dedicate acestei personalitati a istoriei moderne a Romaniei. Nimeni, cred, nu poate nega realizarile regelui Carol I. Eu sunt de parere ca istoria trebuie asumata, in mod critic, cu tot ce are ea. Cu bune si cu rele. Si dupa cum stim, domnia lui Carol I a avut parte de infaptuiri marete, dar si de lucruri mai putin placute. Imaginea lui este insa aceea pe care i-au conferit-o faptele si istoria.
Aurora Petan

TABLITELE DE LA SINAIA AR PUTEA ARATA CA ISUS SI-A AVUT ORIGINEA IN DACIA

Tăbliţele cu scriere getică sunt învăluite între-un mister absolut. Unele informaţii spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihastrii din munţi s-au retras aici aducînd cu ei şi tăbliţele cu pricina.
O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 cînd se săpau temeliile palatului Peleş, s-au descoperit 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici dar folosind şi litere latine. Şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu, a dăruit-o regelui Carol 1 care a ordonat ca tăbliţele de aur să fie topite după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atît tăbliţe de plumb cît şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut.

“Religia lor era monoteistă avînd în frunte pe Sentu/Sîntu cu sensul de Creatorul, iar ca simbol al sacrului era crucea (…) Fiind o religie a luptei continue dintre bine şi rău, duhul răului se numea Sotea sau Satan (…) Iisus a fost get (…) limba sumeriană/eme-gi are aceeaşi rădăcină cu limba română (…) Mai mult, pe blogul cugiralba

SURSA: http://www.ph-online.ro
http://www.scribd.com/doc/4008665/BIBLIOTHECA-DACICATEZAURUL-DE-LA-SINAIAPLACUTELE-DE-PLUMB

https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2011/09/20/secretele-tablitelor-de-la-sinaia/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea geților sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, ”De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.
”După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile”.

Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a geților, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul geților cu cei 50.000 de geți luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.

Străini de istoria noastră ”la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.
Despre ce au însemnat războaiele cu dacii, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

”Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?
Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.
O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.
O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti”.

Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

”Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat ”Consiliul de stat’, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – ”un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.

Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din ”succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, ”o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor geţilor ”pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”…

Aşa, ”daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.
Anul 174, Amal domneşte peste geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuiază însuşi profesorul Valeriu Popovici:

”Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt ”german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii”.

Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.
Autorul cărţii ”Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe ”cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”. Ion N. OPREA

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuți de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe geții de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului. În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor geți şi romanizarea restului populaţiei.

În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi ”leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu dacii răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de ”Carpicus Maximus” şi de ”Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Se demonstrează astfel că geții, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:
Aurelianus Carpicus,
Diocleţian Carpicus Maximus,
Maximinian Carpicus Maximus,
Galerius Carpicus Maximus,
Constantinus Carpicus Maximu,
Constantius Chlorus Carpicus Maximus,
Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie, dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor.

În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,”viaţa, adică pe pământul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

”Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută”.

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.
Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat. În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.
Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de ”uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:
”Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin ”de origine dacică, fiind chair rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.
Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de ”nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a geților din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180). În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu ”barbarii” după zece ani de lupte!

În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218. De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.
”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!
”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.
Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de ”zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.
Este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.
Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.
Caracterul este portretizat cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă în ciuda imaginii de luptă.
Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare (foto 3), restul sunt pe jos (foto 2, 3). Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum ar fi și Columna.



Hostilianus

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:
1, A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.
2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu GOȚII conduși de Cniva?
3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.

