Home Forum Subiecte Dacii, stramosii romanilor?

Forum Pescuitul.ro

Locul unde poti intreba si primi raspunsurile cautate


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea


Descoperire uluitoare la Brăila. Artefacte vechi de peste 7000 de ani rescriu istoria zonei

Valentin Roman / 18 ianuarie 2019

Cercetarea arheologică preventivă efectuată de Muzeul Brăilei ”Carol I” pentru construirea Podului suspendat peste Dunăre a dus la descoperirea de vestigii din Epoca de piatră, datate din anii 4.700-4.500 înainte de Hristos, potrivit informaţiilor făcute publice, joi, de şeful Secţiei Istorie din cadrul Muzeului Brăilei, dr. Stănică Pandrea.

Rezultatele preliminare ale cercetărilor arheologice preventive efectuate pentru realizarea Podului peste Dunăre, cel mai important proiect de infrastructură demarat în estul României după 1989, au fost prezentate de coordonatorul cercetării, dr. Stănică Pandrea, în cadrul unei conferinţe dedicate împlinirii a 651 de ani de atestare documentară a Brăilei (1368 – 2018).

„Cercetarea arheologică preventivă pentru acest proiect s-a făcut având în vedere că o bună parte din traiectoria viitoarei reţele de şosea şi pod trece prin fosta luncă inundabilă a Dunării. Pe tronsonul cuprins între km 0 + 500 şi 0 + 140, drumul traversează situl arheologic de la Brăiliţa, clasat în lista monumentelor istorice. În această zonă, nicio intervenţie la nivelul solului şi a subsolului nu se poate face fără o cercetare arheologică preventivă. Al doilea motiv pentru care s-a făcut cercetarea arheologică preventivă este acela că, în anul 2015, când Compania Naţională de Drumuri, astăzi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR), a finanţat diagnosticul arheologic al zonei, pe acest teren am descoperit câteva fragmente de la urne funerare datate din secolele VIII-X după Hristos”, a explicat Stănică Pandrea.

Patru hectare de pământ săpate integral

Cercetarea de teren a început pe 7 august şi s-a încheiat pe 22 octombrie. Iniţial, prin contract, suprafaţa care trebuia cercetată era de 18.460 mp, dar în momentul în care s-au început cercetările, la solicitarea constructorului, Muzeul Brăilei a acceptat să efectueze săpăturile pe o suprafaţă mult mai mare, dublă, ajungând să cerceteze 40.861 mp.

„Sunt, practic, patru hectare de pământ săpate integral, de la nivelul solului, până la minus 1,20 metri adâncime, numai în câteva luni, o activitate extraordinară. Activitatea noastră a fost apreciată de Ministerul Culturii şi, pe 3 decembrie 2018, Direcţia de Cultură a judeţului Brăila a eliberat certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Practic, constructorul are terenul liber de sarcină arheologică şi se poate apuca oricând de lucrare. Situaţia a fost foarte delicată, deoarece exproprierea s-a făcut abia după 1 noiembrie 2018, iar noi am terminat cercetările pe 22 octombrie. În mod firesc, nimeni nu te lasă să intri pe terenul lui şi să-l răscoleşti, omul fiind încă proprietar. Trebuie să recunosc că ne-a fost de mare ajutor activitatea depusă de primarul municipiului şi de preşedintele CJ Brăila, care au mers şi au discutat personal cu proprietari şi au reuşit să-i convingă să ne lase să intrăm şi să săpăm terenul”, a spus Pandrea.

Tot ce nu era pământ era recoltat

Fiind o suprafaţă foarte mare, a fost aplicată o metodologie specifică cercetărilor preventive, brevetată de arheologii francezi, metodă folosită de foarte multă vreme în Occident.

„Partea superioară a sedimentului, cu rădăcini, cu iarbă, cu recoltă de floarea soarelui, cu recoltă de porumb a fost decapată, săpată mecanizat. Am avut tot timpul lângă noi două utilaje, un buldozer şi o wolă. În momentul în care erau identificate complexele arheologice, începea cercetarea arheologică propriu-zisă, cea manuală. Unul dintre membri colectivului arheologic stătea tot timpul lângă utilaje şi când apărea un fragment ceramic sau urma unui gropi, utilajele se opreau şi interveneau arheologii cu lucru de migală, pensulă, perie, şpaclu. Tot ce nu era pământ era recoltat, adus la Muzeu şi spălat. În total, au fost săpate 4 hectare şi au fost identificate 102 complexe arheologice”, a spus arheologul brăilean.

„Am descoperit gropi cu materiale din Epoca de piatră”

Complexele arheologice descoperite sunt concentrate pe mai multe zone, în funcţie de epoca din care datează, respectiv Neolitic, Medieval şi Antichitate târzie, arheologii având surpriza să descopere aici vestigii din Epoca de piatră, fragmente ceramice, în total 45 de vase întregi sau întregibile, fragmente de pereţi, fragmente de podină, unelte din piatră şlefuită şi un obiect din metal, un pandantiv din cupru.

„Spre surprinderea mea şi a colegilor mei, am descoperit gropi cu materiale din Epoca de piatră, lucru foarte interesant. Eu, personal, nu mă aşteptam să găsesc o asemenea bogăţie de materiale arheologice din Epoca de piatră. Datarea lor este între 4.700-4.500 înainte de Hristos. Materialul a fost descoperit în gropi, este fragmentar, este aruncat, nu am găsit o locuinţă sau urmele unei locuinţe ‘in situ’, adică pe loc, ci am găsit fragmente de pereţi, fragmente de podină, fragmente de la o locuinţă aruncate în gropi, alături de seminţe carbonizate, care ar fi de mei, după cum am identificat noi macroscopic. Pot fi şi plante sălbatice, ele sunt trimise la analiză la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Am găsit fragmente ceramice tipice pentru Epoca pietrei, pentru una din cele mai frumoase civilizaţii ale Epocii pietrei, civilizaţia Boian. Materialele ceramice sunt lustruite, decorate cu caneluri fine, sunt excizate şi încrustate, decorate cu linii, cu incizii, dar şi câteva unelte din piatră şlefuită şi un obiect din metal, din cupru. Am descoperit un pandantiv din cupru”, a dezvăluit Pandrea.

Materiale din antichitatea târzie şi vestigii medievale

În afară de vestigiile din Epoca de piatră, am fost găsit şi materiale din antichitatea târzie şi vestigii medievale, respectiv două gropi de incineraţie din Epoca medievală târzie.

„Zona necropolei datează din medievalul târziu, spre modern, sfârşit de secol XVII, XVIII, până la început de secol XIX. Am descoperit 44 de morminte de incineraţie, cu 45 de urne, un mormânt avea două urne. Urnele sunt nişte vase în formă de borcan, în care am descoperit cenuşă cu pământ şi cu urme de oase arse. Am descoperit pe aceste vase urme de ardere secundară, pete de arsură în ele, ceea ce înseamnă că urnele nu au fost puse pe foc şi că cenuşa a fost pusă în urne la o temperatură destul de ridicată. Oasele descoperite în urne au o culoare cenuşie-albăstruie, ceea ce înseamnă că arderea s-a făcut la peste 1.200 de grade şi un timp îndelungat. Au fost descoperite destul de sus, la o adâncime de 40-45 cm. Înainte de a începe noi săpătura, acolo a fost o cultură de floarea soarelui. Recoltatul s-a petrecut cu o săptămâna înainte de a intra noi pe teren”, a explicat dr. Pandrea.

„Aveam o idee oarecum denaturată despre populaţia care trăia aici”

Descoperirile făcute în necropola din situl arheologic Brăiliţa au schimbat părerea arheologilor despre populaţia care a trăiti aici între secolele între secolele VIII-X după Hristos.

„Până acum, noi aveam o idee oarecum denaturată despre populaţia care trăia aici între secolele între secolele VIII-X după Hristos, o populaţie păgână pentru că ea se incinerează, nu se înhumează, care părea a fi o populaţie la marginea lumii civilizate. Dar, iată, că am descoperit că oamenii atunci când sunt incineraţi sunt arşi la temperaturi mari cu timp îndelungat. Asta presupune că rugul funerar avea în jur de trei metri cubi de lemne. Ori ca să aduci lemne era un lucru foarte important, nici astăzi nu e uşor să aduci trei metri cubi de lemn şi să-l clădeşti şi deasupra să pui un defunct. Iată, oamenii se îngropau cu bunurile personale, nu erau pur şi simplu aruncaţi, erau înfăşuraţi în giulgiu, lucru cu totul şi cu totul interesant şi care schimbă viziunea noastră asupra epocii”, a mai spus dr. Pandrea.

sursa: https://www.dcnews.ro/

18 ianuarie 2019 in ARTICOLE GENERALE. Tags: descoperire arheologica

http://www.vatra-daciei.ro/descoperire-uluitoare-la-braila-artefacte-vechi-de-peste-7000-de-ani-rescriu-istoria-zonei/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 1 luni
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Secretele calendarului dacic. Ce legături existau între templele din Sarmizegetusa Regia şi felul în care strămoşii noştri calculau trecerea timpului

Valentin Roman / 29 iulie 2017

Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.

Cea mai cunoscută relatare despre modul în care dacii se raportau la ştiinţă i-a aparţinut istoricului roman Iordannes şi datează din secolul VI. Autorul lucrării „Getica” îi prezintă pe dacii din vremea regelui Burebista şi al sfătuitorului său Deceneu ca fiind oameni instruiţi şi buni cunoscători ai ştiinţei şi ai naturii. Iordannes susţinea că geţii cunoşteau semnele zodiacului, mersul planetelor şi aveau propriul calendar.

Deceneu i-a instruit, susţinea istoricul, în filosofie, ştiinţă, etică şi logică şi, „demostrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc”, informa Iordanes, în Getica. Lucrarea autorului din Evul mediu timpuriu este contestată de istorici ca fiind bazată pe relatări fictive şi eronate.

Istorisirea lui Iordanes

Alţi cercetători au folosit însă informaţiile oferite de Iordannes şi de istoricii din Antichitate pentru a susţine propriile teorii legate de calendarul pe care l-ar fi folosit strămoşii noştri. S-au bazat în ipotezele lor şi pe rămăşiţele sanctuarelor misterioase care se află în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia.

„Confirmarea cea mai strălucită a spuselor lui Iordanes despre preocupările ştiinţifice (şi în special astronomice) la daci o constituie însă marele sanctuar rotund din incinta sacră a Sarmizegetusei. Considerat multă vreme ca o enigmă, lui i s-au atribuit, ipotetic, cele mai diverse destinaţii, de la aceea de circ până la aceea de necropolă sau de altar al zeului solar.

Academicianul C. Daicoviciu a făcut un mare pas înainte afirmând legătura acestui sanctuar cu calendarul. În realitate e vorba nu numai de o simplă legătură; monumentul e un adevărat sanctuar-calendar al dacilor”, afirma Hadrian Daicoviciu, în volumul „Dacii” (1965, Editura Ştiinţifică).

Un stâlp din Sarmizegetusa însemna o zi

Vechiul sanctuar compus din trei cercuri concentrice (unul din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit şi unul din stâlpi groşi din lemn), care aveau în centru o construcţie din stâlpi groşi din lemn, în forma unei potcoave, ar fi folosit la numărarea zilelor din an şi la calcule astronomice, susţin unii istorici.

Cei care au susţinut ipoteza sanctuarului – calendar precizau că un stâlp însemna o zi. „Numărul blocurilor de andezit care alcătuiesc cercul exterior este de 104. Strâns lipite unul de altul şi uşor arcuite, ele formează un cerc perfect închis. Cercul al doilea consta din două feluri de stâlpi: unii mai înguşti şi mai înalţi, ceilalţi mai laţi şi mai scunzi. Toţi stâlpii sunt paralelipipedici. Şi stâlpii formează, deci, un cerc practic continuu, fără nici o întrerupere mai largă care ar putea reprezenta o intrare. În total, sunt 180 de stâlpi înguşti, şi 30 de stâlpi laţi. Dar nu atât numărul stâlpilor, cât gruparea lor e importantă şi semnificativă: invariabil, după 6 stâlpi înalţi şi înguşti urmează un al şaptelea, scund şi lat. Acest grup de 6+1 stâlpi se repetă de 30 de ori. Îngrăditura centrală, în formă de potcoavă, a sanctuarului numără 34 de stâlpi de lemn, la fel cu cei ai cercului, dar mai puţin înalţi”, informa istoricul.

Calendarul cu 360 de zile

“Admiţând că numai stâlpii subţiri reprezintă zile calendaristice, sanctuarul mare rotund cuprinde 180 de zile, repartizate în 30 de grupuri de câte 6. Să facem acum încă un pas înainte, afirmând că numărul de 180 de zile ne duce la concluzia existenţei unui calendar în care anul era de 360 de zile”, explica istoricul Hadrian Daicoviciu.

Potrivit acestuia, faptul că pe circumferinţa sanctuarului nu sunt plasaţi 360 de stâlpi-zile, ci numai jumătate din acest număr, nu este o piedică în calea acceptării ipotezei despre anul dacic de 360 de zile, deoarece sanctuarul rotund are un rol simbolic, de cult, şi nu un rol practic de calendar uzual aflat la îndemâna tuturor.