Sursa: getbeget.org, foto: https://it.wikipedia.org/wiki/Sarcofago_Grande_Ludovisi

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

sau: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ ‎Geții‬‎ Pelasgii‬ ‎Dacia‬‪ ROMANIA‬ttps://thraxusares.wordpress.com/2015/01/21/din-istoria-furata-a-getilor/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 7 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

"Despre războaiele goților" de Niccolo Modrussa, așadar, deși vorbește cu, și, despre Vlad Țepeș, nu pomenește despre "geți", ci, despre "goți", amintind și despre Zalmoxis, pare o confuzie intenționată, la fel ca de obicei...

https://authenticmagazin.com/caleidoscop/vaticanul-a-eliberat-un-manuscris-vital-pentru-istoria-romanilor-personajul-cheie-vlad-tepes/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 6 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Mai toată lumea a cântat melodia asta cu vreo ocazie mai românească, fie ea oficială sau doar la focul de tabără. Dintre noi aceștia mulți, prea puțini au disecat stereotipia exprimată, îndeosebi afirmația că orice dac avea căciulă, prin căciulă înțelegându-se pileusul, boneta aia răsfrântă.
La detaliu se arată însă că lucrurile nu stăteau deloc așa.
Primul drum îl facem la Columna unde ne trimite poetul să ne uităm și acolo vedem exact asta și anume că nu orice dac avea căciula cu pricina. Pe reliefurile Columnei sunt 680 de figuri dacice (plus-minus 2 sau 3, căci unele scene sunt deteriorate la limita ilizibilului). Dintre aceștia doar 68 poartă pileus (deci 10% din efective), un procent perfect acceptabil pentru corpul de comandă compus evident din aristocrați.
Apoi, depășind reperele rigide ale iconografiei imperiale cercetăm izvoarele literare antice care iată ce spun:

Dio Chrisostomos observă și notează un astfel de marcaj social: […] diferite neamuri poartă pe cap nişte cuşme, tinas pilous, aşa cum obişnuiesc acum aceia dintre traci numiți geți […].
Petrus Patricius întărește acest lucru spunând că: Decebal a trimis soli purtători de cuşme.
Sextus Aurelius Victor: Într-adevăr, el (Traian) ca primul sau chiar singurul care a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre, supunând și transformând într-o provincie romană pe daci, care purtau pileus.
Căciula este, pentru observatorii străini, dar nu numai, unul dintre aceste elemente de port cu caracter evident elitist, purtarea piesei subliniind diferența dintre individ și inferiorii lui, dar și relevând egalitatea dintre cei carea aveau dreptul să o poarte. Ambiguitatea surselor scrise este înlăturată de aristocrații războinici reliefați pe monumentul de la Adamclisi și pe Columna Traiană, unde aceștia poartă pileusul. Boneta respectivă a fost încă din Antichitatea dunăreană abuziv folosită ca element de identificare etnic și mai puțin social. Ori în interiorul societății dacice lucrurile au stat nițel diferit.
Plecând de la existența acestui pileus, s-a cimentat în imaginarul contemporan o dualitate falsă, respectiv existența unei cutume care împărțea societatea în două, aristocrația care purta acest pileus și restul poporului, care ar fi umblat obligatoriu cu capul descoperit, situație sprijinită solid de iconografia Columnei Traiane. Tabloul trebuie cu totul respins, căci pileusul nu era doar un acoperământ al capului, ci un anume tip de coifură, purtat în acord cu rangul purtătorului. Restul societății însă, care nu avea dreptul de a purta un atare obiect vestimentar, putea purta diverse tipuri de pălării (pilidion, pétasos), bonete, tichii (kyné), căciuli etc., realizate din piele, pânză, paie, papură, fetru, blană etc. Lipsește argumentarea indubitabilă, reliefurile Columnei nu sunt în acest caz de ajutor, sculptorii fiind mai mult interesați de redarea diferențelor sociale și nu de realitatea pragmatică, dar trebuie ținut cont de clima temperată a Daciei, unde pe vreme de iarnă, pe ploaie sau soare puternic, oamenii trebuiau să-și acopere capul, într-un fel sau altul. Doar că, exceptând înalta aristocrație, nu făceau asta cu pileusul. Acesta era rezervat aristocrației, războinice și sacerdotale, și avea semnificații sociale profunde, ca de altfel, și în bazinul Mediteranei. Ne putem imagina că vestimentația era adaptată în funcție de sezon și în iernile reci oamenii își acopereau capul cu căciuli de blană, spre exemplu. Un argument în acest sens îl reprezintă coifurile princiare ale basileilor geți, care imită nu doar forma unor căciuli, ci sunt decorate cu imitații ale cârlionților unei blăni de miel. Desigur, oamenii ocazional umblau și cu capul descoperit.
Tot în contemporaneitate proliferarea manifestărilor de reconstituire istorică a preluat, aproape natural, abuzul de pileus, acordându-i fix valoarea din cântecul cu care am început. Nu ești dac fără să ai pileus, indiferent dacă ai mucii până pe piept sau ești veteran al evenimentului. Dacă ai și barbă plus sabia încovoiată și niște ițari albi practic ești miezul conductei.
Nimic mai greșit! Boneta (frigiană la origine, obiect vestimentar cu o lungă și frumoasă istorie) a fost un semn elitist, un fel de chipiu de ofițer. Purtarea ei era în acord cu statutul personajului. Ori nicăieri nu a existat vreun trib sau armată de daci constituită numai din aristocrați. Orice grup social sau de altă natură (politic, militar, profesional, religios etc) are ierarhii interne. Nici cele mai egalitariste sisteme nu sunt în realitate plane. Pentru că nu s-a putut,nu se poate și nici nu se va putea niciodată realiza așa ceva. astfel de ierarhii interne există în chiar rândurile celor mai exclusiviste grupuri și membrii acestora se vor diferenția, natural sau nu, prin orice mic amănunt, pretext sau necesitate. Se va apela la vârstă, vechime, competență, drept natural sau divin, alegeri „libere”, charismă etc.
Revenind la spectacolele de reconstituire istorică, atunci când la vreuna dintre aceste manifestări vedeți 10 tarabostesi bărboși din 10 oameni câți are grupul, trebuie să fiți siguri că acolo-i treaba oablă ca covrigul. Dacă nu credeți, puteți să-i întrebați. Ca public plătitor de taxe și impozite aveți acest drept. Bâlbâielile cu care vă vor răspunde vă demonstrează calitatea istorică a manifestării, iar dacă în fundal cântă și Ion Agiu cu chitara lui distanța până la kitsch e periculos de mică.
Nu lipsită de importanță socio-profesională este sabia încovoiată din cântec, despre care rapsodul ne informează că o avea la el orice căciulat dac. Și aici lucrurile sunt puțin diferite căci………

…văzând zorii zilei mijind, istoricul, obosit, tăcu.

Glosar:
Pileus: un fel de cușmă de pâslă (fetru) purtată în Grecia antică, ulterior în imperiul roman de sclavii eliberați, motiv pentru care devenise un simbol al libertății. Este confundată adesea cu boneta frigiană (de culoare roșie și cu vârful îndoit înainte) adoptată și de revoluționarii francezi și devenită simbol al Republicii Franceze pe capul personajului alegoric Marianne.
Pilidion: versiune mai mică a pileus-ului, asemănătoare unei scufii.
Pétasos: pălărie rotundă și plană, de fetru sau de paie, originară din provincia greacă Tessalia, figurată pe capul zeului Hermes; romanii o purtau în amfiteatre, pentru a se proteja în zilele însorite.
Kyné: acoperământ de diverse forme (bonetă, glugă) care acoperea bine capul și era purtat de agricultorii din Grecia antică.
p.s. Citește și dă mai departe. Adevărata rezistență se face prin cultură și adevărata cultură prin educație.


https://enciclopediadacica272296202.wordpress.com/2018/09/16/poporul-de-regi/

Un articol de Cătălin Borangic.