“Ideea existenţei la daci a unui an calendaristic de 360 de zile nu are nimic surprinzător sau neverosimil, ţinând seama de drumul parcurs în domeniul astronomiei şi al calendarului de multe alte popoare din antichitate, ea apare, dimpotrivă, ca foarte posibilă şi chiar firească”, adăuga istoricul, care considera că dacii aveau un calendar original, însă cu timpul, pe măsură ce şi-au dat seama de inexactitatea lui, au fost nevoiţi să îl corecteze.

Anul dacic – 47 sau 60 de săptămâni

Ştefan Bobancu, Cornel Samoilă şi Emil Poenaru au publicat, în 1980, un volum dedicat calendarului dacilor. Lucrarea “Calendarul de la Sarmizegetusa Regia” a apărul la Editura Academiei Republicii Socialiste Române şi susţine, printre altele, ipoteza că dacii aveau un sistem calendaristic complex.

“Acest sistem era structurat pe baza ciclului de 13 ani. Anii dintr-un ciclu erau de patru tipuri, ca valoare în zile de 364, 365, 366 şi 367, care aveau o succesiune fixă. Un an din calendarul civil dacic avea 47 de săptămâni. Săptămânile erau de trei tipuri, de şase, şapte şi opt zile. Un an din calendarul ritualic dacic avea 60 de săptămâni, toate având câte şase zile, iar fiecare an se corecta la sfârşit, cu ajutorul unei structuri anume construite, cu 4,5, 6 sau 7 zile, pentru a se alinia calendarului civil. Sistemul calendaristic dacic (atât civil, cât şi ritualic) avea proprietatea remarcabilă de a situa prima zi a Anului Nou, de fiecare dată, în prima zi a unei săptămâni”, susţineau autorii volumului editat de Academia RSR. Evidenţa timpului era ţinută foarte uşor, adăugau cercetătorii.

Dacii îşi corectau calendarul o dată la doi ani Un alt studiu asupra calendarului dacic a fost publicat de Sebastian Vârtosu şi Anişoara Munteanu, în 2013, şi a fost bazat pe cercetarea ansamblului de sanctuare din Sarmizegetusa Regia. Cei doi cercetători stabileau că un an dacic conţine 52 săptămâni, ceea ce înseamnă 364 zile (52×7=364 sau 13 luni egale a câte 28 zile fiecare 13×28=364).

“Să ne orientăm atenţia la marele sanctuar circular. Cercul exterior din piatră este format din 104 piese. La prima vedere pare neobişnuit acest număr, dar dacă ne gândim că acesta reprezintă de două ori numărul 52, dintr-o dată, totul capătă sens. 52 reprezintă numărul de săptămâni dintr-un an, iar dacă vrem să vedem câte zile are anul acela, înmulţim 52 cu 7 şi avem răspunsul, 364 de zile. Aşadar, o rotaţie completă a cercului exterior de piatră din Marele Sanctuar Circular se efectua la o dată la doi ani. Atunci dacii efectuau corecţiile necesare. De ce nu după un an? Pentru că ar fi stricat simetria anului perfect. Toate lunile egale, cu câte 28 de zile fiecare, anotimpurile egale a câte 13 săptămâni fiecare (91 zile). Măcar un an trebuia păstrată această „perfecţiune”, altfel lumea pierea în haos (asta spune multe şi despre religia lor şi despre psihologia şi mentalităţile lor). Dar de ce nu făceau corecţia după trei, patru, cinci ani sau mai mulţi? Răspunsul este simplu – dacii erau oameni simpli, cu simţ practic, înţelepţi şi extrem de inteligenţi, contrar părerii istoricilor care îi consideră barbari. .Dacă treceau prea mulţi ani până să se facă corecţia, decalajul între anul tropic şi cel dacic ar fi fost prea mare”, susţineau autorii volumului “Calendarul dacic din ansamblul de sanctuare de la Sarmisegetuza Regia” (2013).

sursa: http://adevarul.ro/

29 iulie 2017 in ARTICOLE GENERALE. Tags: calendar dacic, temple sarmizegetusa, templu dacic

http://www.vatra-daciei.ro/secretele-calendarului-dacic-ce-legaturi-existau-intre-templele-din-sarmizegetusa-regia-si-felul-in-care-stramosii-nostri-calculau-trecerea-timpului/


  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Vestigiile istorice ale României sunt distruse rând pe rând

Valentin Roman / 4 hours ago

un articol de Valentin Roman

Romania este supusa, de 30 de ani, unui adevarat asediu. Nu se face cu sabia, nu se face cu pusca, ci prin decizii anti-nationale luate la nivel de lideri politici, dar, trebuie sa recunoastem ca si pe fondul unei apatii ingrijoratoare a poporului roman. Acest asediu se desfasoara pe toate domeniile si zonele de interes: economic, industrial, cultural, educational. Ce se urmareste? Simplu: transformarea totala a poporului roman intr-o entitate supusa, lipsita de resurse, valori, si radacini istorice. In felul acesta, in decurs de 2-3 generatii, Romania va fi ocupata si locuita de un popor cu calitate de chirias in propria sa tara.

Ma voi referi, in cele ce urmeaza, la asediul si abuzul asupra istoriei nationale, o campanie agresiva si intensa, vizibila si cu efecte grave asupra mostenirii noastre culturale. De ani buni am sesizat si prezentat public exemple nenumarate de vestigii distruse, furate, uitate intentionat, neprotejate ori nepromovate corespunzator. Acest abuz se menifesta pe toate palierele culturale, de la cercetarea pe teren la informatiile oferite in scoala generatiilor tinere si aflate in formare.
Sa incepem, de pilda, cu manualele de istorie. Sunt de acord ca, cine vrea sa aprofundeze istoria, de pilda, o face ulterior, dupa gimnaziu si liceu, prin cursuri universitare si post universitare, insa asta nu inseamna ca, la nivel de informatii generale in primele etape scolare, manualele nu trebuie sa cuprinda elementele de baza. Dar nu se intampla asa. La o simpla analiza a acestora vom putea lesne observa ca, in mod intentionat, istoria este ciuntita si prezentata fragmentat. Nu se specifica nimic legat de atestarea primilor oameni moderni europeni pe teritoriul Romaniei, de pilda (Pestera cu Oase, vechime 40.000 de ani) ori despre culturile fantastice ale neoliticului (Cucuteni, Hamangia, Gumelnita etc), culturi care si-au pus amprenta in mod semnificativ asupra cursului ulterior al istoriei europene.

Mergand mai departe pe firul istoriei si ajungand in antichitate, abia daca se precizeaza, in cateva randuri, despre daci si razboaiele lor cu romanii, dar mai nimic despre cultura lor materiala, spirituala, despre obicieuri si traditii, multe dintre ele fiind mostenite de noi peste mii de ani. Pentru perioada Evului Mediu, portretele marilor nostri voievozi sunt incomplete, iar actiunile, faptele si impactul lor in politica regionala sunt diminuate tot intentionat, ba chiar bagatelizate. In schimb, spatii largi se aloca istoriei minoritatilor nationale, dar si unor evenimente mai degraba inventate decat reale, precum asa-zisul holocaust evreiesc petrecut pe teritoriul nostru.

Despre situatia din manuale, afla mai multe, aici: Istoria ne este furată! Manualele de liceu îi ignoră pe geto-daci
Situl de la Șibot, distrus de lucrările la șosea, 2012, foto: Valentin Roman

Situatiei din scoli i se adauga situatia de pe teren, unde lucrurile sun cel putin la fel de tragice. In ultimii ani, de-a valma au fost distruse zeci, daca nu sute, de situri arheologice importante, apartinand unor diverse epoci istorice (din neolitic pana in epoca moderna), asupra multora dintre ele intervenindu-se sub pretextul lucrarilor la diverse proiecte de infrastructura. Evident ca avem nevoie de autostrazi, poduri, cai ferate si altele, sunt imperios necesare unei tari a secolului XXI, dar, de foarte multe ori, relieful permitea modificarea respectivelor proiecte astfel incat acele situri sa nu fie afectate total sau partial. In toate tarile Europei unde se urmareste protejarea vestigiilor, proiectele moderne sunt concepute in functie de acestea, nu prin distrugerea lor. La Roma, spre exemplu, tunelurile statiilor de metrou au fost construite in functie de zidurile antice, acestea fiind practic ”imbracate” de noile structuri, nu distruse. Nu mai vorbesc despre greci, care au grija ca fiecare piatra, ramasita, fie ea cat de mica a unor vestigii, sa fie protejata, semnalizata, cu instalare de panou informativ si, de cele mai multe ori, cu o taxa pentru a fi vazute mai de aproape.

In acest sens, sesizam in urma cu vreo 7 ani situatia din timpul lucrarilor la tronsonul de autostrada Deva-Orastie, acolo unde, pe un segment de doar 45 de kilometri, au fost pur si simplu asfaltate si distruse nu mai putin de 100 de situri arheologice si asezari din diverse epoci istorice, printre cele mai importante fiind asezarea romana de la Șibot si sit-ul de la Tartaria, locul in care au fost descoperite obiectele ce contin prima forma de scriere atestata din lume. Totul s-a facut in cateva zile: nivelare, asfaltare, distrugere definitiva. Am prezentat, la acea vreme, tragica situatie atat in cadrul unor emisiuni tv, cat si intr-o serie de articole publicate pe site-urile noastre. (un exemplu, aici: România este sub asediu (III): DISTRUGEREA ISTORIEI )

Au avut vreun efect aceste actiuni? Nu. Romanii au continuat sa asiste nepasatori la aceste distrugeri, asa cum asista, in marea lor majoritate, la retrocedarile ilegale de terenuri si paduri, la defrisarile masive, la distrugerea putinului ramas din industrie ci institute de cercetare, la tot.

Si pentru ca situatia dezastruoasa din scoli si cea de pe teren nu ar fi fost de ajuns, campania de distrugere a istoriei nationale a fost sustinuta permanent si prin numirea la conducerea unor institutii importante, precum Ministerul Culturii, a unor indivizi care, prin actiunile lor fatise si modul in care alocau fondurile publice se pozitionau vizibil impotriva culturii si istoriei romanesti. Am dat ca exemplu, de pilda, cazul  lui Kelemen Hunor, despre care puteti gasi detalii aici: Cine ne distruge istoria. Cum împărţea Kelemen Hunor banii Ministerului Culturii .
Fragmente de ceramica dacica sparte si lasate pe camp la Argedava, 2012, foto: Valentin Roman

Un semn care intareste spusele mele este si anuntul recent al UNESCO, institutie care si-a exprimat ingrijorarea privind situatia Sarmizegetusei Regia, cel  mai important sit dacic din tara noastra si care, in urma unei proasta administrari, risca sa piarda statutul de obiectiv in patrimoniu UNESCO.

Evident ca se pot scrie multe pe acest subiect, se poate vorbi si despre situatia a multe case memoriale ce au apartinut unor personalitati marcante ale poporului nostru, aflate acum in paragina si tratate cu indiferenta totala de catre institutiile publice care aveau obligatia de a la intretine ori despre situatia unor situri arheologice extrem de importante, precum Argedava, devenite astazi gropi de gunoi pentru localnici. Efectul acestor realitati, pe termen mediu si lung, va fi, asa cum am mai spus, faptul ca generatiile ce vin vor fi private de informatiile elementare legate de istoria acestui pamant, pierzandu-si, in mod practic, dreptul conferit de vechime si statornicie milenara.

Citeste si despre cazul Pecica, aici:

Distrugerea istoriei naționale continuă: cazul Pecica. Oseminte antice risipite pe câmp

Urmareste o emisiune tv in care sesizam o parte dintre abuzurile descrise mai sus, aici:

http://www.vatra-daciei.ro/vestigiile-istorice-ale-romaniei-sunt-distruse-rand-pe-rand/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 4 sapt.
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Istoria de sub noi. Pe coama dealului din Șeimeni există semnele civilizației neolitice (cultura Hamangia) care a dat naștere civilizației getice

ROMÂNIA BREAKING NEWS, 25 IULIE 2014

3

SHARES

ShareTweetÎnscrie-tePinG+


Un nestemat creat de om, căruia natura, prin grija ei, i-a dăruit sclipiri de briliant

În urmă cu patru ani, atribuiam formele discoidale descoperite în apropierea localității Seimeni ca aparținând civilizației getice sau neolitice, dezvoltată în această arie situată între Dunăre și Marea Neaghră, atât de disputată de-a lungul mileniilor.

POSIBIL SANCTUAR GETIC ÎNCHINAT CULTULUI SOLAR (SAU NEOLITIC – FIIND PREZENT MOTIVUL ȘARPELUI) LÂNGĂ LOCALITATEA SEIMENI, PE MALUL DUNARII

 

Azi, în urma cercetărilor și studiilor efectuate în zona localității Seimeni, dar și în împrejurimi, ipoteza enunțată în anul 2010 a suferit o nebănuită modificare: 

Pe coama dealului care îmbracă lunca în care s-a dezvoltat localitatea Seimeni, cu mii de ani în urmă, reprezentanții unei civilizații neolitice numită azi cultura Hamangia, au construit primele locuințe (posibil bordeie semi–îngropate). Această populație a evoluat și a dat naștere civilizației getice care, la începutul epocii La Tene, a ridicat locuințele circulare semi-îngropate, ale căror amprente le putem observa azi pe dealul Seimeni.

 

Peisajul era mirific. Dacă ar fi să desenez pe hârtie locul ideal pe care l-aș dori pentru amplasarea unui sat de agricultori și pescari, aș desena, fară să mă gândesc la un loc anume: 

Casele erau amplasate pe coama unui deal, de unde privirea putea călători până departe. Intrarea și ieșirea din fiecare locuință se făcea printr-un gol practicat spre sud-est, pentru a beneficia cât mai mult de căldura și lumina soarelui. Odată ieșit, te opreai încântat în fața unduirii câmpului plin de spice aurii. În partea opusă deslușeai murmurul măreței ape curgătoare. A fost foarte darnică cu acești oameni frumoși, care au simțit nevoia să transpună frumisețea sufletului în capodopere precum Gânditorul și consoarta lui. Stăpânii apelor le-au dăruit la o aruncătură de băț un golf larg din ale cărui ape năvoadele strângeau belșugul de pește. Pe bătrâni i-au cinstit așa cum au învățat de la înaintașii lor: pe malul opus al golfului au ridicat, tot pe coama unui deal, un alt sat; numai că acest sat era pentru odihna sufletelor celor conduși pe ultimul drum.  

Nu este o imagine artistic zugrăvită prin cuvinte potrivite. Este o realitate a unor vremuri când peisajul din jurul localității Seimeni arăta cu totul altfel.

 

Primele atestări ale vieții omenești în Dobrogea Sudică aparțin epocii pietrei, începând cu Paleoliticul Mijlociu (100.000 –   îen). Folosind condițiile naturale, omul a dezvoltat o serie de civilizații materiale. Astfel, așezări de tip „musterian” au fost descoperite în peștera „La Adam” și „La Izvor” în Masivul Dobrogei Centrale, iar în Dobrogea Sudică, forme de locuire și așezări au fost descoperite la Saligny, Castelu, Nazarcea, Peștera, etc. În Paleoliticul Superior (35.000 –  10.000 îen), așezările au evoluat și există dovezi ale acestui tip de așezări tot în peșterile „La Adam” (unde s-a găsit prima fosilă de Homo sapians din România – un dinte de copil cu o vechime de aproape 32.000) și „La Izvor”, dar și la Seimeni, Mangalia, Peștera și Satu Nou. 

Dinamica peisajului rural în Dobrogea de Sud

Înainte de mileniul al V-lea îen, nivelul mării era cu 5 m mai ridicat ca în prezent. Acest fapt a afecta și nivelul Dunării și ca o consecință, nordul Dobrogei era acoperit de ape. Populațiile venite din nord-vestul Asiei Mici, reprezentanți ai Revoluției Neolitice care s-a declanșat în Semiluna Fertilă în perioada 9.000-6.000 îen, s-au amestecat cu comunitățile mezolitice existente în Dobrogea. O parte dintre aceștia au evoluat în așa fel încât au dat naștere culturii Hamangia, a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului al VI-lea îen. Cam în acea perioadă, un grup de oameni au privit de jur împrejur de pe coama dealului amplasat lângă actuala localitate Seimeni, pe malul marelui fluviu, și au hotărât să nu mai plece. Au trasat cu ajutorul unor funii cercuri și au început să sape. Locuințele le vor face semi-îngropate, așa cum i-au învățat străbunii, numai că acum nu îi vor feri doar de căldura soarelui, ci și de vântul care mătură coama dealului.

Construcțiile erau răspândite pe o arie semicirculară cu o lățime aproape constantă de 250 de metri, care îmbrăca lunca de pe malul Dunării ca într-o potcoavă , urmând forma dealului. La început locuințele au fost amplasate pe coamă, cât mai aproape de latura concavă a formei, de unde împrejurimile puteau fi supravegheate, vizibilitatea fiind foarte bună spre luncă și apa fluviului, apoi s-au revărsat spre latura exterioară a formei.

Pentru a exemplifica modul de construire a unei locuințe circulare, prezentăm mai jos etapele ridicării unei locuințe circulare din epoca fierului (modul de execuție a părții superioare este similar cu cel al colibelor adâncite din neolitic).

Construire interactiva a unei locuite din neolitic (apăsați „Start Activity” pentru începerea simulării)

 


(sursa: Chiltern Open Air Museum)


(sursa: New Horizon School For The Performing Arts)




(sursa: flickriver.com)


(sursa: Bedford Borough Council)

Pentru obținerea locuinței parțial îngropată în pământ, incinta circulară a fost adâncită prin excavarea pământului din interiorul perimetrului iar pământul rezultat a fost depozitat sub forma unor valuri de pământ ridicate pe circumferința formei circulare – pentru a împiedica pătrunderea apei de la precipitații în interiorul incintei, pentru o mai bună izolare termică și pentru a fixa mai bine stâlpii din lemn care constituiau, împreună cu împletitura din ramuri (asemănătoare unui gard împletit), peretele exterior al casei; pe acesta se putea aplica, atât la exterior cât și la interior, unul sau mai multe staturi de lutuială. O altă parte din pământul rezultat se depozita sub forma unor valuri de pământ cu rolul de a delimita spațiul aferent unei gospodării. Aceste case nu erau cu mult mai deosebite de cele de la sfârșitul paleoliticului.

(sursa: History Cookbook)
Aceste valuri de pământ se observă clar in imaginile captate pe Google Earth dar și în fotografiile de pe teren. În interiorul unor perimetre se pot observa chiar urmele unor construcții de formă rectangulară cu rol de anexe gospodărești (silozuri pentru grâne sau țarcuri pentru animale).

„… în cultura neolitică … există mici construcții circulare (circa 5 m în diametru), cu stâlpi sprijinind acoperișul, aliniați împrejurul unei gropi centrale care slujea drept vatră. Acoperișul avea probabil o gaură prin care ieșea fumul din cămin. Această casă, clădită din materiale tari, ar fi avut aceeași structură ca și iurta mongolă din zilele noastre. Or, se cunoaște simbolismul cosmologic pe care îl întruchipează iurta și corturile populațiilor nord-asiatice: Cerul este conceput ca un imens cort susținut de un stâlp central: țărușul cortului sau deschizătura superioară pentru evacuarea fumului sunt asimilate Stâlpului Lumii sau „Găurii cerului”, Steaua Polară. Această deschizătură este numită, de asemenea, „Fereastra Cerului”. Tibetanii numesc deschiderea din acoperișul caselor lor „Soarta Cerului” sau „Poarta Cerului”.”

                                                    (sursa: MIRCEA ELIADE – ISTORIA CREDINȚELOR Șl IDEILOR RELIGIOASE)

 

Din studiul efectuat, există două zone înalte, două dealuri: Seimeni și Sofia, lângă Cernavodă, în partea de nord.

Dacă se ridică nivelul apei Dunării cu 5 m, se obține un nivel de 16 m.

Astfel, înainte de mileniul al V-lea îen, toată suprafața terenului aflată la o cotă mai mică de 16 m era inundată, rezultând următorul cadru natural:

Aceste două dealuri vor reprezenta creuzetul pentru evoluția unei civilizații înfloritoare – Cultura Hamangia. 

Îngusta limbă de teren, care în dreptul localității Seimeni are, în medie, lățimea de 150 m, era acoperită de apă. De la malul apei și până la baza dealului, terenul era acoperit de pășune pe care animalele pășteau în voie. Mai era folosit pentru a trage bărcile pe mal și pentru a prelucra peștele pescuit (eviscerare, sărare). 

Spre sud-vest, la o distanță ceva mai mare de 500 m de ultima locuință, malul se retrăgea într-un golf cu două ramuri, prin care apa fluviului pătrundea în interiorul țărmului pe distanța de aproape 9 km. Lățimea maximă a acestui golf era de aproape 3 km. Dunărea măsura de la un mal la celălalt aproape 15 km iar golful era o binecuvântare pentru locuitorii de pe deal. Peștii intrau în interiorul celor două ramuri ale lui iar pescuitul putea asigura o bună parte din hrana necesară comunității.
Pe partea opusă a golfului, la nici 200 m de mal, terenul urcă până la o înălțime similară cu dealul pe care au fost construite locuințele (aproximativ 70-80 m). Acolo, pe dealul care azi se numește Sofia, despărțit de apele golfului de locuințele celor vii, acei oameni au hotărât să clădească locuințele celor morți. 

Cele peste 500 de morminte din cimitirul de la Cernavodă indică existența unei așezări mari în apropiere.

                                                             (sursa: Cultura Hamangia de pe țărmul românesc al Mării Negre)

În necropola situată azi lângă Cernavodă, între obiectele depuse spre a însoți pe cei decedați, se aflau și cele două statuete plasate de UNESCO pe locul 5 într-un clasament al celor mai importante zece artefacte ale culturii mondiale, iar în anul 2000, o comisie internațională de experți ai NASA au hotărât ca o replică a Gânditorului să fie pusă, alături de alte nouă obiecte ce simbolizează cultura umană, în capsula sondei spațiale Voyager IV care a plecat într-o călătorie prin galaxia noastră.

                                                                        (sursa: wikipedia)


Pentru ca mai multe persoane – membrii ai unei familii extinse – să poată trăi împreună, dimensiunile locuințelor circulare au continuat să crească pe durata neoliticului, ajungând ca la sfârșitul epocii bronzului – începutul primei epoci a fierului să aibă diametre mai mari de 2o de metri.  La locuințele circulare cu diametre mai mari de 15 m, peretele exterior din stâlpi de lemn și împletitură nu mai putea prelua singur greutatea acoperișului conic. Din acest motiv s-a impus amplasarea în interiorul incintei a unui inel format din stâlpi masivi din lemn care să preia cea mai mare parte din forța de apăsare exercitată de masa acoperișului. Este posibil ca urmele acestor inele să fie descoperite în interiorul incintelor circulare, împreună cu un inventar casnic bogat.

Restul din forța de apăsare urma să fie preluat de peretele exterior al incintei circulare. La locuințele descoperite în Marea Britanie, acest perete exterior din lemn este înlocuit cu un zid de piatră. Însă în zona Seimeniului, piatra nu se prea găsește, în schimb pământul nisipos este din abundență. Urmele valului de pământ cu rol de perete exterior se poate observa pe circumferința fiecărei locuințe circulare. 
                                      (sursa: Large Iron Age roundhouse)  O reconstituire a modului de ridicare a acestor locuințe circulare semi-îngropate, de dimensiuni mari:


                                             (sursa: Build your own roundhouse)

Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea și a cunoscut o lungă perioadă de înflorire între mileniile IV-II îen. 

De-a lungul timpului, pe măsură ce această populație se dezvolta, evoluând de la neolitic la epoca bronzului și apoi la epoca fierului, bordeiele semi-îngropate de pe dealul Seimeni au fost lărgite, ajungând la diametre de peste 15 m la sfârșitul epocii bronzului și de peste 20 m, având aspectul unor adevărate fortărețe, la începutul primei epoci a fierului. 

 

Locuințe circulare de mărime comparabilă (diametre de 25 m până la 28 m) au fost descoperite în Marea Britanie, Thwing:

– În Paddock Hill, Thwing, a fost descoperită o mare locuință circulară care a fost datată în epoca târzie a bronzului (aproximativ anul 950 îen). Scândurile din peretele exterior au fost plasate înr-un șanț cu diametrul de 25 m. În interiorul structurii există un inel din găuri masive amplasate pe o circumferință cu diametrul de 16 m. 

                                                                        (sursa: European Societies in the Bronze Age de A. F. Harding)

 

(sursa: Iron Age Communities in Britain de Barry Cunliffe)
– La Thwing, Humberside, au fost descoperite fortificații circulare datând din secolele VIII-IX îen. Palisada din lemn era întărită cu șanț adânc și larg. În centrul site-ul a fost descoperită o locuință mare circulară care avea circa 28 metri în diametru.
(sursa: Prehistoric Britain de Timothy Darvill)

 

O soluție constructivă similară a fost adoptată și pentru acoperirea marelui sanctuar circular de la Sarmisegetusa, care era o construcție circulară cu diametrul de 29,40 m. 
Era absolut necesar ca acoperișul să fi închis întreaga construcție deoarece în urma cercetărilor nu s-a găsit nimic care să susțină existența unei pardoseli de altă natură în afară de lut și astfel, se împiedica formarea noroiului în vreme de ploaie sau ninsoare, în spațiul galeriei circulare. Descoperirea stâlpilor de lemn, înfipți în pământ și sprijiniți pe bloruri de calcar, apariția unei mari cantități de lipitură de lut și a unui fragment de perete sunt cele mai grăitoare dovezi ale existenței unui acopertiș, de formă conică, sprijinit de pereți, ridicat până la o înălțime de 5-5,50 m. 

 (sursa: Sarmizegetusa Regia capitala Daciei preromane – Ioan Glodariu, colectiv)

 

Inițial, așezarea întemeiată pe platforma oferită de coama dealului nu era fortificată, însă, cu timpul, o parte din pământul rezultat prin excavarea incintelor circulare a fost depozitat sub forma unor valuri care, ulterior, este posibil să fi fost întărite cu palisade din pari de lemn și împletitură din ramuri. Urmele acestor fortificații se pot observa printre incintele circulare, delimitând spațiile alocate fiecărei gospodării. Este posibil ca întreaga arie locuită să fi fost protejată de rânduri concentrice de valuri de pământ și șanț.