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 6 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Institutul Național al Patrimoniului (INP) a realizat un studiu amplu care va sta la baza viitoarelor lucrări de conservare, restaurare și punere în valoare a sitului arheologic Sarmizegetusa Regia, pe care Consiliul Județean Hunedoara intenționează să le deruleze în următorii ani. Rezultatele investigațiilor derulate pe parcursul a aproape un an au fost prezentate luni, iar specialiștii INP au propus o serie de lucrări care vor aduce Sarmizegetusa Regia mai aproape de înfățișarea ei din Antichitate.

„Trebuie început cu intervenții de urgență, care înseamnă realizarea unor structuri de sprijinire a zidurilor, acolo unde ele riscă să se prăbușească, acoperiri provizorii și intervenții de stabilizare a versanților”, a declarat Ştefan Bâlici, managerul Institulului Național al Patrimoniului, citat de adevarul.ro.

Specialiștii INP propun transformarea capitalei dacilor într-un monument istoric a cărei înfățișare va fi cât mai autentică și mai apropiată de aspectul ei antic. Astfel, terasele pe care au fost ridicate templele din Sarmizegetusa Regia vor fi refăcute, iar constructorii vor accentua caracterul antropic al acestora. Elementele de beton adăugate de-a lungul timpului construcțiilor antice din Sarmizegetusa Regia vor fi eliminate. Vor fi demantelate blocurile de calcar de la Podeni adăugate în zona porților de acces ale incintei militare, ca urmare a restaurării de la începutul anilor 1980.

Vor fi scoase, de asemenea, și plintele convexe din calcar de Podeni, adăugate unor temple, a căror înfățișare actuală denatureză realitatea istorică. Vor fi realizate suprafețe minerale care vor înlocui vegetația și vor pune în evidență Templul Patrulater Mare, Templul Patrulater Mic, Templul Circular Mic, Templul Circular Mare, Templul Mare de Calcar, Templul Mic de Calcar, Templul Mare de Andezit.

„În aceste suprafețe vor fi așezate plintele coloanelor templelor sau amprentele acestora, iar la Templul mare de andezit cel puțin o coloană va fi ridicată”, a precizat Ştefam Bâlici.
Marele templu circular își va schimba înfățișarea, nu doar prin suprafața minerală care va înlocui vegetația, ci și prin stabilirea unei înălțimi unitare a stâlpilor din lemn. Zidurile antice vor fi recompuse, acolo unde blocurile de piatră s-au prăbușit ori au ieșit din aliniament. Şi porțile Sarmizegetusei Regia, imaginate în anii 1980 vor arăta altfel.

„Aceste porți în forma în care le vedem astăzi sunt rezultatul intervențiilor majore de restaurare, dar ele trebuie reconfigurate pentru că în momentul de față introduc sugestii false, cu privire la ce înseamnă morfologia unor porți antice. Nu existau asemenea porți în Antichitate și nici nu avem analogii în lumea dacică. Propunerea noastră este să înlăturăm adăugirile de zidărie făcute în anii 1980 și să introducem niște terminații imprecise la porți, prin terminarea treptată neregulată a zidurilor în dreptul porților de trecere”, arată Ştefan Bâlici.
Cele mai vizibile schimbări sunt propuse pe drumul pavat, refăcut și el în anii 1980.

„Noi propunem eliminarea blocurilor de completare din calcar de Podeni, introduse în timpul restaurării din 1908. Ele respectă necesitatea de completare, dar introduc forme noi acolo unde nu se cunosc formele istorice. Propunem introducerea unei suprafețe minerale, al cărui rol este de a contura geometriile și traseul drumului”, a susținut managerul INP.

Proiectul controversat din anii 1980
În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din istoria recentă. A intrat într-un proces de „înfrumusețare“, motivat de celebrarea a 2050 de ani de la „crearea primului stat dac centralizat și independent, sub conducerea lui Burebista“, dar și de vizita anunțată a lui Nicolae Ceaușescu. Specialiștii de la Muzeul din Deva, arheologi și restauratori, dar și arhitecți și ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia.