Însă nu numai localitatea celor vii a evoluat ci și orașul morților de dincolo de golf a cărui apă, odată cu scăderea nivelului Mării Negre (și implicit a Dunării), a secat. Dealul, care azi se numește Sofia, prezintă o continuitate a înhumărilor, începând cu perioada neolitică și până în epoca bronzului. În timp, odată cu secarea golfului care separa locuințele viilor de cele ale morților, spiritualitatea care a dus la întemeierea necropolei neolitice s-a mai atenuat, construindu-se locuințe în apropierea necropolei neolitice. 

Astfel, dealul destinat a găzdui sufletele celor morți s-a transformat, posibil, la sfârșitul epocii bronzului (1600 – 1100 îen), într-o a doua zonă de locuire . 

Situl arheologic neolitic de la Cernavodă – Coada Zăvoiului  așezare  așezare și necropolă  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Neolitic  

Situl arheologic eneolitic de la Cernavodă – „Dealul Sofia”. începînd de la 100 m V de Primăria orașului până la malul Dunării  locuire civilă  așezare  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Eneolitic, Epoca bronzului  

Ritualul de înhumare existent în epoca bronzului a impus ridicarea unor tumuli, care se regăsesc în apropierea celei de-a doua zone de locuire.

Tumulii de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 170+100 – 170+900)  mormant tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Necunoscută  Tumulii de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 168+800 – 169+800)  mormant tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Necunoscută  Tumulii de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 168+650 – 168+800)  mormant tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Necunoscută  Tumulii de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 167+600-167+700)  mormant tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Necunoscută  Tumulul de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 163+050 – 163+150). la sud de canal  mormant tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Necunoscută Tumulul de la Cernavodă – Autostrada A2 (km 157+600 – 157 + 800)  mormânt tumular  tumul  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA   


Vechea aria locuită de pe coama dealului Seimeni a evoluat în continuare în epoca fierului iar centrul activității militare și politice s-a mutat spre poalele dealului, unde populația getică a ridicat în secolele VI-III îen o așezare fortificată, adaptată noilor tactici de luptă și defensive.

Așezarea getică fortificată de la Seimeni. Așezarea se situează înainte de intrarea în localitatea Seimeni, dinspre Cernavodă, în dreptul Ostrovului Troiana Mare (între timp, cele două insule, Troiana Mare și Troiana Mică s-au unit, insula numindu-se Troiana). Șoseaua dintre Cernavodă și Hârșova intersectează această cetate getică întărită.  locuire  așezare fortificată  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Latène  

Așezarea Latene de la Seimeni – Seimenii Mari. Așezarea se situează între șoseaua Cernavodă-Topalu și Dunăre, în sudul localității.  așezare  așezare  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Latène  

În paralel evoluează și aria locuită din apropierea dealului Sofia, astfel încât se produce o nouă deplasare a polului activității militare, politice și economice într-o a treia zonă înaltă (118 m), în jurul dealului situat la sud de Cernavodă, pe care în secolul al II-lea îen, regele Traciei, Lisimach, întemeiază Cetatea Axiopolis.

Cetatea Axiopolis – Cernavodă – „Hinog”. Cetatea se află la 3 km S de Cernavodă, în fața insulei Hinog, pe malul drept al Dunării.  locuire civilă  cetate  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Epoca bizantină, Latène / sec. IV a. Chr. – sec. VII  

Necropola cetății Axiopolis – Cernavodă. Necropola se află la 4,5 km S pe șoseaua Cernavodă – Cochirleni și la 70 m V de șosea.  descoperire funerară  necropolă  Constanța  Cernavodă, com. ORAS CERNAVODA  Epoca romano-bizantină, Latène / sec. VI – VII, sec. VI-VII  

Vechea vatră de locuire de pe dealul Seimeni, pe măsură ce se extindea noua arie de locuințe din apropierea dealului Sofia (dar și din cauza instabilității terenului), și odată cu apariția polului reprezentat de Cetatea Axiopolis, a căzut în uitare. Lemnul locuințelor circulare semi-îngropate a putrezit, valurile de pământ au fost erodate de suflarea vântului, interiorul structurilor circulare s-a umplut tot mai mult cu pământ, iar liniștea s-a așternut peste coma dealului.

 

Însă vocea străbunilor începe să se audă din nou. Și va depăna legende prin fiecare obiect eliberat din strânsoarea țărânei.

Conform Repertoriului Arheologic Național (RAN) pentru localitatea Seimeni:

Așezarea getică fortificată de la Seimeni. Așezarea se situează înainte de intrarea în localitatea Seimeni, dinspre Cernavodă, în dreptul Ostrovului Troiana Mare (între timp, cele două insule, Troiana Mare și Troiana Mică s-au unit, insula numindu-se Troiana). Șoseaua dintre Cernavodă și Hârșova intersectează această cetate getică întărită.  locuire  așezare fortificată  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Latène  

 

Fortificația romano-bizantină de la Seimeni. Fortificația este situată în partea de N a Fermei piscicole Domneasca, spre malul Dunării, la cca. 300 m.  fortificație  fortificație  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Epoca romano-bizantină / sec. IV – VI 

 

Așezarea Latene de la Seimeni – Seimenii Mari. Așezarea se situează între șoseaua Cernavodă-Topalu și Dunăre, în sudul localității.  așezare  așezare  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Latène  

 

Așezarea medievală de la Seimeni. Așezarea se află la limita dintre bazinele piscicole „Domneasca Mare” și „Domneasca Mică”.  locuire civilă  așezare  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Epoca medievală / sec. IX – X  

 

Situl arheologic de la Seimeni – Valea Siliștei. Situl se află pe malurile nordice ale Văilor Tibrinului și Siliștei.  locuire  așezare  Constanța  Seimeni, com. SEIMENI  Epoca romană, Latène, Epoca medievală / sec. I – III, sec. IV – VIII, sec. X – XIII  

Conform Repertoriului Arheologic a României a Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” pentru localitatea Seimeni:

Punct 1.„La cetate”, la marginea de sud a platoului ce se întinde între Seimenii Mari și lacul Domneasca.
Tip sit: Castellum – Se mai păstrează latura dinspre lac, cu valul și șanțul de apărare destul de bine reliefate; la o treime de la capătul ei se poate recunoaște locul porții.  Descoperiri:

 

 1.1Castellum; datare repertoriu: epoca romană; cultura: Romană; descoperitor: Polonic P., 1898

 

 1.1.0.1Miliari – Stâlpi milliari, unul din timpul lui Antoninus Pius, al doilea din timpul lui Septimius Severus.; In apropierea porții, în via locuitorului N. Petculescu.; datare repertoriu: epoca romană, sec. II-III p. Chr.; cultura: Romană, 1924; Muzeul Constanța

 

 1.1.0.2Inscripții – Mai multe inscripții în limba latină, una dintre ele a fost găsită în ruine și datează de la sf. sec. III-înc. sec.IV p. Chr.; Inscripțiile au fost descoperite în zonă.; datare repertoriu: epoca romană, sf. sec. III-înc.sec. IV p. Chr.; cultura: Romană; MNA (cele mai multe).

 

 1.2Val – Val de apărare încă vizibil.; datare repertoriu: epoca romană; cultura: Romană; descoperitor: Polonic, P., 1898

 

 1.2.0.1Miliari – Stâlpi milliari, unul din timpul lui Antoninus Pius, al doilea din timpul lui Septimius Severus.; In apropierea porții, în via locuitorului N. Petculescu.; datare repertoriu: epoca romană, sec. II-III p. Chr.; cultura: Romană, 1924; Muzeul Constanța

 

 1.2.0.2Inscripții – Mai multe inscripții în limba latină, una dintre ele a fost găsită în ruine și datează de la sf. sec. III-înc. sec.IV p. Chr.; Inscripțiile au fost descoperite în zonă.; datare repertoriu: epoca romană, sf. sec. III-înc.sec. IV p. Chr.; cultura: Romană; MNA (cele mai multe).

 

 1.3Șanț – Încă vizibil.; datare repertoriu: epoca romană; cultura: Romană; descoperitor: Polonic, P., 1898

 

 1.3.0.1Miliari – Stâlpi milliari, unul din timpul lui Antoninus Pius, al doilea din timpul lui Septimius Severus.; In apropierea porții, în via locuitorului N. Petculescu.; datare repertoriu: epoca romană, sec. II-III p. Chr.; cultura: Romană, 1924; Muzeul Constanța

 

 1.3.0.2Inscripții – Mai multe inscripții în limba latină, una dintre ele a fost găsită în ruine și datează de la sf. sec. III-înc. sec.IV p. Chr.; Inscripțiile au fost descoperite în zonă.; datare repertoriu: epoca romană, sf. sec. III-înc.sec. IV p. Chr.; cultura: Romană; MNA (cele mai multe).

 

 1.4Poartă; datare repertoriu: epoca romană; cultura: Romană; descoperitor: Polonic, P., 1898

 

 1.4.0.1Miliari – Stâlpi milliari, unul din timpul lui Antoninus Pius, al doilea din timpul lui Septimius Severus.; In apropierea porții, în via locuitorului N. Petculescu.; datare repertoriu: epoca romană, sec. II-III p. Chr.; cultura: Romană, 1924; Muzeul Constanța

 

 1.4.0.2Inscripții – Mai multe inscripții în lim



https://romaniabreakingnews.ro/istoria-de-sub-noi-seimeni-de-la-piatra-slefuita-la-fier/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 15 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Cetatea getică Adâncata din Dobrogea (jud. Constanța) are dimensiuni impresionante: 800 de metri lungime și peste 200 de metri lățime. Este cea mai mare aşezare fortificată a populaţiei locale de pe raza Dobrogei. Cetatea (punctul „Adâncata 1”) a funcționat cu siguranță între sec V – II î.Hr, dar alături de situl „Adâncata 2”, este posibil să fi avut perioade de locuire și între sec I î.Hr. și I d.Hr. Dava getică era o fortificație cu valuri de pământ și șanțuri adiacente, iar potrivit regretatului arheolog Mihai Irimia avea un sector principal de formă aproximativ patrulateră, cu laturi de 150 de metri. Acest centru al cetății era apărat, pe toate laturile, de ziduri masive de piatră. Nu știm ce regi geți au locuit în acest centru al orașului, dar putem vorbi despre conducători puternici ai unui trib numeros și bine organizat. Aici, la „Adâncata 1” au fost descoperite peste 60 de monede de argint și bronz, din diverse perioade, iar zece dintre acestea provin din vremurile regelui macedonean Filip II și al fiului său Marele Alexandru.

Situată nu departe de Tropaeum Traiani, în apropierea satului Floriile din comuna Aliman, aşezarea și-a trăit perioada de glorie în epoca elenistică. Pe vremuri, în locul acestui sat se afla localitatea „Adâncata”, dispărută cu totul de pe harta Dobrogei. Comuna Aliman, cea pe raza teritorială pe care se află cetatea studiată, se află în județul Constanța, fiind formată din satele Aliman (reședința), Dunăreni, Floriile și Vlahii. Localitatea de reședință este situată la o distanță de 97 km de Constanța și la 30 km S de orașul Cernavodă. Satul Adâncata (în trecut Polucci) de pe teritoriul comunei Aliman a fost desființat prin decret prezidențial în anul 1977. Localitatea Aliman se află situată în partea de sud-vest a judeţului Constanţa, în Podişul Oltinei, având ca vecinătăţi: la nord – comuna Raşova, la sud – comuna Ion Corvin, la est – comuna Adamclisi iar la vest – Fluviul Dunărea. Ca și obiective turistice cunoscute avem pe raza acestei commune Cetatea „Sacidava” – aşezare getodacică şi mai apoi castru roman fortificat din secolele II-VII e.n. Comuna Aliman apare pe hărțile istorice de peste 260 de ani, în acea perioadă activitatea de bază fiind păstoritul oilor, teritoriul comunei beneficiind de o mare suprafață de pășune naturală și păduri. În celebra poveste „Lostriţa“, Vasile Voiculescu prezintă într-un timp legendar un personaj care se numeşte Aliman. Pe aici spun unii folcloriști că s-ar află și sursa acestui basm fantastic. Acest basm „deapănă” o poveste de dragoste dintre un om și o ființă fabuloasă. Această istorisire prezintă, într-un timp legendar, povestea unui pescar care-și face un ideal din prinderea demonului acvatic. În mod simbolic, pescarul Aliman este expresia căutătorului de absolut, ființa umană subjugată de puterea unui vis mai presus de fire, insul care tentează ieșirea din limită (a= fără, dincolo, iar liman = limită, predestinare). Faptul care i-ar justifica existența lui Aliman ar fi prinderea lostriței care ia când chip de fată, când chip de pește uriaș; în simbolistica textului, lostrița este un demon acvatic și reprezintă fascinația idealului, căruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita răului văzută ca o chemare din alt spațiu, imaginea feminității în toată splendoarea ei. Ca pește, lostrița ar putea motiva profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea însemna împlinirea erotică a ipostazei lui de om, echivalând cu sensul vieții. Aliman mai este cunoscut și cu sensul de „necaz, belea, primejdie”, dar și ca „port”, destinație („la liman”).