Proiectul s-a derulat în perioada 1980-1981 și a fost stopat din lipsa fondurilor, dar și din cauza renunțării la soluțiile găsite la acea vreme pentru valorificarea sitului. În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stâlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri și blocuri din beton în incinta sacră, pentru a-i schimba aspectul, au înălțat și protejat zidurile de apărare.

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/sarmizegetusa-regia-isi-va-schimba-infatisarea-vor-fi-eliminate-defectele-restaurarii-din-anii-80

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 2 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Spartacus și romanii lui
23 septembrie 2018 Cătălin Borangic (Dada)
Este aproape o enigmă cum de a scăpat tracul Spartacus neexploatat de către propaganda comunistă românească și chiar destul de firav de către cea bulgară.
Dacă pentru bulgari părea că a fost mai profitabil să apese pe pedala slavă – asta până la redescoperirea tracilor, mai clar începând Ludmila Jivkov și Institutul de tracologie înființat de ea, pentru naționaliștii români cred că piedica principală a fost faptul că imperialiștii folosiseră primii imaginea gladiatorului. Prima dată în Germania de către Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht care fondează Spartakusbund (Liga Spartacus), devenită apoi Partidul Comunist German.
Probabil însă că ideologii români nu băteau așa de departe în timp la ora aia și ignorarea pe plan propagandistic lui Spartacus s-a datorat mai mult lungmetrajului „Spartacus” (1966) regizat de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal, film care a creionat decisiv imaginea sclavului răsculat, iubitor de libertate, om de arme și strateg genial.
Comuniștii români au trebuit să se mulțumească cu dacii neaoși și cu un Gerula autohton, prefigurând astfel glaciala izolare pe plan internațional.
Asta nu a împiedicat însă ca măcar istoriografia epocii ceaușiste să amestece savant câteva idei despre clase antagoniste, relații sclavagiste, imperialism, libertate, front antioligarhic, sărăcime etc. Apropo de sărăcime și sclavi participanți, o să vedem că lista nu doar că nu este completă, ci este evitată cu grijă menționarea unor participanți la răscoală.
Revenind însă la Spartacus, ar fi interesant astăzi să ne amintim câte ceva despre acest personaj, epoca și locurile unde a trăit.

La 168 a.Chr. comandantul roman Lucius Aemilius Paullus îl învinge pe regele macedonean Perseus în bătălia de la Pydna. Regatul macedonean, ultima rămășiță a imperiului elenistic al lui Alexandru fărâmițat de diadohi, își pierde independența. Roma este stăpână pe Asia Mică, în Peloponez și în Tracia. Romanii ajung în scurt timp până la Dunăre. Primul război mithridatic a început în anul 89 a.Chr. Atât regele Bithiniei, cât și aliatul său roman, au fost înfrânți. Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, eliberează Pergamul și cucerește Atena. Situația se menține astfel până în martie 86, când Cornelius Sulla recucerește Grecia. Mithiridate invadează din nou Macedonia și Grecia. Între aliații (sau mercenarii) regelui Pontului pot fi numărați și scordisci, traci, daci și dardani, dacă nu cumva aceste neamuri războinice au atacat posesiunile romane pe fondul instabilității regionale din proprie inițiativă, căci pentru ei este epoca „seniorilor războiului”. Totuși, Mithridate se prea poate că măcar a instigat în acest sens. Romanii se regrupează și în același an, la Cheroneea, barbarii sunt învinși destul de drastic. În ciuda tratatelor de supunere încheiate, guvernatorul Macedoniei, Appius Claudius Pulcher, se războiește între anii 78-76 a.Chr. din nou cu tracii din Rhodopi și cu sarmații care atinseseră gurile Dunării, iar Livius Scipio luptă înfrânge noua coaliție a dardanilor, scordiscilor și tracilor.
Este foarte probabil că între prizonierii capturați de romani într-una dintre aceste campanii s-a aflat și Spartacus. Viitorul gladiator se pare că provenea din tribul tracilor maedi, vecinii bessilor. Din aceiași zonă etnică se va ridica mai târziu și Maximinus Trax ( 235-238 p.Chr) primul împărat ales de armată, el însuși de origine tracică.