La ieşirea din Alinam, spre Cernavodă, pe marginea bălţii Vederoasa, care se întâlneşte cu panta dealului Vlahii, pe un perete stâncos, nişte misterioşi creştini din veacul al X-lea sau al XI-lea au ţinut să-şi mărturisească credinţa în Cruce şi Mântuitor, imortalizând în piatră câteva simboluri creştine care au rezistat până astăzi. Pe teritoriul comunei există cetatea Sacidava, o aşezare geto-dacică transformată apoi în castru roman, în secolele II-III d.Hr., iar satul Dunăreni, fost Mârleanu, din componenţa ei, este o aşezare care a continuat în timp vatra de locuire geto-dacică. Plasată simbolic între cetatea Sacidava, Dunăre şi Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei“, vechea aşezare Dunăreni este cunoscută în zonă nu numai pentru amănuntele pe care le oferă cu privire la întâlnirea cu civilizaţia romană şi bizantină, ci şi prin sfinţenia cu care a păstrat culorile româneşti pe tot parcursul îndelungatei stăpâniri otomane. În acest perimetru atins de o puternică sacralitate, în perioada feudalismului timpuriu, nişte creştini şi-au scrijelit simboluri ale credinţei lor, întocmai cum au făcut-o şi alţii în vechiul spaţiu al Scythiei Minor, creştinat de Apostolul Andrei. În toamna anului 1980, arheologii Tudor Papasima şi Constantin Chera au cercetat simbolurile scrijelite la Aliman. După 19 ani, în 1999, au publicat în numărul 32 al revistei „Pontica“ rezultatul investigaţiei lor sub titlul „Sgraffiti feudale timpurii la Aliman“. Astfel, pe peretele stâncos din marginea satului, creştini din veacul al X-lea sau al XI-lea au zgâriat imaginile unor călăreţi, unor cai, unor seceri şi ale unor cruci cu braţele egale, evazate la capete, pe care cercetătorii le-au comparat cu altele similare identificate la Basarabi (secolele IX-X), la Peştera Casian, în labirintul subteran de la Limanu şi de la Dumbrăveni (Dobrogea) sau cu cele de pe teritoriul Bulgariei, de pe albia secată a pârâului Kanaghiol, şi din Turcia, de la Selçuk. „Secerile de la Aliman nu au însă omologi în Dobrogea sau în afara ei“, spun specialiştii. „În orice caz, secerile pot avea o conotaţie religioasă (sămânţa şi secerătorul sunt teme care apar frecvent în Evanghelii) şi, de ce nu, la fel caii, dacă acceptăm ideea că Sfântul Theodor Tiron (în unele părţi şi Stratilatul) este patron al lor, iar scena de la Basarabi, care închipuie o cruce suprapusă de un iepure, elemente înconjurate de o suită de cai alergând, reprezintă jertfa cristică în mijlocul apostolilor“, mai spun ei. Cei doi specialişti nu exclud coabitarea elementelor creştine cu altele profane, „într-un context sigur coagulat etnic, dar deseori penetrat, tranzitat, sau loc de nou domiciliu pentru grupuri de populaţii, sau chiar populaţii întregi, cu orizonturi spirituale diferite… Firească este şi prezenţa crucii aici, într-un context în care creştinismul are o vechime, atestată de izvoare documentare şi arheologice, de aproape două milenii“, mai susţin ei. S-a stabilit, de asemenea, că la Aliman a existat o carieră de piatră care a fost folosită la fortificarea Dobrogei, după revenirea administraţiei bizantine la Dunărea de Jos, în ultimele decenii ale veacului al X-lea d.Hr.

Revenind la Cetatea getică Adâncata din Dobrogea, arheologul Mihai Irimia, într-un articol apărut în revista „Pontica” sublinia faptul că această aşezare era situată „pe platoul nordic al Dealului Dedibal, în punctul numit de localnici Dealul Cişmelei.” Numele de „Dedibal” poate veni de la „a dediá” cu sens de „a dedica, a hărăzi, a sacrifica, a destina” lui Bal (zeului Bal). În jurul fortificaţiei, erau şi două valuri de pământ. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că interesant la această aşezare este faptul că se întinde pe zeci de hectare: „Este o raritate, nu numai în spaţiul dobrogean, ci şi vis a vis de ceea ce se întâmplă la Nord de Dunăre, în Câmpia Munteniei. Aici, avem o zonă fortificată în mod natural, datorită reliefului, aşezarea situându-se pe un deal. Mai mult, respectă o formă tipică şi este specifică populaţiei geto trace. Aşezarea reprezenta fără discuţii un mare centru de putere înainte de sosirea romanilor în zonă şi putea să aparţină atât unei populaţii getice, cât şi uneia scitice.” La începutul perioadei elenistice, oraşele vest pontice dobrogene greceşti (Histria, Callatis, Tomis, Dionysopolis) au bătut monede pentru regi sciţi (Kanites, Sariakes, Tanusa, Ailios, Charaspes). Aici putem avea o dovadă a faptului că sciții erau de fapt o ramură a marelui popor getic (Geții de Aur primordiali), cu care grecii din cetățile pontice colaborau și care abordau un mod de viață nomad. Misterul legat de această aşezare este cu atât mai mare cu cât arheologii nu au aflat unde stăpâneau regii sciţi (dar dacă aceștia erau nomazi și abordau întreaga zonă nord pontică și chiar mai departe în Asia – n.a.). „Până în momentul de faţă nu se cunoaşte exact unde au fost teritoriile acestor regi sciţi. Din punctul nostru de vedere, este posibil ca acest centru, situat în apropierea fostei localităţi Adâncata, să fi fost de fapt sediul central al regilor sciţi, cu o unică reşedinţă regală”, a declarat Gabriel Talmaţchi. În urma cercetărilor de suprafaţă, specialiştii au cules din zona satului Floriile un bogat material arheologic constând în ceramică, piese de metal, de os etc. Studiul asupra materialul arheologic descoperit a fost publicat de regretatul Mihai Irimia şi în parte de către Gabriel Talmaţchi (partea de numismatică). Din cauza problemelor logistice, nu s-a putut deschide un şantier arheologic aici (distanţa foarte mare de o localitate, lipsa apei curente şi zona dificilă din punct de vedere al reliefului, fiind cauzele principale). Acolo sunt văi înguste, săpate de apă, pe unde se poate circula. O serie de documente şi informaţii ne certifică faptul că a existat o legătură pe apă cu Dunărea şi lacul Mârleanu. Arheologii sunt siguri că era o zonă navigabilă, iar Gabriel Talmaţchi a descoperit chiar un piron de câteva sute de ani vechime, prins în stâncă la aproximativ trei metri faţă de nivelul actual de călcare, piron metalic de care îşi legau în trecut oamenii bărcile.

Morminte de incinerație descoperite în apropierea cetății au reconfirmat teoria că această davă și-a trăit zilele de glorie între veacurile V și II î.Hr. Unii istoricii români care au cercetat acest sit consideră că el poate fi pus în legătură și cu un mare tezaur descoperit la șapte-opt kilometri depărtare, în zona comunei Ion Corvin (Cuzgun, vechiul nume). Descoperit în 1903, acest tezaur este compus din 2000 de monede de argint, din diverse orașe pontice, și din câțiva starteri de electron de tip Cyzic. Este foarte probabil ca această comoară să fi fost ascunsă în perioada 330-320 î.Hr., pe vremea când Dobrogea noastră a simțit greutatea falangelor macedonene trimise de Alexandru cel Mare sau conduse de către generalul Lisimah. Fiind o marea aşezare, bogată în descoperiri, are şi un mormânt tumular de mari dimensiuni. Se pare că acesta a fost un mormânt princiar getic, dar care a fost jefuit după anul 1990, fără a se da de urma răufăcătorilor sau a materialului arheologic extras din situl funerar. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că nu întâmplător a fost ales locul bătăliei de la Tropaeum Traiani, având în vedere că în zonă era o concentraţie mare de populaţie getică, sau geto-dacică: „Decebal s-a bazat pe populaţia găsită aici. Erau de ordinul miilor în zonă. Interesant este că după victoria din iarna lui 101-102, Traian a distrus toate aşezările getice din zonă, incendiindu-le. La fel s-a întâmplat şi la oraşul Tropaeum Traiani, care a fost construit pe o veche aşezare autohtonă getică pentru a le da inclusiv localnicilor o lecţie pentru viitor.” Cercetările continuă la „Adâncata” și sunt multe întrebări care își caută răspunsuri. Cu siguranță însă marea davă getică de pe platoul nordic al Dealului Dedibal ne pregătește încă surprize și povești fără de seamăn…

George V.Grigore


http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/09/27/cetatea-adancata-jud-constanta-cea-mai-mare-dava-getica-a-dobrogei/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 15 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

În patrimoniul Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi se păstrează unul dintre cele mai valoroase obiecte istorice din România: o cupă ritualică datând din mileniul al V-lea î.Hr., atribuită comunităţilor Boian-Giuleşti, din neoliticul final al Dunării de Jos. „Piesa a fost descoperită în situl arheologic de la Gălăţui-Movila Berzei, într-o locuinţă-sanctuar datată în neoliticul final dunărean. Cupa cu picior reprezintă, prin maniera de ornamentare şi semne, una dintre cele mai importante descoperiri ale neoliticului european, o culme a creaţiei geniului uman al mileniului V înainte de Christos”, a precizat Marian Neagu, managerul Muzeului Dunării de Jos.

Gălățui (în trecut, Găunoși) este un sat din comuna Alexandru Odobescu (jud. Călărași). Comuna se află în centrul județului, pe malul lacului Gălățui, un lac de acumulare din lunca Dunării, cu o suprafață de aproximativ 750 ha, alimentat cu apă din fluviul Dunărea și din izvoare proprii. Momentan, singurul obiectiv istoric din comuna Alexandru Odobescu inclus în Lista Monumentelor Istorice la nivel național este situl arheologic de pe ostrovul Barza, o insulă inundabilă aflată în nordul satului Alexandru Odobescu, sit ce conține urmele unei așezări din eneolitic atribuită culturii Gumelnița.

Colecţia de Artă preistorică din cadrul Muzeului Dunării de Jos – înfiinţat în anul 1951 – adăposteşte o adevărată comoară de peste 1.000 de piese. Toate aceste obiectele au participat la expoziții din America, Elveţia, Anglia şi Grecia, iar străinii au putut admira statui care reprezintă zeităţi şi piese de ceramică modelate și decorate luxuriant. „Sunt mândru de aceste colecţii şi chiar sunt bucuros că suntem singurii care avem aşa comoară“, a spus Marian Neagu. Piese deosebite din aur, lut, cupru sau os ce datează din mileniul V î.Hr. au uimit lumea pe meleagurile unde au fost expuse. Şantierele arheologice dunărene de unde provin piesele se află pe malul fluviului Dănărea, sau sunt adiacentele fluviului, cum ar fi: comuna Grădiştea, satul Coslogeni, satul Gălăţui – lacul Movila Berzei (pasăre cu valențe născătoare), comuna Măriuţa – lacul Mostiştea. „Piesele sunt ale municipiului şi sunt foarte importante pentru noi, dar şi pentru străinătate. Puţine popoare au o istorie impresionantă ca a noastră, de aceea şi interesul crescut al mai multor state pentru a le expune“, a mai adăugat Marian Neagu, directorul Muzeului Dunării de Jos. Cupa descoperită în acest sit arheologic a suferit în prealabil un ritual de fragmentare (spargere) care îi conferă valenţe magice unice (spre a nu mai putea fi folosită după aceea, după ce a fost oferită zeului).

Tipologia motivelor ce o împodobesc spun că această cupă ritualică are suprafaţa împărţită în mai multe câmpuri şi în două mari registre ornamentale (două „lumi” care vin în contact). Alternanţa motivelor are un ritm foarte precis (unghiuri drepte reprezentând Pământul – echerul și curbe voluptoase ce vin spre întregirea inelului – za ritualică a legământului), iar întregul decor poartă amprenta unei armonii perfecte, prin alipirea acestora. Dispunerea motivelor excizate spiraliform în două registre dă o anumită fascinaţie produsă prin desfăşurarea motivelor în şiruri orizontale (culoare de fugă, labirint personal), dar şi prin continuitatea şi chiar îmbinarea lor pe vertical (întâlnirea celor două lumi). Astfel, evoluţia motivelor spiralico-meandritice în cele două register, superior şi inferior, creează iluzia unei anume comunicări atât în plan orizontal, cât şi vertical. De fapt, toate vasele si statuetele descoperite în acest sanctuar sunt decorate cu semnul magic – religios spiralo-meandritic. Artistul preantic a creat mai întâi cadrul magic al suprafeţelor ce urmau a fi „însemnate” prin mărginirea cu şiruri de triunghiuri ce au rolul de-a delimita un spaţiu sacru (triunghiul=cerul=trinitatea). Meandrele compuse se aleargă una pe cealaltă într-o dinamică ce se inversează în registrul inferior (pentru a se crea ceva, trebuie sacrificat ceva). Pe cealaltă parte a vasului, în acelaşi registru, apar spirale triple excizate paralel, care se continuă armonios în registrul superior prin meandre decupate cu măiestrie pe suprafaţa vasului. În registrul superior, decorul este întrerupt de un câmp de romburi (pătrate aflate la strâmtoare; lumea noastră remodelată) care pornesc pe şase rânduri pentru a se termina magic în şapte rânduri (semnul și simbolul lui 7; „Firul Creației ce se multiplică”). Umplerea motivelor excizate cu o pastă albă pe fundalul ceramic roșu îi dă cupei o strălucire extraordinară, omogenitate şi o armonie aparte (alb și roșu, simbol al mărțișorului, al Zeului Marte).

Acest mod de ornamentarea urmăreşte crearea unor spaţii şi imagini printre care spiritul să poată călători, asemenea mandalelor orientale. Toate motivele sintetizează în fapt o singură imagine. Semne transmise de comunităţile Boian acum mai bine de 7000 de ani! Toate piesele descoperite în sanctuar, inclusiv statuetele, poartă semnul spiralei sau al meandrului. Spirala a simbolizat încă din preistorie nașterea noii vieţi. Într-o lume în care simbolurile, semnele şi valorile sunt uitate sau ignorate, cupa ritualică de la Gălăţui poartă un mesaj peste milenii, o pledoarie minunată pentru viaţă și artă.

George V.Grigore

http://www.ziarulnatiunea.ro/2016/12/03/cupa-galatui-are-peste-7000-de-ani-cultura-boian-giulesti/

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 14 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Misterele Monumentului Triumfal de la Adamclisi: cum a ajuns la noi sub forma unei ruine şi a fost reconstruit
PUBLICAT DE MARIANA IANCU PE 01.02.2016
Unul dintre monumentele definitorii ale naşterii poporului român, Tropaeum Traiani, a ajuns până la noi sub forma unei ruine. El a fost inaugurat, în actuala formă, în anul 1977.
Principalele izvoare în legătură cu războaiele dintre daci şi romani (101-102 şi 105-106) au rămas cele două monumente cu caracter triumfal, ridicate de Traian: Columna de la Roma şi Monumentul Triumfal de la Adamclisi.

Cele două monumente vorbesc despre drama care a stat la originea poporului român.

Mesajul lor a rămas confuz pentru noi, pentru că secretul despre evenimentele de atunci a rămas în Antichitate.

Cu ajutorul însemnărilor din cartea „Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Decebal şi Traian“ semnată de Ion Miclea şi Radu Florescu încercăm să descifrăm secretul monumentului din Dobrogea, unul din cele mai reprezentative monumente construit între anii 106 - 109.
Schiţa monumentului: ruină şi cum a fost reconstruit „Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Decebal şi Traian“

Ruina de la Adamclisi

Cei doi autori spun că primii care au semnalat existenţa monumentului, care a ajuns la noi doar sub forma unei colosale ruine, au fost câţiva cercetători apuseni, printre care şi viitorul mareşal german von Moltke. Însă istoricul şi arheologul Grigore Tocilescu a fost cel dintâi savant care a întreprins cercetări sistematice ale monumentului. Asta se întâmpla în anul 1882.

Controversele savanţilor au început în perioada imediat după descoperirea lui întrucât monumentul a ajuns până la noi complet ruinat, dar şi faptului că nu au existat menţiuni scrise în izvoarele literar artistice. Problemele pe care specialiştii le-au abordat au vizat forma originară a monumentului, datarea lui şi interpretarea istorică a scenelor de pe monument.

Dispute pe anul construirii monumentului

Prima ipoteză de reconstituire i-o datorăm arhitectului vienez George Niemann, colaboratorul lui Grigore Tocilescu. El a reuşit să precizeze principalele componente arhitectonice ale monumentului şi silueta lui generală, aşa cum aveau s-o arate cercetările şi descoperirile ulterioare.

A doua problemă a fost aceea a datării monumentului. Dacă Grigore Tocilescu l-a datat în timpul lui Traian, alţii au spus că a fost construit în vremea lui Augustus, sec IV, Constantin cel Mare sau chiar în sec V. Cea de-a treia problemă, a interpretării istorice şi etnografice a scenelor reprezentate pe reliefurile monumentului a generat aprigi dispute
Cei care au descoperit monumentul, Grigore Tocilescu şi Otto Benndorf, deşi au recunoscut trei tipuri etnice de „barbari“ reprezentaţi pe monument, au lăsat neprecizată problema originii acestora. Abia în anul 1995, când a fost redeschisă problema, s-a susţinut originea exclusiv dacică a „barbarilor“ de pe monument.

Ridicat pentru a intimida năvălitorii

Ca multe alte creaţii ale antichităţii, monumentul de la Adamclisi al lui Traian nu era o operă pentru desfătarea privirii, ci avea o funcţie bine determinată: ea trebuia să vorbească despre faptele măreţe ale armatelor romane împotriva unui duşman dârz, vajnic şi neîmblânzit.

Atunci când Monumentul triumfal de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, se înălţa întreg pe platoul înconjurat de păduri, silueta lui, care se zărea tocmai de pe malul Dunării, pecetluia ritual luarea în stăpânire a bătrânului fluviu şi a ţărmurilor sale de către puterea romană. El se adresa barbarilor care ameninţau continuu Imperiul.

Metopole pierdute

Monumentul a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine, fiind declarat în prezent monument istoric.

Cele 54 de metope (elemente decorative constând dintr-o placă, de obicei cu basoreliefuri) se grupau în şase scene de câte nouă piese. Scenele se succedau astfel: Traian în fruntea cavaleriei, Traian atacă cetatea şi o cucereşte, Traian pe locul unui castru nou construit, primeşte închinăciune a populaţiei locale şi prezentarea prizonierilor, Traian comandă marşul infanteriei plecând la atac, Traian conduce victorios o mare bătălie de infanterie, Traian este aclamat de trupe.

Din păcate, o metopă a ajuns la muzeul din Istanbul din neglijenţa unui arhelog român, iar alte câteva au fost scăpate în Dunăre cu prilejul încărcării pieselor originale ale monumentului într-o barjă, spre a fi duse la Bucureşti. Înălţimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei şi anume circa 40 metri.


https://adevarul.ro/locale/constanta/misterele-monumentului-triumfal-adamclisi-ajuns-forma-ruine-fost-reconstruit-1_56ae15b05ab6550cb84fb5c3/index.html

  • favorite_border

re:Dacii, stramosii romanilor?

  • Adaugat de: person dalearober
  • scheduleacum 14 ore
  • thumb_up 0 likes
Domeniul: Cafenea

Anul 1980. Un plan secret, elaborat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR. Cum a fost fentată Elena Ceauşescu în privinţa originii romane a monumentului de la Adamclisi. Mijloace paranormale de investigare. Probe materiale ce contestă originea romană a monumentului. Cheia enigmei de la Adamclisi se află pe metopa cu numărul de inventar 32. O altă metopă, din marmură, având figurată creaţia omului de către divinitate, după ce a fost fotografiată a dispărut din muzeu. Celebrul explorator Rob Ballard caută în zonele de litoral ale Mării Negre, o metopă cu informaţii iconografice despre creaţia omului. Raiul biblic, în bazinul Mării Negre?

Vom publica în JURNAL PARANORMAL fotografia metopei dispărute şi alte fotografii făcute de autor componentelor originale ale monumetului de la Adamclisi, ce atestă faptul că monumentul datează dintr-o epocă mult mai veche.

V-aţi gândit vreodată la motivul pentru care monumentul de la Adamclisi, colosal prin proporţiile sale şi unicat în arhitectura monumentală antică, a fost lăsat de izbelişte de către UNESCO, organism mondial care ar fi trebuit să acorde protecţie luându-l sub egida sa? Indiferenţa manifestată de către UNESCO vizavi de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s-ar mândri orice popor din lume, rezidă din cercetarea superficială, după ureche, făcută de câţiva aheologi români şi străini asupra componentelor originale şi reconstrucţia hatotică a monumentului în jurul nucleului original.

La finele anului 1980, am fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru o discuţie între patru ochi cu secretarul stiinţific al institutului, dr. Nicolaie Copoiu. Colaboram de câţiva ani cu institutul ca expert în verificarea în teren a datelor comunicate de către arhelologi, în legătură unele situri din tară. Nicolaie Copoiu dădu drumul unui aparat de radio şi îmi făcuse semn să vin la fereastră, să discutăm ceva important.

Am aflat asfel că potrivit unor informaţii provenite din documente secrete existente la biblioteca Vaticanului, monumentul de la Adamclisi nu este roman, ci dintr-o epocă anterioară. Nicolaie Copoiu îmi spuse că s-a consultat şi cu căţiva istorici români şi ei i-au spus că ştiau de mult că monumentul de la Adamclisi nu este roman, dar nu se bagă în treaba asta, pentru că Nicolaie Cauşescu a semnat în cartea de onoare care atesta recostituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian să comemoreze victoria repurtată asupra dacilor.

Copoiu m-a întrebat dacă mă încumet să verific la faţa locului treaba asta, spunându-mi că, dacă accept, el va fi alături de mine în situaţia că Elena Ceauşescu se va dezlănţui împotriva mea. (Era în joc semnătura lui Nicolae Ceauşecu în cartea de onoare, prin care atestase că monumentul era roman.)

Am fost de acord. Nicolaie Copoiu spuse că planul nostru trebuie să rămână secret până când va fi finalizat şi îmi propuse să aplic şi metode paranormale în cercetarea pe care urma să o întreprind. Totodată, să rămân deschis pentru orice rezultat. M-a asigurat că delegaţia pentru efectuarea cercetărilor îmi va fi semnată de academicianul Nicolaie Teodorescu, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România (în facsimil), iar banii pentru deplasare urma să-i procur din altă parte.



În finalul discuţiei, m-a sfătuit să găsesc eu o formă oficială pentru expediţie şi să iau, dacă se poate, şi câţiva copii paranormali din echipa M.Ap.N., care să facă investigaţii telepatice în subsolul din perimetrul monumentului.

Ajuns cu echipa la Adamclisi (în limba turcă, Adamclisi înseamnă Templul lui Adam sau Biserica Omului), am început investigaţiile.

Istoricului român Grigore Tocilescu şi austriacul Otto Benndorf, care au studiat componentele originale ale monumentului din punct de vedere arheologic în anul 1882, au socotit că este vorba de un monument triumfal ridicat de împăratul Traian în anul 109 e.n., pentru a celebra victoria obţinută pe muchie de cuţit de romani împotriva dacilor, prin războiul desfăşurat în anul 105-106 e.n.

Anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost scos din burtă, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru. Mai mult, istoricii au decis că monumentul „triumfal” de la Adamclisi a fost ridicat la fruntariile de est ale imperiului roman, după ce a fost înălţată Columna de la Roma pentru preamărirea faptelor de vitejie ale împăratului Traian, în cele două războaie purtate împotriva dacilor.

Să vedem ce scrie pe soclul Columnei de la Roma.

SENATUS.POPVLVSQVE.ROMANVS
IMP.CAESARI.DIVI.NERVAE.F.NERVAE
TRAIANO.AVG.GERM.DACICO.PONTIF
MAXIMO.TRIB.POT.XVII.IMP.VI.COS.VI.P.P.
AD.DECLARANDVM.QVANTAE.ALTITVDINIS
MONS.ET.LOCUS.TANTIS.OFERIBUS.SIT.EGESTVS

În traducere,

SENATUL ŞI POPORUL ROMAN
ÎMPĂRATULUI CEZAR, FIUL LUI
NERVA CEL TRECUT ÎNTRE ZEI
NERVA TRAIAN AUGUSTUL, ÎNVINGĂTORUL
GERMANILOR, ÎNVINGĂTORUL DACILOR,
MARE PONTIF, INVESTIT PENTRU A XVII-A
OARĂ CU PUTEREA DE TRIBUN, ACLAMAT
DE VI ORI CA IMPERATOR, CONSUL PENTRU
A VI-A OARĂ, PĂRINTE AL PATRIEI,
PENTRU A SE ARĂTA CÂT DE ÎNALT
ERA MUNTELE ŞI LOCUL SĂPAT CU
EFORTURI ATÂT DE MARI.

Prin urmare, nici pomeneală ca cetăţenii Romei să-i înalţe lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia, la fruntariile de răsărit ale imperiului. Columna de la Roma a fost un reper geodezic după cum este menţionat chiar pe soclul acestuia, fiind împodobit mai târziu cu scene din războaiele lui Traian cu Dacii. Se observă că o parte din textul iniţial de pe coloana geodezică a fost înlocuită cu un text de preamărire a persoanei lui Traian.
Unica „dovadă” adusă de istorici că monumentul de la Adamclisi ar fi fost înălţat de Traian, este doar o lespede găsită printre componentele ruinelor monumentul original, cu titlurile lui Traian săpate în piatră. Însă pe lespede nu figurează verbul prin care să susţină Traian că monumentul ar fi fost înălţat de dânsul. Dealfel şi-a mai scris fiul lui Nerva numele şi funcţiile şi pe alte ziduri, însă nu a îndrăzit să pretindă vreodată că acele ziduri ar fi fost ridicate de dânsul. Pentru acest obicei „scriitoricesc” a fost beştelit cum se cuvine pe către împăratul Constantin cel Mare, care îl poreclise herba parietaria, adicăiarba zidurilor. Care obicei s-a păstrat sub dictaturi până în zilele noastre.