Să nu ne închipuim că prizonierii au luat direct calea minelor sau arenelor. Majoritatea captivilor erau războinici și în această calitate au fost rapid înrolați în armata romană pentru a suplini pierderile. Este posibil chiar ca Spartacus să fi fost un aristocrat trac, de vreme ce el se pare că a ajuns ofițer roman. Dar ofițerul Spartacus dezertează și abia acum este trimis ca sclav la minele la minele de aur din Numidia. Calitățile lui însă îl duc în cele din urmă la școala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus din Capua. Și aici se remarcă din nou și ajunge instructor de gladiatori.
Trebuie spus că programul de instrucție al acestor sclavi speciali era extrem de draconic, iar viața unui gladiator era, dacă nu scurtă, cel puțin ieftină (deși ei erau scumpi, în realitate).

În anul 73 a.Chr. gladiatorii acestei școli, de bine ce le era, se răscoală, se înarmează cu ce apucă și se refugiază, câți mai scapă, pe muntele Vezuviu, din apropiere. „Epopeea” gladiatorilor evadați nu se deosebește prin mare lucru de viața nenumăratelor bande de tâlhari care terorizau viața la țară din peninsulă, împotriva cărora milițiile romane duceau adesea un război în toată regula. Dar mica bandă crește pe zi ce trece, alți și alți fugari li se alătură permanent și, deosebit de alte cete de tâlhari, aceștia administrează detașamentelor trimise contra lor niște înfrângeri mai mult decât umilitoare. Important însă este că aceste victorii nu aduc doar oameni, ci fac rost și de arme. Organizarea devine doar o problemă de timp și răsculații își aleg căpeteniile. Între ei și “…Spartacus, trac de neam…” (Appian, I, 117).
Comandamentul răsculaților s-a dovedit capabil. Întâi este învinsă armata lui C. Claudius Glaber, apoi pretorul P. Varinius. Răscoala cuprinde apoi Campania și Lucania, iar numărul revoltaților crește neîncetat.
După o divergență cu o facțiune condusă de celtul Krixos, răsculații se despart, fapt ce permite consulilor P. Gellius Poplicola și C. Cornelius Lentulus să-i măcelărească pe aceștia în bătălia de la Apulia (Mons Garganus). Spartacus, singur comandant al facțiunii „tracilor” (evident este vorba despre un amestec indefinit de oameni cu origini etnice diverse), se întoarce și zdrobește armatele consulilor. Armatele lui Spartacus pornesc în marș forțat spre nord și la Mutina înving trupele guvernatorului Galiei-Cisalpine, proconsulul C. Cassius Longinus. Deși avea în față numai Alpii în drumul către libertate, Spartacus nu părăsește Italia. Acest aspect este important. La Picenum, în centrul Italiei, cei 100.000 de răsculați (aș zice că cifrele anticilor sunt destul de imprecise, dacă nu chiar exagerate) înving trupele ambilor consuli. Aristocrația roman , care până acuma disprețuise acest ”război de sclavi” , retrăiește setul de emoții de pe vremea lui Hannibal. M. Licinius Crassus pierde mai multe lupte și trebuie chemat în ajutor guvernatorul Macedoniei, Terentius Lucullus și chiar Cneius Pompei care lupta în Spania.