Să aruncăm o privire asupra componetelor originale ale monumentului de la Adamclisi, păstrate în muzeul din localitate. Să ne oprim asupra metopei cu numărul de inventar 4, în care este dată „sigură” scena sinuciderii regelui dac, Decebal. „Descoperirea” sinuciderii lui Decebal a fost făcută de istoricul Michael P. Speidel la de Univesitatea din Honululu, Hawaii (SUA) şi publicată în Franţa, în Revue Archeologique, fascicula 1, din anul 1971. Istoricul american, după ce a studiat o fotografie copiată după un negativ existent la Institutul german arheologic din Roma, a „descoperit” că oşteanul pedestraş figurat pe metopă se sinucide cu o sica dacică. Prin urmare, nu poate fi altcineva decât regele dac, Decebal (foto 1).
Oare aşa să fie? Să privim fotografia metopei 4 (foto 2), realizată de autor la Adamclisi.
Reiese clar că oşteanul de pe metopă nu se sinucide, ci se apără cu scutul de lancea călăreţului (vârful lancei cu care loveşte călăreţul scutul a fost răzuit), iar „sica dacică” a lui Michael P. Speidel este tivul cămăşii luptătorului pedestru. Prin urmare, pe metopa 4 nu poate fi vorba de sinuciderea regelui dac Decebal şi nici de războiul purtat de romani cu dacii. Potrivit mărturiilor scrise de istorici antici, dacii porneau vitejeşte la luptă, nu stăteau pasivi în faţa inamicului cum se vede pe motopa 4.

Ajungem la metopa cu număr de inventar 32 (foto 3), care în fapt conţine cheia enigmei monumentului de la Adamclisi.
Istoricii au decis, în absenţa oricărei menţionări documentare, că pe metopa 32 este figurat împăratul Traian, însoţit de doi scutieri. Identificarea lui Traian s-a făcut după capul meduzei, retuşat pe lorica personajului după o fotografie existentă la Academia Română. Retuşarea emblemei de pe lorica personajului a fost necesară, deoarece nu se vede bine cu ochiul liber în lumina în care este expusă metopa la muzeu.

Să privim cu atenţie foto 3, realizată de mine după componenta originală a metopei nr. 32. Personajul imperial figurat pe metopă este scund, purta barbă (faţa şi barba personajului au fost distruse pe metopă) iar pe lorică are o emblemă formată dintr-o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant. Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma (foto 4). Personajul este însoţit de doi lăncieri înalţi, cu bărbi.
Prin urmare, nu este vorba de împăratul Traian. Emblema de pe lorica personajului central, redat pe metopa cu numărul de inventar 32, constituie cheia enigmei monumentului de la Adamclisi. Propun cititorilor noştri să indentifice personajul, după emblema pe care o poartă pe lorică. Misterul emblemei nu fost dezlegat până acum.

Ştergerea unor elemente inconografice de pe motopele de la Adamclisi, nu se rezumă numai la cele două metope semnalate. Există şi alte motope „pelucrate” într-o epocă tărzie, printre care şi o metopă având un cartus cu text răzuit, scris într-un alfabet necunoscut. „Prelucrarea” metopelor originale ale monumentului de la Adamclisi poate să dateze din epoca romană, dar este posibil să fi intervenit asupra informaţiilor iconografice originale arhelogii care au făcut cercetări în anul 1882, pentru a le face accesibile ipotezei originii traiane a monumentului.

Istorici români și străini au contestat, la vremea lor, ipoteza potrivit căreia monumentul de la Adamclisi ar fi fost roman. Nicolae Iorga, referindu-se la data atribuită construirii monumentului, scria că “Baza însăși a vechii argumentații nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.” Adolf Furtwängler, arhelog german: ”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaște din epoca lui Traian.” G. Wutzer: “Nu mi s-a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.” Și lista punctelor de vedere contrare originii romane a monumentului de la Adamclisi ar putea continua cu argumente pertinente, imbatabile.

Pentru a risipi îndoiala asupra faptului că Institutul de studii istorice şi social-politice pe lângă C.C. al PCR fost implicat în probleme profund româneşti – institut la care autorul a colaborat în calitate de expert privind verificarea în teren a raportărilor făcute de către arheologi, semnalez că în clădirea acestei instituţii se afla afişată la vedere o hartă mare a României, pe care figurau Bucovina de Nord, Ţinul Herţa, Basarabia şi Cadrilaterul cu menţiunea scrisă cu litere mari „Teritorii româneşti aflate sub administraţie străină”. Astflel se explică şi interesul manifestat de către istorici din institut, faţă de monumentul de la Adamclisi.
Poporul român are, din păcate, vocaţia de a se lăuda cu origini impuse de cei ce l-au atacat, jefuit şi prigonit. Iar adularea agresorului se regăseşte şi în textul imnului naţional actual, spre ruşinea înaintaşilor noştri. Poporul român are origini în preistorie, înainte de a fi fondată Roma. Potrivit concluziilor recente ale unor istorici occidentali, războiul purtat de romani împotriva dacilor era un război de exterminare a locuitorilor Daciei. Romanii au distrus cea mai importantă stavilă interpusă în calea tăvălugului naţiilor migratoare din străfundurile Asiei, asupra Europei.

Monumentul colosal de la Adamclisi a fost reconstituit lăutăreşte, în absenţa oricăror izvoare documentare de epocă sau dintr-o perioadă mai târzie, în care să fie menţionată originea şi destinaţia acestui edificiu enigmatic al antichităţii. Anul 109 hotărât de câţiva istorici români şi străini ca fiind data înălţării monumentului „triumfal de la Adamclisi de către împăratul Traian pentru a celebra victoria romanilor asupra dacilor”, a fost scos din burtă în urma unor falsuri grosolane comise asupra componentelor originale ale monumentului.

Pe monumentul reconsituit din replici în jurul nucleului original, dacii – cei mai drepti şi mai viteji dintre traci, după cum îi descria Herodot în antichitate – au fost puşi în lanţuri la comandă sovietică, potrivit informaţiilor deţinute de istoricul dr. Nicolae Copoiu. Pe componentele originale ale monumentului, păstrate la muzeul „Tropaeum Traiani” din Adamclisi (foto 1, 2 și 3, realizate de autor în anul 1981), se vede limpede că bărbatul şi cele două femei puse la picioarele statuii „trofelului” nu au fost la origine cu mâinile legate la spate, după cum a fost redaţi pe monumentul reconsituit după un plan controversat, la care şi-au adus obolul istorici români şcoliţi în fosta U.R.S.S.
Pe componentele originale ale monumentului de la Adamclisi se disting două şcoli diferite de sculptură monumentală, din care reiese faptul că monumentul a fost reconstruit în antichitate, într-o epoca anterioară războaielor daco-romane. De exemplu, gorgonele figurate pe componentele originale prezintă două şcoli de sculptură monumentală diferite ca epocă (foto 4, 5, 6, 7). Acelaşi lucru se poate observa şi la metopa cu număr de invetar 10 (foto 8), care a fost realizată într-o epocă anterioră celei în care a fost creată dublura acestei metope cu număr de invetar 32, pe care a fost redat acelaşi grup de personaje (foto 9). Pe site-ul Muzeului de arheologie de la Adamclisi au fost postate alte numere de inventar ale componentelor monumentului, nu cele care au existat în anul 1981. (Să fie vorba de împuţinarea metopelor originale ale monumentului?)
Pe metopa intitulată de un istoric român „Soldat roman la vănătoare de daci căţăraţi în copac” (foto 10), este redat în fapt mitul arhaic al amazonelor de la Dunărea de Jos. Silueta din copac este a unei femei, ce luptă cu arcul cu un oştean îmbrăcat în zale. A se vedea şi foto 11, intitulată „Lupta grecilor cu amazoane” existentă la British Museum, provenită din Mausoleul de la Halicarnas (335 î.e.n.). După toate evindenţele, cele două cu metope cu tematică comună au fost relizate în epoci istorice diferite. Argumentul adus de istorici că ar putea fi vorba de o şcoală sculpturală monumentală nepretenţioasă de la periferia imperiului roman, nu stă în picioare. „Trofeul” (foto 12)a fost realizat conform regulilor şcolii sculpturale clasice, înlocuind cu probabilitate o statuie sculptată cu aceeaşi temă într-o epocă anterioară. În foto 5 şi 6 se pot observa scutul şi pulparele primei variante a „Trofeului”.
Pe aceeaşi metopă de la Adamclisi (foto 10), în primul plan se vede un personaj uriaş cu capul tăiat. Personaje uriaşe au fost redate şi pe alte metope (foto 13). Or, nicio cronică a războaielor purtate de împăratul roman Traian cu dacii nu menţioneză că acesta ar fi luptat şi cu uriaşi, sau că a avut asemenea luptători în legiunile sale.
Armele de pe metopele de la Adamclisi sunt specifice epocii brozului.

Pe friza inferioară a monumentului este figurat un cap de lup stilizat, pornind din lujeri de acant, cu păsări dintr-o specie necunoscută. Un monument roman nu trebuia să aibă friză cu asemenea simboluri.

Istorici români şi străini au decis, împotriva tuturor evindenţelor, că monumentul de la Adamclisi este triumfal fără să ţină cont de simbolurile funerare existente, gorgonele, leii funerari.
Despre vegetaţia cu specific subtropical figurată pe metope şi creneluri, istorici români a găsit o explicaţie cel puţin ciudată. După părerea lor este semnătura realizatorului monumentului, care provenea dintr-o zonă geografică cu climă subtropicală!

Şi acum ajungem la „prizonierii daci” figuraţi pe creneluri, despre care istorici români pretind că ar fi cu mâinile legate la spate, înlăţuiţi de copaci. În realitate nu se vede nici urmă de lanţuri, frânghii sau sfori. Luptătorii de pe creneluri stau în poziţie de repaus, cu braţele la spate şi picioarele depărtate (foto 14).
În privinţa vegetaţiei subtropicale şi a faptului că sunt redaţi pe metope luptători îmbrăcaţi sumar, unii dintre aceştia sunt goi până la brâu şi desculţi (potrivit unor izvoare documentare, bătălia dintre romani şi daci în Moesia s-a dat în iarna anilor 101 – 102 e.n.) ar putea exista o explicaţie rezonabilă. Cu vreo 5000 de ani în urmă, în zona menţionată era o climă subtropicală. În acea perioadă în Anglia se coceau două recolte de cereale pe an. Existenţa pitonilor vii de cavernă în zona monumentului, ar pleda pentru această ipoteză. Autorul şi echipa lui au văzut un piton viu ce a ieşit din subteran în luna aprilie 1981, având o lungime de aproximativ 4,5 metri şi cu circumferinţa corpului în partea mai groasă de aproximativ 47-48 cm. Şi caruselul inadvertenţelor de la Adamclisi ar putea continua, fără să schimbe datele reale ale problemei.

Este cunoscut faptul că ahelogii români au găsit 56 dintre metopele monumentului de la Adamclisi. În anul 1981 erau doar 48. O metopă a ajuns la muzeul din Istambul din neglijenţa unui arhelog român, iar 7 metope au fost scăpate în Dunăre cu prilejul încărcării pieselor originale ale monumentului într-o barjă, spre a fi duse la Bucureşti. Intresant e faptul că după ce a fost scăpată în Dunăre o metopă, au fost scăpate şi celelalte 6. Ce reprezentau acele metope care zac în Dunăre? Şi de ce n-au fost scoase până acuma, că doar au fost scăpate în apropiere de malul Dunării iar locaţia metopelor este cunoscută?

În interiorul nucleului original se detecteză două camere suprapuse şi o cameră mortuară sub nivelul solului. Prin detecţie extrasenzorială au fost localizate ziduri ce pornesc radial de la nucleul monumetului, temple şi alte vestigii de clădiri. Aşezarea de tip protourban din jurul monumentului a fost fortificată cu două ziduri relativ concentrice. Zidul de apărare exterior traversează canalul de irigaţii din apropire. Muncitorii locali care au participat la construcţia canalului, au spus că întradevăr a fost găsit un zid masiv la baza canalului în locul indicat de mine, iar blocurile de piatră fasonată au fost încărcate cu o macara în basculante şi duse într-o direcţie necunoscută.

Altarul roman, unde au fost încineraţi aproape 3800 legionari romani ce „au pierit de moarte năpasnică” după cum ne spune inscripţia de pe placa de piatră a altarului, este amplasat între cele două ziduri de apărare ale aşezării fortificate. Despre ce „moarte năprasnică” vorbeşte inscripţia, ştiindu-se că în epoca respectivă un ostaş putea să moară pe câmpul de luptă fie străpuns cu sabia, cu lacea, sau săgeta, fie altoit în cap cu măciuca? Atari decese erau normale în timpul luptelor. Prin „moarte năprasnică” inscripţia se referă la moarte neprevăzută, fulgerătoare, prin utilizarea de către inamic a unor mijloace de luptă neobişnuite pentru acea epocă?

Proiectata reabilitare a monumentului de Adamclisi în anul 2012 din fonduri europene, va merge pe aceeaşi cale cu ipoteza Tocilescu- Benndorf din anul 1882, potrivit căreia acest enigmatic edificiu al antichităţii este un monument triumfal roman? Şi statuia „trofeului” va fi reabilitată în forma în care a fost executată la reconstrucţia monumentului în anul 1977, adică în interpretarea fantezistă a artistului conteporan care nu a ţinut cont de statuia originală aflată în muzeul de la Adamclisi?

Aşa cum am promis în episodul 1 al acestui material, ofer cititorilor fotografia piesei din marmură ce înfăţişeză, cu probabilitate, actul creaţiei omului de către divinitate(foto15) – dispărută din muzeul de la Adamclisi după ce a fost fotografiată de autor. Personalul muzeului nu îşi aminteşte să fi existat o asemenea piesă în evidenţele muzeului.
Pe placa de mamură este figurat un personaj în armură, cu cască semisferică, fără faţă (Biblia ne spune că era interzis muritorilor să privească faţa lui Dumnezeu), cu două scuturi în loc de braţe. În zona mediană a personajului este un cap de adolescent.