Deși victorios , Spartacus revine la ideea părăsirii peninsulei, dar nu prin plecarea pe continent, ci optează pentru refugierea în Sicilia. Posibil doar pentru refacere. Merge în sud în Lucania și la capătul peninsulei Bruttium tratează cu pirații cilicieni transbordarea armatei sale pe insulă. “ Cilicienii însă, care se înțeleseră cu el [cu Spartacus] și primiseră de la dânsul daruri, îl înșelară și plecară în larg” (Plutarch, Crassus, IX). Răsculații vor să treacă strâmtoarea Messina cu plute făcute de ei, dar nu reușesc. Crassus, ajutat de Lucullus , îl încercuiește la Bruttium pe Spartacus și armata sa, dar nici tactica și nici șanțul împrejmuitor imens nu-i opresc pe răsculați, care, într-o noapte, umplu șantul cu orice găsesc, inclusiv cu trupurile morților și sparg încercuirea. Este posibil ca abia acum să fi dorit cu adevărat să ajungă în Balcanii slăbiți de plecarea armatelor romane și să fi încercat traversarea mării către Iliria si Tracia, prin portul Brundisium. O altă facțiune dizidentă, condusă de Ganitius și Castus, este zdrobită între timp, în Lucania, iar Brundisium nu poate fi atins pentru că drumul e închis de legiunile lui T. Lucullus.
Disperați și fără altă soluție, slăbită de numeroasele marșuri forțate, de pierderi, de sciziuni și dezertări, armata lui Spartacus este ajunsă în Lucania de către Crassus și ultima bătălie are loc undeva pe malul râului Silarius. Răsculații sunt învinși categoric de această dată și, de-a lungul Viei Appia, drumul de la Capua la Roma, Crassus crucifică 6000 de supraviețuitori capturați.
Ca o ultimă sfidare, Spartacus nu se află printre aceștia. Fie a murit și corpul său nu a mai putut fi recunoscut și recuperat, fie, după unele ipoteze, a reușit să fugă și să-și piardă urma. Nu știm exact ce s-a întâmplat și oricum istoria a reținut gestul uciderii calului de către trac înaintea bătăliei, ca semn că nu are de gând să fugă, așa cum îi stă bine unui erou. Istoria însă nu ne explică cum a putut rata orgoliosul Crassus expunerea cadavrului celui mai teribil dușman al romanilor de după Hannibal.
Puțină lumea a disecat componența armatelor resurecționare conduse de Spartacus. Fără îndoială, tracul a avut meritele sale în ce privește tacticile și strategiile aplicate. Răsunătoarele victorii împotriva armatelor romane, pe pământ italic (!) nu-i pot fi retrase sub nici un pretext, dar nici nu poate fi uitat un „amănunt”. Victoriile au fost posibile doar cu ajutorul celor care luptaseră efectiv.
Cine erau aceștia?
Istoriografia contemporană a așezat convenabil la bază câteva informații ale autorilor antici. Appian spune că oamenii lui [Spartacus] erau sclavi, transfugi și adunătură de tot soiul (I, 116) și că el i-a înrolat în armata sa pe prizonierii acestor cetăți și pe sclavi …[…]…ucigând romani notabili care se aflau în ele [în cetăți] iar pe plebei și pe sclavi îi înrola în armata sa (I, 42).
În „adunătura asta de tot soiul” intrau și oameni liberi, plebei spune Appian. Fără îndoială că numeroși sclavi au fugit să se alăture răsculaților din varii motive (în mod cert, cu unele excepții, viața de sclav nu era prea fericită). Alții au fost înrolați cu forța, dar câți dintre sclavi, alții decât gladiatorii, erau în stare să poarte armele? În același registru putem pune întrebarea și în ce privește celelalte categorii participante la revoltă. Numărul armatelor răsculaților n-a fost deloc o problemă pentru comandanții romani. Facțiunea lui Krixus, compusă majoritar din gali și germanici, plecată spre Gallia a fost distrusă într-o singură bătălie. Probabil mulți nu erau decât sclavi care doreau întradevăr să se întoarcă în zonele lor de baștină. Aș zice că erau puțini italici în rândurile lor și asta e important. Italicii n-ar fi avut nici un interes să plece din Italia spre aiurea. Este posibil ca ei să fi rămas cu grosul forțelor lui Spartacus și așa să se explice întoarcerea spre sud și, în definitiv, rămânerea tracului în peninsulă.
Pentru că nu trebuie omis că o parte semnificativă a răsculaților erau oameni liberi, recrutați sau înrolați de bună voie. Nemulțumiți de deposedările de pământ practicate de către romani, aceștia erau fie foști soldați de ai lui Sulla, fie mulți italici care se aleseseră cel mult cu cetățenia romană după războiul soccilor, cu doar puțini ani înainte, dar care rămăseseră la fel de săraci.
Experiența militară a acestora nu poate fi negată. Ei luptaseră decenii în cadrul legiunilor și este posibil nu doar că le fuseseră confiscate proprietățile prin diverse tertipuri, ci chiar ei le vânduseră pentru că statutul de agricultori să nu le fi fost foarte confortabil.
Succesul lui Spartacus – și nu putem reduce răscoala la cei doi ani de lupte, căci tulburările au mai durat aproape un deceniu după bătălia de pe râul Silarius – nu a fost datorat doar geniului tactic al tracului, altfel indiscutabil prin prisma rezultatelor, ci și faptului că în realitate bătăliile au fost de fapt lupte între legiuni și nu între legiuni și barbari. Mulți dintre soldații lui Spartacus erau romani, care luptau cu arme romane, folosind tactici romane, după disciplina romană. Într-adevăr, conduși de un trac. Se explică, măcar parțial, de ce a fost nevoie de 10 legiuni ca să fie învins și nici astăzi nu știm dacă între răstigniții de pe Via Appia nu erau și cetățeni romani.
În această cheie, răscoala lui Spartacus este doar fațeta astăzi vizibilă (și convenabilă?) care ascunde mai degrabă finalul pustiitorului război civil ce începuse în 91 a.Chr.
Începută încă de Plutarch, idealizarea lui Spartacus pare să fi fost un program politic și de propagandă menit să ascundă nu doar problemele Republicii, ci și faptul că cetățenii acesteia luptaseră împotriva ei. Cu destul de mult succes chiar și asta nu era bine de popularizat. În schimb, barbarul sclav care nu avusese nici o considerație pentru numele de roman și nici pentru binefacerile Romei putea purta nestingherit aureola de învingător al legiunilor. Singura lui răsplată a fost lipsa din colecția de pe Via Appia și imaginea de erou. E drept că nu știm câți romani ar fi făcut acest schimb.

https://enciclopediadacica272296202.wordpress.com/2018/09/23/spartacus-si-romanii-lui/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 zile
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii  ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii nostri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Ştiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei-Noiembrie 1992). 

Este ilogic ca o armată care poseda teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic.

Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de-al doilea război cu dacii în doi ani?!... 


Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioada atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunare, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că niciun itinerariu antic şi niciun text epigrafic nu pomeneşte de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.


Deoarece Comentariile "De Bello Dacico" ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive romane, astăzi avem la dispozitie numai Columna lui Traian, unde se vede clar că în anul 101 d.H., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare, un pod de piatră peste Dunăre, care era chiar opera sa?! 


 Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria:  "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trece fluviul când vrea prin Macedonia".


Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea carosabilă de lemn a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arată bârnele arse de la fata locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !


În secolul al III-lea d.H., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Menţionam că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

https://romania-misterioasa.blogspot.com/2016/08/podul-peste-dunare-fost-construit-de.html?spref=fb&m=1


fiber_newStiri

Potrivit comunicatului ANPA din 16 iulie 2018, eliberarea permiselor de pescuit de culoare albastra a fost sistata pentru anul 2018 incepand cu data de 15.06.2018. [...]