Este placa de marmură pe care o caută celebrul explorator Rob Ballard, pentru fundamentarea ipotezei situării raiului biblic în bazinul Mării Negre? Ipoteza Edenului în Marea Neagră pare şocantă la prima vedere, dar se sprijină de dovezi materiale şi documentare serioase. Vom vedea în continuare despre ce este vorba.

Deși la prima verdere pare paradoxal, războiul pornit de romani asupra Daciei continuă și în zilele noastre. Mizele disputelor sunt limba română și Monumentul colosal de la Adamclisi. În privința limbii române a se citi și declarația unui fost oficial al Vaticanului, publicată Jurnal Paranormal. În ce privește Monumentul de la Adamclisi, amplasat pe o colină la marginea localității dobrogene cu același nume, istorici mai puțin informați l-au inclus, împotriva oricăror evidențe, în patrimoniul roman decretându-l drept triumfal, închinat împăratului Traian. Am argumentat în cele două episoade precedente că nu există nicio sursă documentară istorică de epocă, în care să fie menționată ridicarea și destinația monumentul de la Adamclisi. Mai mult, cetățenii romani nu au ridicat Columna de la Roma pentru a preamări faptele de vitejie ale lui Traian în războiul cu dacii. Textul pus pe soclul Columnei este edificator:

SENATUS.POPVLVSQVE.ROMANVS

IMP.CAESARI.DIVI.NERVAE.F.NERVAE

TRAIANO.AVG.GERM.DACICO.PONTIF

MAXIMO.TRIB.POT.XVII.IMP.VI.COS.VI.P.P.

AD.DECLARANDVM.QVANTAE.ALTITVDINIS

MONS.ET.LOCUS.TANTIS.OFERIBUS.SIT.EGESTVS

În traducere,

SENATUL ŞI POPORUL ROMAN

ÎMPĂRATULUI CEZAR, FIUL LUI

NERVA CEL TRECUT ÎNTRE ZEI

NERVA TRAIAN AUGUSTUL, ÎNVINGĂTORUL

GERMANILOR, ÎNVINGĂTORUL DACILOR,

MARE PONTIF, INVESTIT PENTRU A XVII-A

OARĂ CU PUTEREA DE TRIBUN, ACLAMAT

DE VI ORI CA IMPERATOR, CONSUL PENTRU

A VI-A OARĂ, PĂRINTE AL PATRIEI,

PENTRU A SE ARĂTA CÂT DE ÎNALT

ERA MUNTELE ŞI LOCUL SĂPAT CU

EFORTURI ATÂT DE MARI.

Forma criptică în care este redată inscripția este cauzată de faptul că o parte din textul original a dispărut, fiind înlocuit cu numele lui Traian și cu titlurile sale. Dar spre cinstea sa, nu a îndrăzit să spună în textul adăugat că acea coloana ar fi fost ridicată de dânsul.

Prin urmare, Columna de la Roma era un reper topometric și nimic mai mult. Surse documentare istorice menționează că reperul topometric, sub forma unei coloane realizată în stilul doric, a fost împodobit ulterior cu scene din campaniile lui Traian împotriva dacilor.

În privința Monumentului de la Adamclisi – în absența oricăror surse documentare de epocă în care să fie consemnată originea și destinația sa – este riscant să atribuim acest monument, unicat în arhitectura monumentală antică, patrimoniului roman și pretindem că este “triumfal” și că ar fi fost ridicat la fruntariile de răsărit ale imperiului roman, pentru a slăvi victoria împăratului Traian asupra geților. Istoricii mai puțin documentați aduc în sprijinul ipotezei romane a monumentului de la Adamclisi, o placă de piatră pe care au fost săpate numele și titlurile lui Traian. Dar omit cu bună știință că din text lipsește verbul prin care Traian să afime că monumentul a fost înălțat de către dânsul. După cum scriam în primul episod al acestui articol, bazat pe dovezi ducumentare, fiul lui Nerva și-a scris numele și titlurile și pe alte monumente, pe care nu le-a ridicat el. Pentru acest obicei detestabil s-a ales cu porecla herba parietaria (iarba zidurilor, iederă), dată de împăratul Contantin cel Mare. Dar să continuăm cu prezentarea inadvertențelor între ipoteza originii romane a Monumentului colosal de la Adamclisi și o serie de observații făcute la fața locului.

Bărbații, femeile şi copiii figuraţi pe metope (foto 1) nu au aspectul unor captivi. Dimpotrivă, personajele sunt redate în poziţii ralaxate vădind încredere şi demnitate.

Simbolurile funerare aparținând monumentului de la Adamclisi, gorgonele și leii funerari (foto 2, 3) atestă fără dubii că monumentul este tip mausoleu, adică funerar şi nicidecum triumfal. În episodul 2 relatam că prin detecţie s-a revelat existenţa a două camere suprapuse în nucleul original al monumentului de la Adamclisi și o cameră amplasată sub baza nucleului monumentului. Camere similare există şi la mausoleul la Halicarnas (anul 335 î.Ch.).

Pe friza superioară a monumentului de la Adamclisi sunt simboluri necunoscute, unicat în arhitecura monumentală antică. Romburi preistorice (ce îşi au originea în epipalelotic, conform dicţionaruluiDicţionarului esoterismului elaborat de Pierre Riffard, lucrare de referinţă în domeniu), octogoni şi alte figuri geometrice ce se înlănţuiesc într-o ordine prestabilită, pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze până în prezent (foto 4).

Există o metopă în incinta muzeului (foto 5), care nu a intrat în vederile restauratorilor. Este vorba de roata cu opt spiţe. În absența oricăror surse documentare privind originea și destinația monumentul de la Adamclisi, se cuvine să nu omitem informații colaterale ce ne pot ajuta să deslușim informațiile iconografice de pe basoreliefurile componentelor monumentului. Potrivit dicționarului citat, roata cu opt spițe simbolizează Rota mundi(Roata universală). Roata universală reprezintă devenirea lumii în ordinea sa. În budism, roata cu opt spiţe simbolizează Roata legii(Dharmacakra, în limba sanscrită). „Preafericitul Buddha a pus în mişcare roata legii, a cărei mişcare nimeni de aici de jos nu o poate inversa”. (Citat din L’Enseignement du Bouddha, de W.Rahula). Se găsesc metope cu roți cu opt spițe și pe temple budiste. Este posibil să existe o legătură între roata figurată pe metopa de la Adamclisi și roata universală din credințele străvechi.

Atrag atenţia şi asupra unei alte metope apartinând monumentului de la Adamclisi, pe care istoricii români au interpretat-o ca reprezentând bogăţia locală (foto 6). Se poate observa similitudinea dintre animalele figurate pe metopă şi viziunea biblică a lui Daniel, care a văzut pe greci în formă de ţapi iar pe perşi sub formă de berbeci. Datorită acestui fapt, în antichitate triburile greceşti erau cunoscute prin expresia „ţapi”, iar perşii prin expresia „berbeci”. Aceste denumiri au fost menționate şi în unele cronici referitoare la bătălia de la Marathon (490 î.e.n.) între greci şi perşi. Din acest punct de vedere, o posibilă interpretare a mesajul iconografic de pe metopă, ar putea fi: În timp ce grecii (țapii) se luptau între ei, perșii (berbecii) au trecut nestigeriți pe lângă ei. De reținut că zona Adamclisi a făcut parte din Imperiul Persan. (A se vedea în acest sens și foto 7, configurația Imperiului Persan în anul 500 î.Hr.).

Monumentul de la Adamclisi nu este o construcție singulară pe colina pe care a fost amplasat. În zona monumentului se detectează vestigii de ziduri, sanctuare și vestigiile unor clădiri publice. În jurul așezării am localizat prin detecție vestigiile a două ziduri de apărare, dispuse relativ concentric. Baza zidurilor de apărare a fost reperată în taluzul canalului de irigații din apropiere, iar blocurile de piatră au fost extrase și cărate cu basculante într-o direcție necunoscută, potrivit mărturiei a doi muncitori localnici ce au lucrat la canalul de irigații.

Altarul roman pe care au fost incinerați circa 3800 de legionari romani, care “au pierit de moarte năprazică” după cum glăsuiește inscripția dăltuită în piatră, a fost amplasat între cele două ziduri de apărare ale aşezării. Naște întrebarea, prin ce mijloace de luptă au fost eliminați legionarii romani menționați, de „au pierit de moarte năpraznică”. Despre ce „moarte năpraznică” vorbeşte inscripţia, ştiindu-se că în epoca antică un ostaş putea să piară pe câmpul de luptă fie străpuns cu sabia, cu lancea, sau săgeata, sau să fie altoit în cap cu măciuca? Atari decese erau normale în timpul luptelor. Prin „moarte năpraznică” inscripţia se referă la o moarte neprevăzută, fulgerătoare, prin utilizarea de către inamic a unor mijloace de luptă neobişnuite pentru acea epocă? Vrând-nevrând, trebuie să luăm în calcul și ipoteza folosirii de către asediaţi a unor arme ce nu își aveau corespondent în epoca respectivă. Și care a fost rezultatul bătăliei pe care au purtat legionarii romani, de n-au îndrăznit să construiască altarul pe care au incinerat pe luptătorii lor decât între zidurile de apărare ale așezării, din preajma enigmaticului monument?

Despre poziția unui istoric de la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța referitoare la Monumentul de la Adamclisi, publicată în ziarul Ziua de Constanța, potrivit căreia monumentul este roman și triumfal pe deasupra, numai de bine. Fiecare este liber să creadă ce dorește, în special dacă și-a luat doctoratul eventual cu teza originii romane a monumentului. Iar “metopa” lipsă din muzeu la care face referire era o placă de marmură albă cu basorelief, ce a fost expusă la etaj, protejată de un geam de sticlă. Țin bine minte locul în care a fost expusă, am fotografiat-o și păstrez negativele imaginii acesteia. Pentru împrospătarea memoriei istoricului tomitan, public încă odată imaginea artefactului așa cum a fost fotografiată în anul 1980. Mai ales că celebrul explorator Rob Ballard, care a emis ipoteza situării raiului biblic în bazinul Mării Negre, caută în zonă o placă din piatră pe care să fie figurată creația omului de către divinitate.



Placa de marmură cu basorelief, dispărută din Muzeul de la Adamclisi.

Autorul a recuperat în anul 1981, prin fotografiere, emblema de pe platoșa personajului imperial de pe metopa cu numărul de inventar 32, aparținâd monumentului antic de la Adamclisi. Emblema, care nu se vede bine cu ochiul liber pe metopa expusă la muzeu, a fost retușată în formă de meduză pe fotografia existentă la Academia Română, ca să semene cu lorica împăratului Traian. În fapt, emblema reprezintă o pasăre cu aripile desfăcute (nu este vulturul roman), încadrată cu motive florale de acant. Menționez că, din motive necunoscute, numerele de inventar ale metopelor monumentului de la Adamclisi au fost schimbate între timp.
Personajul imperial de pe metopa 32 (foto 1) este de statură potrivită, purta barbă (fața i-a fost distrusă) și este însoțit de doi scutieri înalți, cu bărbi, purtând arme specifice epocii bronzului. Vegetația de pe metopă este de factură subtropicală. Metopa cu număr de inventar 32 a fos realizată în antichitate, pentru a înlocui o altă metopă cu aceeași temă, ce se deteriorase între timp (foto 2).

Pe metopele de la Adamclisi sunt redați și oșteni de statură uriașă (foto 3), care nu au corespondent în epoca lui Traian. Să fie ceva în legătură cu uriașii din vechime, menționați în Biblie? A se vedea și necropola cu schelete de uriași (peste 2,40 metri) de la Scăieni, județul Buzău și necropola cu schelete uriașe descoperită în Spania.

Emblema de pe platoșa personajului imperial de pe metopa 32, este cheia enigmei monumentului de la Adamclisi. Istoricii – și nu numai istoricii – trebuie să caute documente de epocă, eventual și la Biblioteca Vaticanului, pentru a afla cui a aparținut emblema cu pasărea cu aripile desfăcute, încadrată cu motive florale de acant și se va rezolva enigma de la Adamclisi privind originea monumentului și data înălțării acestuia. Persoana care va dezlega enigma, ar merita un premiu de cel puțin 1 milion de euro, din cele 22 miloane de euro, bani alocați de guvernul României pentru reabilitarea monumentului de la Adamclisi, ca monument “triumfal” al împăratului Traian.

Sursa: http://jurnalparanormal.ro/


http://www.topromani.ro/2017/06/20/mausoleul-de-la-adamclisi/


fiber_newStiri

Se instituie masuri de prohibitie pentru pescuitul in scop comercial, recreativ si familial al oricaror specii de pesti, crustacee, moluste si alte vietuitoare acvatice vii in habitatele piscicole naturale, pe o durata de 60 de zile, in perioada 11 aprilie – 09 iunie inclusiv, cu exceptiile prevazute in prezentul ordin. [...]

fiber_newInfo

Potrivit deciziei ANPA nr. 454/18.12.2018, pana la emiterea de catre ANPA a noilor permise de pescuit recreativ pentru anul 2019, pescuitul recreativ in habitatele naturale, cu exceptia Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii, se va desfasura pe baza permiselor de pescuit recreativ, emise de ANPA in anul 2018... [...]